Revista Art-emis
PDF Imprimare Email
Doina Dr?gu?   
Duminică, 19 Aprilie 2015 20:18
Denis-de-Rougemont-Partea-diavoluluiDenis de Rougemont - „Partea diavolului”, Editura Funda?ia Anastasia, 1994 (traducere de Mircea Iv?nescu dup? originalul din limba francez?: Denis de Rougemont - „La Part du Diable”, Édition Gallimard, 1982)

Un tân?r autor prime?te, în decembrie 1941, sugestia lui Jacques Maritain (1882-1973) de a scrie o carte despre... diavol. Dialogul avea loc în America, la New York, unde filosoful francez se stabilise din 1993 ?i unde convivul s?u de 35 de ani fusese nevoit s? se exileze. „Provocarea” lui Jacques Maritain nu era întâmpl?toare, ci se adresa unui intelectual care, debutând la 23 de ani cu Les méfaites de l'lnstruction publique, publicase câteva c?r?i remarcabile: Le Paysan du Danube (1932); Politique de la Personne (1934); Penser avec les mains (1936); Journal d'un intellectuel en chômage (1937); Journal d'Allemagne (1938) ?i se consacrase cu L'Amour et l’Occident (1939). Sugestia a prins r?d?cini, din moment ce, peste numai dou? luni, cel ce avea s-o materializeze scria în jurnalul s?u: „La ora ?apte am început s? scriu. E ora zece ?i am în fa?a mea Introducerea ?i trei capitole terminate. Mi-e foame, mi-e frig, sunt fericit ?i alerg s? m?nânc ceva de 50 de cen?i la cafeneaua din col?” (18 febr. 1942). El cunoa?te o adev?rat? febr? a scrisului: „sunt prizonierul c?r?ii mele” (22 febr. 1942), uitând ?i de timp, ?i de sine: „Am lucrat toat? noaptea ?i pe mine emo?ia m? face s? adorm... Nu pot s? ascult Bach f?r? s?-mi fie ru?ine c? scriu” (26 febr. 1942). Se izoleaz? nu în mod deliberat, ci pentru c? altfel nu poate: „Constat c? de patruzeci ?i opt de ore nu am mai spus un cuvânt nim?nui (...) Lucru nocturn. Dorm pu?in diminea?a sau dup?-amiaza” (1 martie 1942). Contagiat de scris, autorul începe s? jubileze relativ repede: „Am dat la dactilografiat primele cincizeci de pagini” (7 martie 1942). „Îns?n?to?irea” (în sensul dat de Blaga: „o boal?-nvins?-i orice carte, frate!”) se presimte: „Fericirea de a scrie ?i de a m? sim?i liber noaptea ?i ziua” (20 martie 1942). „Febra” înceteaz? la 25 martie 1942: „Am scris finis la ora ?ase diminea?a [...] Idee bizar?: dac? am terminat atât de repede cartea aceasta, a fost pentru c? am încercat s-o iau repede”. Cartea se nume?te La Part du diable, a fost a?ternut? pe hârtie, într-o prim? variant? (1942) în numai cinci s?pt?mâni, iar autorul ei este Denis de Rougemont (1906-1985). O astfel de performan?? nu este, desigur, la îndemâna oricui, dac? lu?m în considerare ?i ecoul extraordinar pe care l-a avut în epoc? ?i dup? aceea. Surprinz?tor este c? ea nu este nici prima ?i nici ultima din cariera gânditorului elve?ian (s-a n?scut lâng? Neuchâtel, dintr-o familie de c?rturari ?i demnitari str?muta?i din Franche-Compté prin secolul al XIV-lea).

Partea diavolului este o recidiv?: Iubirea ?i Occidentul fusese, la rându-i, scris?, tot într-o prim? variant?, în patru luni (conform celor scrise de autor, la 21 iunie 1938, în Cuvântul înainte la prima edi?ie). Tradus? imediat în englez? (1939), Iubirea ?i Occidentul s-a dovedit un best-seller, din moment ce, ?i peste ani, a stârnit entuziasmul unui mare scriitor ?i editor, ca T.S. Eliot, care i-o retip?re?te, în 1956, într-o variant? rev?zut?. Prin urmare, miza lui Jacques Maritain pe Denis de Rougemont nu era deloc neîntemeiat?.

Revenind la Iubirea ?i Occidentul, ea a cunoscut edi?ia „definitiv?” în 1972 (cea care a fost tradus? ?i în române?te, Ed. Univers, 1987); îmbog??it? cu un „Post-scriptum provizoriu ?i ?tiin?ific polemic” (a se remarca paradoxul formul?rii!), edi?ia din 1972 reprezint?, pentru autor, „cartea de care nu m? voi desp?r?i niciodat?” (apud. Virgil Cândea, Introducere la versiunea româneasc?). Ceea ce fusese considerat, de lumea întreag?, timp de trei decenii, o capodoper?, se v?de?te a fi, pentru cel care a scris-o, o carte perfectibil? (alt paradox: capodoper? imperfect?!). Ce-i drept (cf. Virgil Cândea), Iubirea ?i Occidentul a stârnit nu numai elogii, ci ?i obiec?ii (Michel Cazenave ?i Jacques Bennet), de care Denis de Rougemont a ?inut seama, fie ?i numai pentru a le dezamorsa. Priza la idei ?i febrilitatea redact?rii nu puteau s? nu fie elogiate. Saint-John Perse, autorul celebrei Anabasis (la origine: expedi?ia lui Alexandru cel Mare în Asia) îl considera „una din personalit??ile cele mai marcante, mai surprinz?toare ?i mai împlinite din genera?ia lui literar?”. De?inea „arta formul?rii” (Paul Valéry), iubea „parabola ?i simbolul, c?uta necontenit în?elesurile originare, exacte” (Virgil Cândea). Poseda „preocuparea de a (se) limita la esen?ial” (textul din 21 iunie 1938).

Adept al lui Kierkegaard ?i prieten cu Emmanuel Mounier (Introduction aux existentialismes), Denis de Rougemont studiase la Neuchâtel, Viena ?i Geneva. Î?i sus?inuse licen?a în Litere, cu probe la francez?, latin?, german?, istorie, psihologie ?i filozofie. Dup? ce va denun?a invazia nazist? în Fran?a, va fi condamnat (ca ofi?er în Statul Major al armatei elve?iene) la 15 zile de închisoare. Devenit incomod într-o ?ar? care era neutr?, de Rougemont este trimis într-o misiune de conferen?iar în S.U.A., unde va fi ?i lector la Universitatea francez?, în exil, ?i redactor la „Vocea Americii”. Va r?mâne peste Ocean ?apte ani, timp în care va mai scrie: Les Personnes du drame (1944), Lettres sur la Bombe atomique (1946), Journal des Deux Mondes (1947). Acestea, ca ?i c?r?ile de dup? întoarcerea în Europa, vor valida, ?i ele, inten?ia lui Jacques Maritain. L'Europe en jeu (1948), L'Aventure Occidentale de l'homme (1957), Vingt-huit siécle d'Europe (1961), Les chances de l'Europe (1962), Lettre ouverte aux Européens (1970), L 'avenir est notre affaire (1977) fac dovada aceleia?i infatigabile pl?ceri de a scrie; o pl?cere care nu l-a p?r?sit toat? via?a. Motiva?ia acestui stil inflamant trebuie c?utat? în Prefa?a, deja citat?, din 1938: „Am profitat pe cât posibil de lucr?rile recunoscute clasice ?i de alte câteva (...) În lipsa unei cunoa?teri atotcuprinz?toare pentru a c?rei dobândire ?i-ar trebui mai multe vie?i, m-am mul?umit s? caut ici ?i colo confirm?ri convenabile unor p?reri pur intuitive”. Handicapul documenta?iei incomplete (nu ?i insuficiente) poate fi transformat în atu de spiritul riguros speculativ. Cartea este epifania spiritului creator, singura oglind? în care se reflect? acesta.

Numindu-?i lucrarea cu o formul? drag? autorilor medievali târzii (pentru care ceea ce nu se pretindea doct nu era luat în seam?; to?i - teologi, filosofi, astrologi, chiroman?i etc. - au scris „tratate”, iar nu... eseuri), Denis de Rougemont arat? ?i de ce „acest mic tratat” (166 pagini) nu-?i propune s? epuizeze problema existen?ei diavolului: cartea nu a fost scris? pentru a însp?imânta o lume ?i a?a agresat? de tot felul de angoase, ci pentru a descrie „lucrarea diavolului în vremea prezentului nostru, în fa?a noastr? ?i prin noi, ca fiind Marele Trucaj”. Partea diavolului este „o încercare de a t?lm?ci anumite neajunsuri ale vremii noastre, raportându-le la ac?iunea singurei fiin?e care se bucur? de faptul c? ele exist?”.

Cartea lui de Rougemont are, într-adev?r, o structur? de tratat (fie el ?i în rezumat): 5 sec?iuni ?i 66 de capitole (teme), fiec?ruia revenindu-i, în medie, 2,5 pagini; cum, îns?, nu toate temele sunt egale în importan??, unele fiind simple enun?uri, dizerta?ia merge de la câteva rânduri pân? la câteva pagini. Pentru de Rougemont, diavolul este „Marele Scamator”, „Marele Iluzionist”, iar scena pe care se produce este Istoria (Lumea), Via?a (Morala). Gânditorul helvet înregistreaz? dou? mari scamatorii, sub semnul c?rora ar tr?i omenirea de vreo sut? ?i cincizeci de ani încoace. Prima scamatorie o „decupeaz?” dintr-un text al lui Baudelaire, ?i el preocupat de prezen?a ?i formele de manifestare a maleficului: „Cea mai frumoas? ?iretenie a diavolului const? în a ne convinge c? el nu exist?”. Într-un spa?iu ra?ionalist prin excelen??, cum este Occidentul, dup? atâtea ?i atâtea descoperiri ?tiin?ifice care au îndep?rtat în bun? parte obscurantismul, într-o lume care a decretat c? „Dumnezeu a murit” (deci, nu mai avem de ce s? ne temem de Diavol, pentru c? el a existat atâta timp cât a existat Dumnezeu), într-un astfel de univers antropocentric, în care individul este propriul s?u st?pân, tocmai pe o astfel de scen? se produce prima scamatorie. Numai c? Marele Du?man n-a murit, ci numai s-a deghizat; el nu mai cere deschis sufletul, ci încrederea, satisf?când pentru aceasta, ni?te vanit??i: aur, m?rire, amor; el ofer?, pentru a o elimina, pentru fiecare îndoial? - o certitudine; pl?te?te cu monezi intens poleite, dar calpe; ?i-?i cere s? nu te fere?ti de ispite, ci s? le dai curs din moment ce e?ti propriul t?u st?pân! Înger c?zut, Diavolul este „prin?ul acestei lumi” fiindc? tr?ie?te printre oameni ?i în oameni, iar nu în înaltul cerului. Egolatria, afirm? în subsidiar de Rougemont, este boala prin care Diavolul cucere?te lumea; o boal? pe care nu numai c? nu vrea s? o vindece, ba chiar o între?ine... diabolic.

Împins? pân? la paroxism într-o fiin?? în al c?rei întreg neam a fost contaminat, egolatria aceasta duce la cea de-a doua scamatorie. Iat-o formulat? de Denis de Rougemont însu?i: „?i astfel, cu începere din 1933, diavolul ne-a f?cut s? credem c? el era pur ?i simplu dl. Adolf Hitler, ?i uneori altcineva”. Atrocit??ile hitlerismului au f?cut ca führerul s? fie numit Antihrist, adic? o încarnare a Satanei. Diavolul în c?ma?? brun? a fost un fenomen de mas?; un delir tor?ionar colectiv. Identificându-l pe Hitler cu Satana, lumea a r?suflat u?urat? în 1945, când el s-a sinucis. Nu e deloc a?a, fiindc? asemenea specimene au mai fost ?i, probabil, vor mai fi. Întrebarea pe care o avanseaz? de Rougemont (?i pe care ?i-o poate pune orice om normal) este: cui i se datoreaz? apari?ia ?i ascensiunea lui pe scara istoriei? Unei formidabile voin?e proprii de a conduce, sau (?i) unei dulci incon?tiente a contemporanilor? În absen?a unui r?spuns ra?ionalist, de Rougemont conchide c? ?i aici „?i-a b?gat dracul coada”. Cum c? Diavolul este „director de incon?tien??”. De unde, apelul la luciditate ?i realism, chiar dac? trebuie admis?, ab initio, inepuizabila putere de metamorfozare a celui care întrupeaz? Spiritul R?ului; ?i chiar dac? momentul separ?rii apelor de uscat, al binelui de r?u, al erorii de adev?r este aleatoriu ?i, prin asta, greu de perceput, fiindc? nu exist? o regul?; dar, oare, exist? cu adev?rat o regul? în acest domeniu? Se pare c? nu, continu? de Rougement, din moment ce diavolul prolifereaz? ?i în sistemele cu adev?rat democratice (fiindc?, în parantez? fie spus, toate se pretind ?i se declar? democratice). „Adversarul este totdeauna în noi în?ine” (p. 69). Dac? e a?a, atunci cu to?ii suntem vinova?i de existen?a Diavolului. Unele credin?e religioase chiar afirm? o culpabilitate colectiv?, nu numai local?, na?ional? ori continental?, ci planetar?. Neamul omenesc, se spune, este un neam de vinova?i, fie ?i numai prin prisma p?catului originar; p?cat care se afl?, totu?i, la originea cunoa?terii umane. „Libertatea înseamn? dreptul de a nu asculta” (p. 78) ?i, deci, de a te opune. Liberta­tea, mai observ? tot la modul paradoxal de Rougemont, este, în acela?i timp, un risc; dar nu unul oarecare, ci unul care „trebuie asumat cu fiecare clip?” (p. 79). Altfel, micii demoni - substitu?i ai Marelui Scamator - î?i fac de cap: cei ai poli?iei, siguran?ei, neînsemn?t??ii, popularit??ii. De aici, un alt paradox: democra?ia „nu este, ca ?i s?n?tatea, decât o utopie” (p. 91), iar ceea ce este îndeob?te considerat opusul ei - totalitarismul - nu este, în fond, altceva, decât „forma de jos a democra?iei”. Prin gura unuia sau altuia, care alterneaz? difuzarea ?tirilor reale cu cele false, Diavolul e asemuit coloanei a V-a a lui Hitler. În plus, mai avertizeaz? de Rougemont, cel care descoper? ?i dezv?luie ascunz?toarea Diavolului risc? s? devin? el însu?i ascunz?toare: exact ca în celebrele tratate medievale despre exorciz?ri: diavolul din posedat trece în cel care l-a alungat de acolo; dac? nu în

footer