Revista Art-emis
O carte despre Cozonac şi despre Poliţie, dar de speranţă PDF Imprimare Email
Corneliu Vlad   
Miercuri, 01 Aprilie 2015 13:59

Adina Keneres-Cozonac.Transilvania„Cozonac. Transilvania” poate duce şi la cuvintele-cheie ale unui blog, dar este titlul unui roman-povestire, de vreo sută şi ceva de pagini, publicat de „Editura Compania”, al scriitoarei Adina Keneres, cea atât de puţin prezentă, din păcate, în librării. E o carte consistentă, plină de savoare şi de arome, şi despre cozonac, de bună seamă, dar şi despre alte lucruri, cum nu se poate mai serioase pentru noi - Transilvania, lumea ţărănească, identitatea românească, toate puse faţă-n faţă cu societatea de consum şi globalizarea (care, vorba inegalabilului eseist Claude Karnoouh, „au răspândit identicul la scara planetei”). Cozonacul este, oricum, un simbol identitar românesc pe care autoarea „îl repune în drepturi” iar ceremonia cozonacului, asa cum ni se înfăţişează pe-ndelete în carte, nu este cu nimic mai prejos, ca tehnologie şi semnificaţii, decât ceremonia ceaiului la asiaticii cei mulţi. O carte, aşadar (şi)despre cozonac, cu toate ale sale, (şi) despre Transilvania, dar, slava Domnului, despre Transilvania cea (încă) adevărată, nu cea a obsedantelor scorneli despre Dracula. Chiar dacă e o carte scrisă (şi) pentru străini.

Adina Keneres, care scrie cărţi rar şi rare, produce, prin aceasta apariţie un eveniment editorial, căci acest text - şi acum urmează vorbe mari - este unul dintre cele mai sincere şi mai cinstite, dar şi mai profunde şi mai subtile, dar şi mai agreabile şi mai pasionante la citit, despre realitatea românească, din câte s-au scris după 1989. Cele aici scrise au nevoie de argumente şi exemple, dar cu cartea sub ochi fiecare o poate face, lesne şi în felul sau. Cât mă priveşte, voi mai adăuga câteva sentinte. Cartea e cum nu se poate mai potrivită pentru a se afla în programele şcolare, mai cu seama ale copiilor, căci îi va face să iubească şi scrisul, şi lumea satului, şi sărbătorile creştine, şi naţia. Cartea trebuie, întradevăr, tradusă şi în alte limbi de mare circulaţie, dar obligatoriu în franceză, căci parcă ar fi fost scrisă mai întâi în franceză (sau, mă rog, de-a dreptul bilingv), ba chiar de un francez (unele fraze sună a noul val, a Francoise Sagan). Şi cartea este numai bună ca reazem pentru toţi aceia dintre noi care şi-au pierdut speranţa că s-ar mai putea face ceva cu - sau măcar înţelege ceva din - ţara aceasta, care arată a una care s-ar duce de râpă, cu satul ei, zis până mai ieri „de totdeauna”.

„Acţiunea” cărţii e una de policier, cu o misterioasă Poliţie, care e totul şi în toate, fie ea a miliţienilor de ţară, a torţionarilor, a turnătorilor, a securiştilor şi a tuturor celorlalte „organe” de ieri şi de azi, fie ele active, pensionate, reciclate sau deblocate. Cele ce se întamplă în carte au un fundal de primavară luminoasă, zilele cele mai frumoase ale anului de la noi, cele de dinaintea Paştelui, dar de undeva de unde nu se vede dar se simte mereu, numita sau nenumita forţă a răului urmăreşte şi pune la cale, face şi desface totul, prin obscurii şi maleficii ei meseriaşi - acum - ai economiei de piaţă şi societăţii de consum. „Ziua de ieri s-a ţinut după mine ca un câine flămând”, sună un vers din Arghezi. În aceasta carte, aşa se ţine de român şi de cei de prin jurul lui, şi azi, ca de atâta vreme istorica, ubicua şi imuabila Poliţie.

Şi totuşi, mesajul cărţii nu este unul lugubru. Dacă marele transilvanean Blaga enunţa că vesnicia s-a născut la sat, Adina Keneres, şi ea, din aceeaşi românime, lămuresşte mai pe-ndelete: „oamenii aătia nu se vor lăsa sa moară şi nu se vor strica… persistenţa lor nu tine de inventar… ţine de vechime… un trecut lung e un atu extraordinar, e gravat în creier, în maduvă. E un program genetic bogat şi care suporta multe… Pierde glorie, pierde indivizi, dar nu dispare”. Aşa decupate din vorbirea unui personaj - o tânăra din Franţa în vizită în România, spusele despre dăinuirea (căci acesta e, totusi, cuvântul) românilor, prin lumea lor ţărănească, pot părea versete asemenea celor ale „Cântării României” din vremea paşoptiştilor. Dar şi azi, ca şi atunci, multe, mai toate, trebuie luate de la capăt. În totul, o carte răvăşitoare. Şi vede lumina chiar la timpul cel mai potrivit pentru a fi citită, înaintea Paştelui, adică atunci când primavara e în plina putere şi speranţele fiecăruia pâlpaie parcă mai cu viaţă.

footer