Revista Art-emis
Un soare paradisiac PDF Imprimare Email
Melania Rusu Caragioiu, Canada   
Joi, 19 Martie 2015 12:00

Anton Soare - Pretexte pentru Paradis„Un soare paradisiac”, este calamburul meu, izvorât din citirea acestei cărți a Domniei Sale domnului profesor universitar dr., Anton Soare, carte intitulată „Pretexte pentru Paradis”. La prima vedere, ea are sobrietatea unei casete. Este caseta miraculoasă pe care o deschid spre a fi apoi înmărmurită de surpriză. Mă simt copil, adolescent, adult, în intuiția subtilă a autorului. Editura „Junimea”, Iași, prin Simona Modreanu a reușit să redea tot ce autorul poet Anon Soare a oferit cititorilor, în această carte, din preaplinul plăsmuirilor sale, dedicat aci exclusiv lor. Cititorul răsfoiește încet,cu băgare de seamă, zăbovește mult asupra desenelor sugestiv zugrăvite, apoi prinde firul celor scrise în carte, pentru el. Incet și printr-un fir-fior nevăzut, este prins în măiestria cărții. Cu pași înceți trecem prin împărăția basmului, în „Paso doble”, ursitoarea: „Avea păpuși în păpușă/Și uși multe dup-o ușă/Din ce-i vechi tot scotea nou,/ din val val și din ou ou.” Am ales, nu întâmplător, acest poem din „Ciclul intim”, care deschide cartea, făcând un corolar poetic, filosofic al vieții, cu fațetele ei delicate și sumbre, presărate în ani și etape ale vieții, ca în final să ne aducă unda de bucurie a resemnării precum în „Dansul cu țiganul” din care subliniez: „Păi, atuncea stai că,/ Îți dansez eu taică,/ Cu-o floare la gaică,/ Dup-o balalaică”. Stilul poetic, atractiv prin care rima este obținută folosind cu talent și îndemânare diferite părți de vorbire, verbe, adjective, conjuncțìi, prepoziții, măiestrit folosite, dau o alură sprințară, jucăușă, care te incită să continui lectura. Iau un exemplu din poezia „Coasa”: „Fâș,fâș,/ Tai târâș,/ Tai la glezne/ Și culc lezne.” Autorul folosesște chiar și rima ascunsă: „Răni de ieri, mereu vii, meru linse,/ Nestemate nestinse, azi le-ncerci,/ Ca și-n seara când ți-ai zis că te-neci.” - în Sonetul „Atunci”, pag. 13.

Continuăm, intrând în universul strict al copilăriei văzută de autor, în capitolul „Lucruri și animale”. Imaginația ni se se leagă de firul epic al povestirii poetice scurte. Cititorul rămâne pe gânduri, apoi se întreabă pe sine sau pe cel care scrie. I se pare că personajul iese din carte și stă în fața lui. Dar acel personaj se pare că poate fi și auzit. Adică onomatopeic: În „Vulturii”: „Sus, în aer, fără baer,/ Vulturii pe-un val de vaier,/ Când ici, când departe, hăi,/ Ne văietăm peste văi.”   În aceste versuri pentru urechea noastră parcă șuieră vâjâitul aripilor vulturești.(oBservați că în iureșul găndirii l-am parafrazat pe autor). Grupajele de vocale care întovărășesc acel V tare, folosit frecvent, se aseamănă, dau impresia unui zbor puternic auzit de noi. Un alt gen literar folosit de autor, cu un talent plin de fină ironie, profund formulată și găndită, este amuseta. M-am oprit asupra poeziei „Pește baroc”: „Peștele din heleșteie/ Beștelește unda spartă,/ Tot o-ncheie și-o descheie,/ Apa cu apa se ceartă”. Tot în acest capitol descopăr și o ghicitoare iscusit alcătuită: „Când prin Africa trec febre/ Dintre cele mai celebre/ De-ți usucă lei și zebre/ Eu pe sus tot găsesc flori,/ Îmi fac scară din vertebre/ Și-s mereu cu capu-n nori.” Ne întrebăm cine-i și aflăm cheia: este Girafa!

Până aci, în picături fine, ca într-un dialog am descoperit frumusețea limbii române prin bogăția lingvistică. Dar „Ciocârlia”, „Coasa”, „Marea Neagră”, Țurțurii” și altele pe care le las cititorului să le descopere, sunt nestemate neaoș românești. Citez din stilul hâtru al românului, prins fidel în: „Corbul”: „Tot îmi mai stă în gând brânza,/ Fir-ar a dracului de vulpe!/ Prinde-i-aș pe-aici osânza!/ Înfige-i-aș ghiarele-n pulpe! Dar dialogul poeziilor scurte din acest capitol, ca dealtfel prin întreaga carte, ne plimbă prin mitologie, prin epopei antice, prin universul infinit, prin universul mistic, folosind drept sugestive nume simbolice care evocă evenimentul, starea, fenomenul. Exemplu: „Șarpele”: „Când ucid, când doftoricesc,/ Când zac unde-i mai caldă piatra./ Mi-au ascultat sfatul drăcesc/ Hermes, Eva, Cleopatra.” Prima imagine care ne este sugerată este simbolul lui Socrate, Șarpele de aur, adoptat în lumea celor care au jurat să lupte pentru sănătatea atât de prețuită a omului. Iar evocarea în treacăt a Evei, Cleopatrei ne transferă aci gândul spre alte largi aduceri aminte. La fel se întâmplă când de fiecare dată autorul-poet completează erudit printr-un nume simbolic, cum am specificat mai sus, lărgirea dimensiunii exprimate în versul respectiv.

Tot ce poate fi mai dificil în alcătuirea unei poezii ne este oferit realizat artistic în cuprinsul acestei cărți. Mă opresc la poezia „Balta”, redactată în monorimă: „Îmi zgândăre-un plop/ Ochiul șchiop/ De ciclop/ Căscat fără scop/ La cerul miop/ De după potop.”Ai voi să lași cartea din mână, dar ceva lăuntric îți dă un nesațiu ca să continui această primă lecturare, fiindcă precis o vei relua cu creionul în mână și caietul tău de citate alături. Situația poate deveni chiar gravă... Nu-ți reproșezi nici că ai amânat ceva, nici că ai sărit peste ora preferată de la îndeletnicirile tale.

Curiozitatea te împinge să înorci încă o filă. Capitolul III „Așa și-așa” te intrigă, când titlul său îți răsare în față. Dacă nu îl cunoști pe autor îți zici, din nou, ce s-ar putea ascunde sub aceată emblemă, dar dacă îl cunoști, îi admiri filosofia, care te învață „să ști că nu ști nimic”. Adică, te întrebi, cunoscându-l pe autor de ce el însuși, eruditul, spune acestei traduceri „traducere aproximativă”?

Trecem peste această modestie față de care noi nu suntem de acord și să recapitulăm în câteva fraze episodul „Andromaca” din „Ilyada” lui Homer, episod căruia Jean Racine, în 1667 îi inchină o impresionantă piesă de teatru, o tragedie: „Andromaca”. În acest capitol de poezii și poeme autorul ne încântă prin hexametrul antic, introducând actul IV, scena 5 și actul V scena 5 din „Andromaca” de jean Racine. Cu virtuozitate, autorul formulează cu subtilitate și precizie schimbul de scrisori între Pirus și Hermiona. Am subliniat expresia subtilitate, fiindcă adevărul literar este dificil de redat în versuri, rimă și claritate, cum zice Boileau. Ne vom reaminti în câteva cuvinte tragedia „Andromaca” de Racine. Hermiona, fiica Elenei și a lui Menelaus, regele Troyei   este sortită din leagăn spre a fi soția regelui Pyrus al Epirului, fiul lui Achile. Andromaca, văduva lui Hector ajunge în sclavia lui Pyrus. Acesta o vrea de soție. Andromaca dorește mai bine să moară decât să accepte, dar își face un plan de a-și putea aduce fiul de la greci, de a accepta cununia, luându-și viața imediat după nuntă. Hermiona este iubită și cerută în căsătorie de Oreste, fiul regelui Agamemnon din Micene, dar ea îl iubește nespus pe Pyrus. Văzând că acesta urzește căsătoria cu Andromaca, Hermiona îl incită pe Oreste să îl ucidă pe Pyrus, promițându-i mâna. Oreste îl ucide, dar în loc de răsplată el își vede pe iubita sa Hermiona luându-și viața peste targa-pat funeral pe care este transportat Pyrus fără viață. Oreste îi urmează și el în drumul lor, șiragul tragediei cuprinzându-i pe toți trei în mreaja morții. Din aceată tragedie autorul-poet Anton Soare ne oferă în cartea de față dialogurile dificile din actele  IV și V, revelatoare pentru deznodământul tragic al piesei.

In caietul meu am înserat chiar câteva maxime, atât de minunat exprimate prin traducere. Citez: „Pe cine nu iubești nu suferi că te lasă / Și ce-i pasă că pleci cui de tine nu-i pasă?” Sau formulări de o mare valoare clasică antică: „Se bucurau gândind, când îmi urzeau prigoana,/ Că urii lor voi fi tiparul și icoana” (Andromaca, 5/V, pag. 102, sau răspunsul lui Oreste către Pylade), sau: „Cui pregătind năpasta, și de pierzarea cui,/ Suiți șuieră șerpii pe capul vostru șui” (Andromaca, 5/V, Oreste către Pylade). Autorul ne duce mai depart în cartea sa, spre lumi mai luminoase, pline de romantism care ne compensează de fiorul tragediei anterioare. Ne răsfață în continuarea volumului cu traduceri din Baudelaire, realizând dificilul sonet. Rămânem impresionați de frumusețea artistică a acestor traduceri, din care mă rezum doar la două strofe, spre a-l incita pe cititor să caute cunoașterea acestui capitol. Citez din „Motanii”: „Pe cugetat ades se pun cu-o maiestate/ De sfincşi îngăndurați pe dune însingurate/ De parcă somnu-i duce-ntr-un vis fără hotar; În coapse-au licurici de la o vrăjitoare,/ Și bobi de-aur mărunt ca nisipul din boare/ Le instilează vag pupila grea de har.”

Capitolul al IV-lea ne readuce la limba franceză. Este intitulat: „Autrement dit” şi se deschide cu imaginea unui lexicon din care aproape cad o pereche de ochelari. Imaginea îmi sugerează că vârsta senectuții rămâne mereu fidelă studiului dar și creației voluminoase precum tomul din imagine. Scrise în limba franceză, poemele autorului, domnul profesor universitar Soare, sunt diafane și sugestive: „Les peupliers se sont agenouillés Au bout des champs.../ Des soleils assassinés reposent leur sang/Adossés aux margelles”, sau, „Les loueurs temburinent/ D’un puits à l’autre,/ Aussi loin, aussi clair, aussi mourir... ” Din poemul „Aubade”(Serenadă), ca un cântec” „Nu et blanc/ Comme un clavier/ l’ange trainait/ entre lumière et sang”. („Une autre aubade”). Imagini deosebit de frumoase și sugestive, inedite, întâlnim și în poemul „Voyeurisme”: „Le grénier de nos rèves, ... la neige des rideaux, des caillots de soleil aux fenêtres d’en haut’, des troupeaux a sabots dorés/ Et le ciel en coup de grâce”. Poemul „Voyeurisme” (Scrutare) pare a fi un corolar, o postfață subtilă strecurată de autor la încheierea volumului, parcă privindu-ne de la catedra sa, dacă am intuit sensul conținutului și al locului unde este plasat acest poem, în carte. „Voyeurisme” încheie volumul de poezii și poeme „Pretexte pentru paradis”, poate cel mai frumos volum realizat în anul 2014.

footer