Revista Art-emis
Un alintat al muzelor PDF Imprimare Email
General mr. (r) Conf. Univ. Dr. Ilie Gorjan   
Miercuri, 23 Februarie 2011 21:59
Evanghelia inimii - coperta„Nu mai ştiu cum să trec de la o margine la alta! De azi pe mâine ţărmul mă cunună, cerul mă vinde la prima strigare. Te-am văzut tinereţe, te-am văzut în fântână! Luna se primeneşte uimită de straie, nu e nimic cu sine, e pustiu în odaie! Duce pe umeri cununa rostirii, prapuri tiviţi la capătul firii. Din spate îmi sare în faţă iubirea, în colţi de leoaică-mi ucide sfiirea! O privesc în ochi, ochii săi nu mă mint, mă prefac în descântec, mă prefac în alint. Îngrozit, cercetez dimineaţa paharul, însetat de cuvânt îndulcit mi-e amarul. Nu mai sunt pajul vieţii, nu mai am niciun gând, doar regretul muririi prin poditul cuvânt. La masa tăcerii adastă un urs, viaţa mea împietreşte, tinereţea s-a scurs! Nu mai ştiu de-nflorire, nu mai ştiu dacă-s viu, adevărul se cerne peste mine pustiu. Fi-voi întruna iubitor pe pământ, tu fiindu-mi groparul, eu, un simplu mormânt..."

Acest superb poem în proză aparţine confratelui întru rostiri poetice Theodor Răpan, poem inclus în cea mai recentă carte a sa „Evanghelia inimii-Anotimpuri-Jurnal de poet", apărută la Editura Semne din Bucureşti în 2010. Exponent al spaţiului teleormănean, alături de alţi mari truditori pe ogorul cuvintelor ca Zaharia Stancu, Marin Preda, Miron Radu Paraschivescu, Gala Galction, Ştefan Mitroi ş.a., Theodor Răpan „se lasă purtat în lumea fantasmelor create de o imaginaţie efervescentă, mereu doritoare să arunce spre oameni şi în lume semne ale poieticităţii şi ale poeticităţii", după cum concludent apreciază Ana Dobre, o altă exponentă, chiar dacă prin devenire, a aceluiaşi spaţiu. Impresionat profund de bijuteriile lingvistice presărate cu har în cele 133 de poeme din această carte, subscriu la aprecierea deloc exagerată a lui Tudor Opriş, prefaţatorul cărţii: „Poemul răpanian nu poate fi comentat estetic; şopteşte ori murmură, se învolburează în teamă ori se îndulceşte în resemnare. Putem vorbi aici de un lirism absolut, necontaminat; toată materia epică se dizolvă şi şerpuieşte ca o apă muzicală în care se reflectă bilanţul existenţial". Şi tot Tudor Opriş conchide: „Ceea ce izbeşte din prima clipă la contactul cu această nouă carte este stilul unic, de o rară bogăţie lexicală, cu frazarea amplă, retorică şi colorată, alternanţă de simplitate, rafinament şi preţiozitate, fără îndoială o contribuţie de seamă la intelectualizarea limbii române..." Dar să dăm din nou alintare cuvântului ca argument al acestor aprecieri „Pe crugul înserării trece luna, se-ndepărta sărutul de potir, în stele se jucau istorii mute, cerneala mă divulgă-n trandafir. Mă pierd de viu, poftirea loc îmi face, eu tremur de plăcere, gura tace..."

Acest poet excepţional, care este Theodor Răpan, confirmă zicerea mirabilă a lui Titu Maiorescu cum că „poezia, ca toate artele, este chemată să exprime frumosul", ca şi pe aceea a lui George Călinescu: „poezia e o liturghie, un ceremonial introdus în viaţă, fără să se confunde cu ea", pentru că, într-adevăr, citind poemele lui Thedor Răpan îţi simţi sufletul alergând către culmile desfătării spirituale depline. Şi tot Călinescu glăsuia cu înţelepciune: „Un poet valoros riscă să nu intre într-o istorie a literaturii, în vreme ce un farsor pătrunde". Spusa acestui titan al criticii literare româneşti este confirmată de versuri de tipul :"Pipăi cu degetele muşamaua feţei de masă; ea nu cedează, nu se transformă în aburi roşcaţi. Privesc în focul aragazului ca hipnotizat. Ştiu că am trăit într-un uter", versuri considerate „geniale" de mari critici contemporani, iar autorul lor este „abonat" an de an la titlul de cel mai bun scriitor al anului şi la premiile Uniunii Scriitorilor. În schimb, scriitori valoroşi ca Theodor Răpan, deşi opera lor e pe gustul publicului larg, sunt ignoraţi de cei care taie şi spânzură în critica literară românească, probabil pe motiv de neapartenenţă la o anumită gaşcă. Mare adevăr grăieşte Alex Ştefănescu atunci când afirmă că „scriitorul este un profesionist al provocării emoţiei cu ajutorul cuvintelor". În acord cu el, putem afirma că te cuprinde o emoţie puternică atunci când citeşti versurile lui Theodor Răpan, dar te apucă scârba când citeşti versuri de genul: „Ce bani buni ai făcut tu, fă Patrie, cu turcaleţi, cu arabi, cu libaneji şi curji, în boschete sau direct în picioare, ş.a.m.d.". Aceste inepţii primesc astfel de aprecieri: „Acceste versuri dau forma finală celei mai mari poezii din literatura postbelică", iar autorul lor considerat ca un exemplu pentru tinerii scriitori români. Dar să revenim la poemele lui Theodor Răpan şi să redevenim frumoşi: „În armindeni de purpură se ascund poeţii! Şi-n cireada cuvintelor, alfabetul cu care te voi ucide în cântec, dragostea mea..." După ce citeşti aşa ceva, poţi afirma răspicat: „Et in Arcadia, ego! footer