Revista Art-emis
Rusia lui Putin în căutarea identității PDF Imprimare Email
Conf. univ. dr. Anatol Leșcu, Chişinău   
Miercuri, 21 Ianuarie 2015 22:09

Istoria NovorossiaIstoria ca instrument al agresiunii

Ca și orice agresiune, cea a Rusiei împotriva Ucrainei necesită de a fi justificată în ochii propriei opiniei publice și mai puțin a lumii întregi. Pentru a explica confruntarea cu Occidentul, practicată în ultimii doi ani de către Putin în relațiile internaționale, Moscova apelează la argumente care par a fi conceptuale și țin de identitatea națională. Protestele opoziției din anul trecut din centrul Moscovei a arătat cât de vulnerabilă și instabilă este autoritatea lui Putin și că era strict necesară întreprinderea unor măsuri în vederea consolidării puterii, fără a recurge, totodată, la metode violent. Metoda cea mai sigură pentru a consolida puterea sa era cea de a izola Rusia de restul lumii civilizate, invocând incompatibilitatea poporului rus cu celelalte popoare și culturi. În elaborarea unei ideologii în jurul căreia regimul speră să unească societatea rusă condusă de președintele actual, a fost scoasă din trecutul imperial și scuturată de colb, teoria slaveanofilă, o mișcare ideologică reacționară din sec. al XIX-lea, care accentuează originalitatea și calea specială, aparte, a poporului rus spre culmele civilizației. De menționat, că teza precum că poporul rus are de parcurs o cale aparte în dezvoltarea sa socială și nu poate fi înțeles de omul european a fost inventată de înşiși rușii și expusă plastic de către Dostoievski în romanul său „Demonii”. Apelul la trecutul glorios a Rusiei țariste are menirea de a trezi în societate sentimentul de patriotism și mândrie națională, pilonii pe care se bazează reconstruirea identității naționale și statale. Paradoxal, căutarea unei identități nu înseamnă reîntoarcerea la tradițiile vechii Rusii, cum pretinde Putin, ci mai degrabă este o combinare haotică a național-bolșevismului și etatismului condimentat cu unele elemente monarhice și religioase.

Cochetarea cu istoria și ortodoxia nu are nimic comun cu identitatea Rusiei din perioada țaristă, care se baza nu pe principiu național, ci pe principiu dinastic și confesional. Țarilor, iar mai târziu imperatorilor, le era absolut indiferent de ce naționalitate erau supușii lor, principalul ca ei să fie supuși dinastiei. Pentru monarhii ruși, în cea mai mare parte de origine scandinavă sau germană apartenența națională juca un rol secundar, rușii din imperiu nefiind un popor privilegiat din acest punct de vedere. În unele aspecte, popoarele de la periferiile imperiului se bucurau de mai multe privilegii și libertăți decât înşiși rușii, în masă țărani iobagi. Autonomia Finlandei, Poloniei, Basarabiei până în anul 1828 sunt exemple cele mai vizibile din acest punct de vedere. În același context putem adăuga scutirea musulmanilor din imperiu de la prestarea serviciului militar obligatoriu pe parcursul întregii perioadei istorice țariste, până la revolta bolșevică din toamna anului 1917. Procesele ideologice actuale din Rusia au un caracter diametral opus, deoarece în centrul lor este pusă idea națională și poporul rus, universul rus ca factor consolidat a societății, poporul rus care trebuie să fie apărat cu orice preț oriunde în lume. În contextul celor spuse, istoriei îi revine un rol principal în construcția identitară a universului rus.

Mult trâmbițata monografie s-a dovedit a fi un bluf

Respectând tradiția gestionării „manuale” a țării, Vladimir Putin a lansat, în anul 2013, idea elaborării unui manual unic de istorie a Rusiei. Chemarea liderului de la Kremlin a fost recepționată de către partidul său de buzunar „Rusia Unită” și „Frontul popular din întreaga Rusie”, care, la congresul din 14-15 octombrie 2014, desfășurat în orașul Penza, au dezbătut problemele legate de elaborarea standardului unic istorico-cultural. La aceasta întâlnire Putin i-a amintit activiștilor frontului de importanța și necesitatea cât mai urgentă editării unui manual unic de istorie. Ținând cont de tradițiile ruse, nu încape nici o îndoială că astfel de manual va fi în curând scris și editat. Poziția congresului, care se consideră elita societății ruse, a exprimat expresiv prin deputatul Dumei de Stat Vladimir Burmatov - învinuit, printre altele, de plagiat -, că: „Manualul unic de istorie va fi și punctum! Așa a spus președintele.” Putem numai să presupunem de ce valoare științifică va fi acest manual, ținând cont de faptul că recent, în Rusia, a apărut un alt manual unde destul de serios se vorbește despre lupta slavilor cu Alexandru cel Mare, regele Macedoniei. Totodată, Institutul de Istorie din cadrul Academiei de Știință a primit comanda de a edita „Istoria Novorossiei” care, prin conținutul său îndoielnic din punct de vedere științific, devine dintr-un instrument de propagandă, un instrument de agresiune directă. Răspunsul savanților nu s-a lăsat mult așteptat și, recent, un astfel de manual a și apărut. Scris la repezeală, aceasta lucrare deloc științifică poartă amprenta stării deplorabile în care se află la momentul actual știința istorică oficială în Federația Rusă. Autorii, oarecare A. Ciuikov și D. Maximus, în lucrarea lor „Istoria Novorossiei”, pretind elaborarea unui concept nou privind istoria acestei regiuni. Mult trâmbițata monografie s-a dovedit a fi un bluf, întregul cuprinsul însumând 34 de file și compus din două capitole, fără suport științific, fără date despre autori și editură. Din start se afirmă că Novorossia este un stat confederativ din estul Europei care reunește în hotarele sale fostele regiuni ale Ucrainei, și anume Dnepropetrovsk, Donețk, Zaporojie, Lugansk, Nikolaev, Odesa, Harkov și Herson cu o populație de 20,7 milioane de oameni şi o suprafață totală de 257,1 mii kmp. În continuare broșura - fiindcă altfel nu putem numi aceasta lucrare -, conține date istorice copiate din manualele de istorie, cu referire la trecutul îndepărtat și falsificări în stilul propagandei din Kremlin când este abordată istoria actuală.

Scopul lor final al separatiştilor: ieșirea la gurile Dunării.

„Istoria Novorossiei”, așa cum o percep separatiștii din regiunile de est a Ucrainei și finanțatorii săi din federația Rusă, din punct de vedere științific nu este altceva decât o aberație. Științific vorbind, din punct de vedere istoric, administrativ-teritorial şi etnografic, regiunea Lugansk și cea mai mare parte a regiunii Donețk nu au nimic în comun cu ceea, ce în secolele al XVIII-XIX-lea se numea Novorossia. Teritoriul respectiv, care cuprinde spațiul până la malul drept a Niprului și o mică incluziune pe malul stâng, în raza Donețkului, a fost cucerit de ruși de la Imperiul otoman în urma războaielor ruso-turce din secolul al XVIII-lea. Inițial, acest teritoriu nici nu se numea Novorossia, ci Serbia Nouă și Slavenoserbia. De menționat, că la început, în ambele aceste unități administrative populația majoritară o constituiau românii moldoveni, munteni, valahi şi țurcani, cum îi numeau pe atunci pe ei rușii. În urma lor se situau ucrainenii, sârbii, muntenegrenii și alte popoare aduse din Balcani și abia în ultimul rând rușii. Denumirea „Novorossia” apare oficial în martie 1764, după urcare pe tron a Ecaterinei a II-a, când teritoriul care cuprindea Serbia Nouă, Slavenoserbia și regimentul de cazaci Novokazacii Slobodskoi a fost transformat în gubernia Novorossia cu centrul administrativ în orașul Cremenciug, situat pe Nipru. În afara hotarelor respectivei gubernii era teritoriul actualei regiuni Lugansk și practic toată regiunea actuală Donețk. Pe acest teritoriu, la începutul formării noii regiuni, locuiau 17.100 de români, iar către a doua jumătate secolului al XIX-lea numărul românilor atingea cifra de 244.100 de oameni, situându-se pe locul al treilea, după ucraineni și ruși. După războaiele napoleoniene și anexarea Basarabiei de către imperiul Rus în 1812 a fost creată o unitate administrativ-militară artificială care se numea Guvernământul general militar a Novorossiei și Basarabiei cu sediul la Odesa, care a existat până în anul 1874 când a fost desființat. Totuși, faptul cel mai grav este acela, că prin promovarea ideii Novorossiei liderii separatiștilor din estul Ucrainei și cei din spatele lor, din Moscova, vor să demonstreze lumii întregi până unde ajung planurile și apetitule lor agresive și care este scopul lor final: ieșirea la gurile Dunării.

footer