Revista Art-emis
Georgia Miculescu: „Jertfă albastră” PDF Imprimare Email
Constantin Buiciuc   
Duminică, 04 Ianuarie 2015 20:54

Georgia Miculescu - PoemeTânăra poetă lugojeană Georgia Miculescu a suferit, cu nu mult timp în urmă, o experienţă traumatizantă, tragică, aceasta însemnându-i o mare parte din versurile scrise în ultimii ani şi strânse în volumul de debut, intitulat „Jertfă albastră” şi apărut, la începutul lui 2009, la Editura Anthropos din Timişoara. Motivul străvechi al iubirii este tratat, din cauza amintită mai sus, în registrul dureros al neîmplinirii: „un singur semn de la tine şi iubirea noastră/ ar fi fost o eternitate” (p. 9). Apare pierderea nedreaptă, irecuperabilă. Despărţirea de imunda lume pământeană şi speranţa unei renaşteri suprapământene nu fac alteceva decât să accentueze durerea: „N-a meritat acest sacrificiu de floare/ şi zbor de înger spre alte lumi/ aveai aici o misiune mult mai mare/ aici printre gunoaie, sânge, boală şi nebuni/ nu vreau s-accept că asta ţi-a fost crucea/ destinul sau calea hotărâte undeva sus// nimic nu mă convinge că trebuie să mori/ ca să renaşti apoi ca sfânt” (p. 13). Durerea pierderii irecuperabile este clamată direct, sfâşietor, printr-un strigăt care parcă nu are sfârşit, cu o repetare obsesivă: „nu pot să şterg lacrima de pe obrazul tău/ nu pot să-ntorc timpul înapoi/ nu pot să te ţin din nou în braţe/ nu pot să-ţi mai vorbesc/ nu pot să mai zâmbesc ca altădată// nu pot!” (p. 21). Pierderea tragică a iubitului este resimţită ca o risipire a lui în eternitatea naturii: „Resemnează-te iubitule/ într-o tăcere-a trecutului/ resemnează-te-ntr-o spumă de mare/ contemplă vuietul valurilor/ izbite de stânci/ adună-ţi gândurile risipite/ în adâncul apelor albastre/ în scâncetul cuvintelor mute/ departe, departe-n eternitate”. (p. 30). Sau este resimţită ca o întrupare într-un element de neatins al naturii: “tu ai devenit luceafăr trist al marilor universuri” (p. 31). Iubirea este totul. Dincolo de ea nu mai există decât neantul: „m-am ridicat încet în vârful picioarelor/ şi te-am fixat cu grijă pe vecie/ în centrul universului” (p. 88). Dar motivul care ne atrage imediat atenţia (mai mult decât cel al timpului), individualizând creaţia poetei, este cel al naturii. În versurile Georgiei Miculescu, natura are alt statut decât cel obişnuit, venit de la romantici. Unii romantici priveau natura din exterior, cu ochii citadinului, admirându-i pitorescul şi sesizându-i sublimul. Alţii vedeau natura ca un cadrul al iubirii sau ca o stare a sufletului. Iar în creaţia populară, natura este însăşi lumea creatorului anonim. În cele mai bune versuri ale poetei noastre, natura este instrument, mijloc de exprimare a sentimentului.

Instrumentul este folosit consecvent şi cu precizie, scoţând la suprafaţă sentimentele şi etalându-le în faţa cititorului. Puterea şi durerea iubirii devin vizibile prin elementele cosmice ale naturii: „îi cer lunii o clipă/ le cer stelelor lucire/ implor cerului o speranţă// totul s-a-ntunecat/ sunt dată uitării în noaptea târzie” (p. 11). “Toamna stearpă” scoate în evidenţă „macabra-nmormântare” (p. 12); „Ploaia deasă” înseamnă „ropot de lacrimi” (p. 18); „Toamna ruginie” îi spune poetei că „nimic nu e eternitate” (p. 20); Ploile modelează sentimentele: „Nu toate ploile sunt reci/ uneori sunt calde şi ne limpezesc gândurile/ ne botează din întunericul nopţilor/ în lumina blândă de soare/ ne spală neliniştea şi lacrimile din amar/ ne-mbrăţişează tristeţea/ şi ne redau bucuria zilelor de mai” (p. 34). Bucuria este „învăluită în mireasma florilor de mai” (p. 37). „Stânca uitării” (p. 39) este un loc de refugiu din faţa durerii. O rază de soare este „o speranţă” (p. 42).

Uneori, identificarea cu elementele - simbol ale naturii este totală: „Mă vreau stâncă uitată/ în mărăcini şi iarbă deasă/ mă vreau apă din izvorul nesecat/ al munţilor albaştri/ mă vreau leagăn de vânt/ purtat prin lumea-ntreagă” (p. 15). Într-un elan panteist, natura devine, prin identificare totală, adevărata fericire a poetei: „să simt mirosul ierbii verzi/ şi ghiocelul din zăpadă/ să mai sărut o dată soarele şi vântul/ ce adie o dulce primăvară târzie/ tânjesc după pădurea cea de departe/ după copacii mei ce au crescut cu mine/ să nalţ în linişte un curcubeu de lună/ să chicotesc în nepăsare/ în grâul nalt semănat de bunica/ şi-amurgul să-l privesc din uşa casei” (p. 17). Elementele naturii sunt simboluri, embleme ale eternităţii: stelele, soarele, luna, cerul, curcubeul, marea, luceafărul, vântul, ploaia, norii, munţii, pădurea. Întreaga natură, umanizată, personificată, îşi uneşte sentimentele cu sentimentele poetei: „petale triste ce-şi scutură fiorul”; „în rouă lacrima ce moare”; „suspină frunza-n vântul ce o bate” (p. 40); „Un soare ce cântă iubire” (p. 52): „Dansul răzleţ este ascuns în luna albă” (p. 62); Ceaţa „acoperă suspinul” (p. 74); durerea tremurândă stă „în peisaj cu fulgi albaştri” (p. 81).

Iubirea naturii, ca o a doua fiinţă a poetei, este exprimată cu exaltare: „Răspunde-mi la chemare/ izvor de apă cristalină/ adu-mi pădurea toată/ natura s-o sărut/ şi să cuprind un munte/ şi cerul de aproape/ în mângâieri cântate/ în viers de poezie” (p. 53). Natura devine izbăvitoarea durerii şi izvorul alinător al bucuriilor: „iar marea adâncă lacrimile-mi spală/ şi soarele mă mângâie/ cu razele-i calde de sfânt/ luna mă-nvăluie/ ce recital de armonie!” (p. 57). Trecătoarea viaţă este, un moment, oprită de frumuseţea neasemuită a naturii, care oferă, cel puţin pentru o efemeră clipă, imaginea paradisului: „Mereu aproape de lumina cerului/ învăluind marea cu albastrul ei/ trecător prin viaţă şi mirajul lunii/ spre luceferi calzi în frumuseţea lor/ mai trece-o vară şi un sunet/ m-abat la umbra muntelui ce tace/ aştept un semn de apă cristalină/ în liniştea pădurii templu” (p. 64). Dar, aceeaşi natură poate oferi imagini infernale, atunci când ura o modelează: „suspine-ngheţate în inimi de piatră/ noian de mizerii putrezite/ jur-împrejurul nostru/ învălmăşag de râsete, ură şi venin/ suflă vânt suflă otrăvit peste tot/ apele se retrag din calea lor/ pădurea-şi ascunde verdele-n munţi/ cerul şi pământul îşi plâng/ lacrimile îngheţate” (p. 68).

În versurile volumului său de debut, Georgia Miculescu îşi plânge iubirea pierdută şi, nu de puţine ori, îşi clarifică sentimentele folosind ca imbatabil instrument sufletul etern al naturii universale.

footer