Revista Art-emis
PDF Imprimare Email
Constantin Buiciuc   
Duminică, 04 Ianuarie 2015 20:54

Georgia Miculescu - PoemeTân?ra poet? lugojean? Georgia Miculescu a suferit, cu nu mult timp în urm?, o experien?? traumatizant?, tragic?, aceasta însemnându-i o mare parte din versurile scrise în ultimii ani ?i strânse în volumul de debut, intitulat „Jertf? albastr?” ?i ap?rut, la începutul lui 2009, la Editura Anthropos din Timi?oara. Motivul str?vechi al iubirii este tratat, din cauza amintit? mai sus, în registrul dureros al neîmplinirii: „un singur semn de la tine ?i iubirea noastr?/ ar fi fost o eternitate” (p. 9). Apare pierderea nedreapt?, irecuperabil?. Desp?r?irea de imunda lume p?mântean? ?i speran?a unei rena?teri suprap?mântene nu fac alteceva decât s? accentueze durerea: „N-a meritat acest sacrificiu de floare/ ?i zbor de înger spre alte lumi/ aveai aici o misiune mult mai mare/ aici printre gunoaie, sânge, boal? ?i nebuni/ nu vreau s-accept c? asta ?i-a fost crucea/ destinul sau calea hot?râte undeva sus// nimic nu m? convinge c? trebuie s? mori/ ca s? rena?ti apoi ca sfânt” (p. 13). Durerea pierderii irecuperabile este clamat? direct, sfâ?ietor, printr-un strig?t care parc? nu are sfâr?it, cu o repetare obsesiv?: „nu pot s? ?terg lacrima de pe obrazul t?u/ nu pot s?-ntorc timpul înapoi/ nu pot s? te ?in din nou în bra?e/ nu pot s?-?i mai vorbesc/ nu pot s? mai zâmbesc ca alt?dat?// nu pot!” (p. 21). Pierderea tragic? a iubitului este resim?it? ca o risipire a lui în eternitatea naturii: „Resemneaz?-te iubitule/ într-o t?cere-a trecutului/ resemneaz?-te-ntr-o spum? de mare/ contempl? vuietul valurilor/ izbite de stânci/ adun?-?i gândurile risipite/ în adâncul apelor albastre/ în scâncetul cuvintelor mute/ departe, departe-n eternitate”. (p. 30). Sau este resim?it? ca o întrupare într-un element de neatins al naturii: “tu ai devenit luceaf?r trist al marilor universuri” (p. 31). Iubirea este totul. Dincolo de ea nu mai exist? decât neantul: „m-am ridicat încet în vârful picioarelor/ ?i te-am fixat cu grij? pe vecie/ în centrul universului” (p. 88). Dar motivul care ne atrage imediat aten?ia (mai mult decât cel al timpului), individualizând crea?ia poetei, este cel al naturii. În versurile Georgiei Miculescu, natura are alt statut decât cel obi?nuit, venit de la romantici. Unii romantici priveau natura din exterior, cu ochii citadinului, admirându-i pitorescul ?i sesizându-i sublimul. Al?ii vedeau natura ca un cadrul al iubirii sau ca o stare a sufletului. Iar în crea?ia popular?, natura este îns??i lumea creatorului anonim. În cele mai bune versuri ale poetei noastre, natura este instrument, mijloc de exprimare a sentimentului.

Instrumentul este folosit consecvent ?i cu precizie, sco?ând la suprafa?? sentimentele ?i etalându-le în fa?a cititorului. Puterea ?i durerea iubirii devin vizibile prin elementele cosmice ale naturii: „îi cer lunii o clip?/ le cer stelelor lucire/ implor cerului o speran??// totul s-a-ntunecat/ sunt dat? uit?rii în noaptea târzie” (p. 11). “Toamna stearp?” scoate în eviden?? „macabra-nmormântare” (p. 12); „Ploaia deas?” înseamn? „ropot de lacrimi” (p. 18); „Toamna ruginie” îi spune poetei c? „nimic nu e eternitate” (p. 20); Ploile modeleaz? sentimentele: „Nu toate ploile sunt reci/ uneori sunt calde ?i ne limpezesc gândurile/ ne boteaz? din întunericul nop?ilor/ în lumina blând? de soare/ ne spal? nelini?tea ?i lacrimile din amar/ ne-mbr??i?eaz? triste?ea/ ?i ne redau bucuria zilelor de mai” (p. 34). Bucuria este „înv?luit? în mireasma florilor de mai” (p. 37). „Stânca uit?rii” (p. 39) este un loc de refugiu din fa?a durerii. O raz? de soare este „o speran??” (p. 42).

Uneori, identificarea cu elementele - simbol ale naturii este total?: „M? vreau stânc? uitat?/ în m?r?cini ?i iarb? deas?/ m? vreau ap? din izvorul nesecat/ al mun?ilor alba?tri/ m? vreau leag?n de vânt/ purtat prin lumea-ntreag?” (p. 15). Într-un elan panteist, natura devine, prin identificare total?, adev?rata fericire a poetei: „s? simt mirosul ierbii verzi/ ?i ghiocelul din z?pad?/ s? mai s?rut o dat? soarele ?i vântul/ ce adie o dulce prim?var? târzie/ tânjesc dup? p?durea cea de departe/ dup? copacii mei ce au crescut cu mine/ s? nal? în lini?te un curcubeu de lun?/ s? chicotesc în nep?sare/ în grâul nalt sem?nat de bunica/ ?i-amurgul s?-l privesc din u?a casei” (p. 17). Elementele naturii sunt simboluri, embleme ale eternit??ii: stelele, soarele, luna, cerul, curcubeul, marea, luceaf?rul, vântul, ploaia, norii, mun?ii, p?durea. Întreaga natur?, umanizat?, personificat?, î?i une?te sentimentele cu sentimentele poetei: „petale triste ce-?i scutur? fiorul”; „în rou? lacrima ce moare”; „suspin? frunza-n vântul ce o bate” (p. 40); „Un soare ce cânt? iubire” (p. 52): „Dansul r?zle? este ascuns în luna alb?” (p. 62); Cea?a „acoper? suspinul” (p. 74); durerea tremurând? st? „în peisaj cu fulgi alba?tri” (p. 81).

Iubirea naturii, ca o a doua fiin?? a poetei, este exprimat? cu exaltare: „R?spunde-mi la chemare/ izvor de ap? cristalin?/ adu-mi p?durea toat?/ natura s-o s?rut/ ?i s? cuprind un munte/ ?i cerul de aproape/ în mângâieri cântate/ în viers de poezie” (p. 53). Natura devine izb?vitoarea durerii ?i izvorul alin?tor al bucuriilor: „iar marea adânc? lacrimile-mi spal?/ ?i soarele m? mângâie/ cu razele-i calde de sfânt/ luna m?-nv?luie/ ce recital de armonie!” (p. 57). Trec?toarea via?? este, un moment, oprit? de frumuse?ea neasemuit? a naturii, care ofer?, cel pu?in pentru o efemer? clip?, imaginea paradisului: „Mereu aproape de lumina cerului/ înv?luind marea cu albastrul ei/ trec?tor prin via?? ?i mirajul lunii/ spre luceferi calzi în frumuse?ea lor/ mai trece-o var? ?i un sunet/ m-abat la umbra muntelui ce tace/ a?tept un semn de ap? cristalin?/ în lini?tea p?durii templu” (p. 64). Dar, aceea?i natur? poate oferi imagini infernale, atunci când ura o modeleaz?: „suspine-nghe?ate în inimi de piatr?/ noian de mizerii putrezite/ jur-împrejurul nostru/ înv?lm??ag de râsete, ur? ?i venin/ sufl? vânt sufl? otr?vit peste tot/ apele se retrag din calea lor/ p?durea-?i ascunde verdele-n mun?i/ cerul ?i p?mântul î?i plâng/ lacrimile înghe?ate” (p. 68).

În versurile volumului s?u de debut, Georgia Miculescu î?i plânge iubirea pierdut? ?i, nu de pu?ine ori, î?i clarific? sentimentele folosind ca imbatabil instrument sufletul etern al naturii universale.

footer