Revista Art-emis
„Sfeşnic în rugăciune” - Imnul sufletului PDF Imprimare Email
Dr. Nicolae Balaşa   
Duminică, 14 Decembrie 2014 19:40

Sfeşnic în rugăciuneVolumul de poeme „Sfeşnic în rugăciune”, autor Traian Vasilcău, carte apărută în cadrul Proiectului cultural-artistic „Noi vedem cu inima”, derulat de Asociaţia Obştească „Mereu aproape” din Chişinău, înainte de orice, reprezintă un imn al sufletului, rostit spre îndumnezeirea lui (şi nu doar pentru trăirea banală, în rugăciunea goală de conţinut). Din acest motiv, trebuie spus că oricare vers din volumul amintit anterior, nu trebuie citit, ci interpretat, reinterpretat şi intonat, nu cu glasul ce uneori ne lipseşte, ci cu sufletul veşnic vorbitor în ale sale permanente căutări pământeşti. În altă ordine de idei, volumul de poeme „Sfeşnic în rugăciune” indiferent de unde am începe lectura şi indiferent de câte ori l-am citi, provoacă nedumeriri, ridică semne de întrebare, pune pe gânduri, răscoleşte raţiunea şi, evident, cunoaşterea raţională de tip conceptual. Nu de puţine ori de-a lungul lecturii, cititorul avizat, şi nu numai, se opreşte şi se întreabă, asemenea lui Kant, „ce este omul?”, asemenea omului „aruncat-în-lume”, „Ce este Dumnezeu?” şi, între cele două, conştienţi de propriile noastre limite, întreabă „ce poate şti?”, întrebare ce, spre sfârşitul acestei cărţi, ne face să pendulăm între o concepţie de viaţă şi o trăire la limitele sale existenţiale. Adevărul? Sinceri cu noi şi de comun acord cu poemele scriitorului Traian Vasilcău, nu îl putem afirma prin termenul momentului contingent, concentrat în expresia „adevărul e undeva la mijloc”, expresie care, fie nu ar spune nici măcar ceva, fie (în sens filosofic), ar spune tot, ci prin puterea transcendenţei noastre, prin puterea noastră, ca oameni, de a deschide orizonturi exprimabile şi comunicabile la nivelul şi prin intermediul înţelegerii. Altfel spus, prin puterea noastră de a ne „dizolva” în „Dumnezeul” ce se lasă „mărturisit”, cum sugerează versurile: „M-am stins în cer/ Ca să fiu pe pământ/Şi atunce/N-am mai fost cuvânt/ Pînă-ntr-o zi/Ca să nu mai disper,/M-am ars în voi/Şi m-am nestins în cer”.

În această situaţie, desigur, radicalismul manifest, fie el de tip subiectiv, adunat la nivelul rugăciunii searbede (rugăciune de dragul rugăciunii!), fie de tip raţional, nu îşi are rostul. Ba mai mult, în acest al doilea caz, nici măcar întrebările ce, subtil, se sustrag naturii raţionale, dar pe care nu o părăsesc în totalitate, nu îşi găsesc locul. În această situaţie, în care depăşim momentul interogatorial, „acceptarea” fără scop, devine trăire întru veşnicie. Doar dacă accepţi că „Viaţa cu moartea merg la braţ”, (fără a vrea ceva una de la alta!) abia atunci „ [...] Domnul însuşi se scoboară/În noi pe-o daurită scară” şi ne ajută să ne rostogolim în univers, sorbindu-i esenţele. „Domnul însuşi se scoboară” repetăm noi , ca într-un refren al unui descânt, şi devenim „contemporani” veşniciei. În subsidiar, trebuie spus totuşi că doar îndumnezeiţii pot vorbi despre dumnezeire, altfel cuvântul nu e „Cuvânt”, ci vorbă în vânt sau vorbă la voia întâmplării spusă de palavragiii vremurilor. Desigur nu ne-am propus în expunerea de faţă, să trecem în revistă opiniile, puncte de vedere, (de acum istorie) venite dinspre filosofie sau teologie, puncte ce conturează conceptul de divinitate. După câte se poate observa, am evitat, voit, în interpretarea noastră, şi termenii „religia” - „omul religios”, „credinţa” - „omul credincios” etc., altfel spus, am evitat „stilul rece al cunoaşterii care gândeşte” exprimat de către Hegel[1], în ideea de a apela la îndemnul de a trăi, noi, pământenii, în adevăr şi lumină (nu în rugăciunea banală a contextului contingent, de ochii lumii!), îndemn ce musteşte la nivelul oricărui poem, pus în pagină de către poetul Traian Vasilescu. Şi pentru ca îndemnul (îndemnul poetului) să devină nu poruncă, ci trăirea asumată şi voită întru sine, revenim, oricare poem din volumul „Sfeşnic în rugăciune” trebuie cântat... dacă s-ar putea, în cor, de către întreaga omenire spre re-scoaterea din păcat şi re-unirea noastră, ca oameni între oameni, întru ideea de Dumnezeu, (vorba lui Platon!) şi nu în Dumnezeul coborât astăzi, într-o lume schilodită de interesul vulgar, lume ce prea mult L-a stâlcit şi banalizat.

----------------------------------------------

[1] Hegel,1963, Logik I, p.22,

footer