Revista Art-emis
Cotul Donului, 1942 - marea tragedie românească PDF Imprimare Email
Prof. Ilie Şandru   
Duminică, 23 Noiembrie 2014 18:27

Cimitir militar german la StalingradS-au scurs un milion de litri din sângele unor români nevinovaţi!

În 2012 ieşea de sub tipar prima ediţie a cărţii-document „Cotul Donului, 1942...”, prin strădania unui colectiv de scriitori basarabeni, avândul drept coordonator pe prof. dr. Vasile Şoimaru, din Chişinău. În anul următor, 2013, a văzut lumina tiparului cea de a II-a ediţie „revăzută şi completată”, care, la fel ca şi prima ediţie, a fost deja lansată într-o serie de localităţi din România. Tipărirea primei ediţii a cărţii în 2012 nu a fost deloc întâmplătoare, ea marcând împlinirea - comemorarea, mai bine zis! - a 70 de ani „de la marea tragedie românească” petrecută la Cotu Donului, în 1942, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, acolo unde, după aprecierea lui Vasile Şoimaru, „s-au scurs un milion de litri de sânge al unor români nevinovaţi”! Există, în acest moment un semn care să amintească de această uriaşă jertfă românească, pentrecută departe de hotarele ţării, pe pământ străin? NU! Nici pomeneală! Ba da, există totuşi unul: o cruce „confecţionată” din crengi, de către Vasile Şoimaru, de care a aninat o imagine a Tricolorului românesc, ruptă din cartea sa „Poeme în imagini”! Asta e tot!

Îngropaţi acolo fără cruce, fără pomenire…

Când am citit prima ediţie a cărţii, dăruită de autor - între timp am primit-o şi pe cea de a doua - am privit subtitlul cărţii şi am stat multă vreme încercând să mă lămuresc pe mine însumi asupra sesnsurilor celor trei cuvinte: eroism, jerfă, trădare. Despre semnificaţia primelor două nu aveam niciun dubiu: la Cotul Donului, în 1942, ca de altfel la Stalingrad şi în Stepa Calmucă, s-au înscris pagini nemuritoare de eroism în care ostaşii din Armatele a 3-a şi a 4-a s-au acoperit de glorie, elogiaţi fiind chiar de Hitler. Dar tot acolo jertfa de sânge pe care ei au plătit-o, odată cu viaţa, se apropie de toate celelalte luate la un loc! Peste două sute de mii de morţi, „îngropaţi acolo fără o sfântă slujbă dumnezească, fără cruce, fără pomenire…”!

Şi azi plugurile mai întorc în brazde osemintele ostaşilor români.

Nu mă puteam deloc lămuri asupra cuvântul „trădare”. Mă tot întrebam: cine oare o fi trădat la Cotul Donului, în 1942? Comandaţii diviziilor 7, 11, 13, 14 sau 15, cele care se aflau în componenţa Armatei a 3-a, aproape defiinţate, prin uriaşele pierderi pe care le-au suferit? Sau, poate, chiar generalul Ion Alecu Sion, coamandantul Armatei a 3-a, cel care a dat ordin să se împartă ultimele cartuşe celor vreo 3.000 de oastaşi - atâţia câţi au mai rămas, din zecile de mii ale diviziilor amintite - după care a rămas să moară şi el alături de ostaşii săi?

Nu, aveam să mă lămuresc din paginile cărţii lui Vasile Şoimaru, despre ce fel de trădare este vorba. O trădare la fel de odioasă ca şi cea ce s-ar fi putut petrece acolo, pe câmpul de luptă, aşa cum a fost, de exemplu, cu cea a colonelului Alexandru Sturdza, atunci când Armata Română se afla într-o situaţie aproape deisperată, pe frontul din Moldova, în Primul Război Mondial. Este trădarea guvernaţilor de azi ai României faţă de eroii neamului românesc, ale căror trupuri au putrezit la Cotul Donului, la Stalingrad şi în Stepa Calmucă! „De ce nu vin românii să adune rămăşiţele pământeşti ale conaţionalii lor, pentru că ceilalţi foşti aliaţi ai Axei au curăţat solul Caucazului de Nord de aceste rămăşiţe […] Şi azi plugurile mai întorc în brazde osemintele ostaşilor români. Şi n-am observat până azi niciun interes din partea românilor, nicăieri nu există pe aici vreun cimitir sau monument românesc”. Aşa i-au spus lui Vasile Şoimaru cei care a stat de vorbă în timpul celor trei călătorii făcute pe acele meleaguri pe care în urmă cu mai bine de 70 de ani curgea sânge românesc.

Numele celor 240.000 de ostaşi germani au fost dăltuite în zidul de granit

Şi-atunci oare nu avem dreptul să ne întrebăm - şi să întrebăm, ca şi autorul cărţii - „să fie posibil aşa ceva, să zacă în pământul din Kuban mii de ostaşi români morţi şi niciunui oficial român să nu-i dea de gândit să intreprindă ceva pentru recupararea deminităţii româneşti”? Şi mai departe. „Vizitând oraşele Belaya, Kalitva, Morozovsk, Surovikino, Kalaci de pe Don, precum şi staniţele căzăceşti de pe aceste locuri, am găsit aceeaşi atitudine « patriotică » din partea oficialilor noştri faţă de memoria eroilor căzuţi pe Frontul de Est”. Autorul a vrut să se convingă dacă şi foştii noştri aliaţi au manifestat aceeaşi atitudine „patriotică” faţă de conaţionalii lor, care îşi dorm somnul de veci prin stepe ruseşti dintre Don şi Volga. Iată ce a găsit. Memorialul german, din apropierea localităţii Rossoşki, „este unul de toată frumuseţea - nimic asemănător nu mai văzusem până acum şi nici nu ştiu dacă mai există pe lume aşa ceva - a fost inaugurat pe 15 mai 1999, după doi ani de negocieri dintre guvernele Germaniei şi cel al Federaţiei Ruse […] Numele celor 240 de mii de ostaşi au fost dăltuite în zidul de granit şi pe cele 107 cuvâturi memoriale”. Şi, totuşi, iată trebuie să le fim recunoscători nemţilor. Fiindcă „într-un colţ al cimitirului vechi, în anul 2.000, au fost înhumate şi rămăşiţele pământeşti ale celor 625 de ostaşi români”. Şi tot acolo se află şi o plăcuţă comemorativă din marmură neagră pe care, pe care este încrustat următorul text în limbile rusă şi română: „Aici odihnesc militarii români căziţi la Stalingrad în cel de al Doilea Război Mondial”!

Oficialii noştri nu îşi aduc amintede cei ce au „suferit moarte de eroi”

Am putea să ne bucurăm, nu-i aşa, că nemţii s-au dovedit mai omenoşi şi mai generoşi faţă de eroii noştri. Măcar faţă de câţiva dintre ei! După cum poate ar trebui să le fim recunoscători şi ungurilor fiindcă şi ei, la rândul lor, au ridicat, în localitatea Rudkino „cel mai grandios memorial unguresc din lume,care este iluminat nopţi în şir, de vară şi de iarnă, iar « focul memoriei » nu se stinge niciodată, pentru că a fost construită şi o conductă specială de gaz, de zeci de kilometri…”! Spun că ar trebui să le fim recunoscători fiindcă acolo se află şi osemintele a peste o sută de mii de combatanţi români căzuţi pe Don, mobilizaţi în armata ungară. Nu am putea spune că oficialii noştri de azi nu îşi mai aduc aminte, măcar din când în când, de cei ce au „suferit moarte de eroi”. Şi-atunci se organizează câte o comemorare a acestora, prilej cu care se rostesc cuvinte frumoase, precum „Dumnezeu să-i odihnească pe ai noştri: bunici, unchi, fraţi care au murit pentru ţară”! Au apărat-o, bieţii de ei, pentru ca cei de azi, adică nepoţii lor, s-o vândă la străini, pentru un pumn de arginţi!

„Nu plânge, maică Românie”

În urmă cu un an, în octombrie 2013, ambasadroul României în Federaţia Rusă promitea că „în cel mai scurt timp, vor începe lucrările pentru construcţia primului cimitir de campanie românesc din zona Stalingrad-Cotul Donului-Stepa Calmucă”! Credeţi cumva că s-a întâmplat ceva, până acum, în octombrie 1914? Nimic altceva decât din nou „praf aruncat în ochii fraierilor”, după cum bine spune Vasile Şoimaru. Îi cunoaştem prea bine pe cei care s-au cocoţat azi pe creanga cea mai de sus a puterii, le cunoaştem şi năravul, pentru a-i mai putea crede. Însă, poate, odată şi-odată, să putrezească şi craca aceea… Şi-atunci, odată cu craca putredă ce se va rupe, se va risipi definitv şi năluca rătăcioare din capul celor care acum se cred veşnici. Până atunci, le vom aminti însă două strofe dintr-o poezie cu autor necunoscut, găsită în raniţa unui ostaş mort pe frontul pătimirii noastre din toamna anului 1918, pe care o reproduce şi Vasile Şoimaru în cea de a doua ediţie a cărţii sale „Cotul Donului,1942”: „Nu plânge, maică Românie,/ Că am să mor neîmpărtăşit!/ Un glonţ pornit spre pieptul tău,/ Cu pieptul meu eu l-a oprit…// Nu plânge, maică Românie!/ Adună tot ce-i bun sub soare;/ Ne cheamă şi pe noi la praznic,/ Când România va fi Mare!”.
Foto - Vasile Şoimaru
Grafica - Ion Măldărescu 
footer