Revista Art-emis
Georgia Miculescu - Lirism în înţeles superior PDF Imprimare Email
Maria Diana Popescu   
Duminică, 09 Noiembrie 2014 18:05
Poeme - Georgia MitulescuPoetă a emoţiei sobre şi triste, a sintezei de clipe supreme, operînd cu efuziuni psihologice şi sufleteşti, cu fundamente filosofice şi blitz-uri sculptate într-un lirism glacial dar impunător, desfăşurat anume spre accentuarea creaţiei sale, Georgia Miculescu îşi continuă călătoria poetică, glisînd cu nobleţe şi rafinament pe un registru de stil şi atmosferă dureroasă, cu tot ceea ce incumbă responsabilitatea superioară de creator: „Tăcerea se lasă peste casele de nisip ale oamenilor/ la fiecare poartă întâlneşti un copil scheletic/ un bătrân cu faţa suptă/ un steag negru/ în zare/… culegătorii de suflete deschid plăpândele trupuri/ luna goală cu buzele-i albe/ sărută icoanele din biserica pustie/ amurguri violete se desprind din braţele cerului/ paşii preotului se pierd în nisipul roşu.”
 
Din călătoria prin patrimoniul său sufletesc, la care se angajează cu autoritatea redempţiunii şi ascezei, Georgia Miculescu se creşte pe sine într-un edificiu poetic hrănit din inspiraţie, din biografie proprie şi de un jet permanent al timbrării şi simţirii. Curgerea versurilor izbucneşte uneori ca un mugur, alteori brusc şi trist ca un plîns de chitară: „sufletul cerului arde în jăraticul din nori/ liniştea în frunze piere/ un bucium cântă printre sălciile îmbătrânite de ninsori/ celor fără umbră/… cântecul frumos s-a-mbolnăvit de muţenie/ vântul de vest nu mai există/  soarelui/ i-au fost străpunşi plămânii/ sângelui/ i-au şters celulele roşii/… durerea lor s-a instalat în copacii mei”. Nu vorbim însă de un joc liber al sentimentelor, ci de trimiteri la o vastă paletă a trăirilor umane, vorbim de un fluaj poetic prelungit dureros în afara realităţii imediate, unde timpul, ca parte integrantă a sevei sufleteşti sau scară către sine însuşi, devine un mediu de inevitabilă destrămare: „A fost dorinţa îngerilor/ să mă nasc din cenuşa lor/ să fiu amestec de lumină şi fum/ şi să cad în lume/ din treaptă-n treaptă/ n-aveam nume/ doar un testament/ un chip/ şi douăsprezece drumuri sălbatice/ simţeam cum şi fiinţa apei mă cuprinde tainic/ respiram prin trupul ei transparent/ timpu-i se scurgea prin ochiul nopţii/ pentru totdeauna/ într-un ocean vechi/ glasul meu înota printre spini de stâncă/ la fiecare pas ce-l făceam/ păcatele mi se-nmulţeau/ din mine cădeau icoane albe/ spărgându-se în mii de cioburi roşii…” Vorbim de o aşezare echilibrată a inspiraţiei în raportul semnificant-semnificat, de o conştiinţă a apropierii de cititor şi un sentiment de progresivă instaurare a unui decor de tristeţi şi umbre, care creează o magie de durată.
 
Poeta aude, vede, simte şi visează prin forţa versurilor, eul liric reuşeşte transmiterea (cu inerenţe naturale) unor mesaje dintr-un univers de vaste dimensiuni: „Trec zilnic pe lâng-o casă colorată/ pe lâng-o cruce veche/ pe lâng-un pom căzut la pământ/ pe drumurile mele tapetate cu ninsori/ aud/ cântece triste de harpă chinuită prin mansarde/ văd/ oameni oropsiţi de ploi/ simt/ durerile sfâşietoare ale norilor aruncaţi în noroi/ visez/ fericirea lumii/ ferecată-n sipetul de marmură al nopţii/ petrec zilnic în ierni geroase/ înghesuită-n clepsidra veche a vieţii/ gândurile-mi zac la rădăcina celor patru vânturi/ tâmplele mi s-au transformat în clape de pian/ timpul cu mantaua-i de sticlă/ nu mă-nvaţă să trăiesc într-o culoare albă/ chipuri transparente/ mă cheamă să le pictez ochi albi/ două umbre gri îmi cer să le adun cenuşa din soba infernului/ timpul cu mantaua-i de sticlă/ nu mă-nvaţă să iubesc răsăritul din mine”.
 
Fior, miraj, vitalitate şi aplauzele unui spectacol de gală, împletite cu plăcerea evidentă şi manifestă a scrisului care există doar în poezia bună, Georgia Miculescu se povesteşte pe sine armonizîndu-se cu strigătele de tristeţe, reuşind să le transforme în creaţie artistică, aşa cum regele Midas transforma în aur tot ceea ce atingea. Pe un fond de nemărginită tristeţe (şi „spinii sînt trişti” în poezia sa - o metaforă superbă!) semnalat chiar şi în titluri, confesiunea poetică recreionează (pe cale de sugestie, dar cel mai adesea în mod direct) dezamăgiri, tristeţi, resemnări, reculegeri, aşteptări, chemări ale divinului, arome, umbre, gheţari, mici lumini de speranţă sau diverse atitudini poetice faţă de destin: „În mine se cuibăresc bucăţi din aripile munţilor/ ascuţimea lor o simt/ îmi sfâşie trupul/ din palmele-mi de gheaţă/ se scurg gheţari albi/ tălpile/ mi se afundă-n lutul nopţii/ spini trişti/ mărşăluiesc în sângele meu/ ascult durerea lui/ în arterele reci/ umbra aripilor/ se risipeşte-n tâmpla-mi de argint.” De la dinamismul unei furtuni la valurile calme de muzicalitate tristă, prinse parcă în armonii de orgă, Georgia Miculescu axiologizează liric şi persuasiv trăirile dramatice ale fiinţei sale, ale timpului şi vieţii în perspective cosmice: „Furtuna s-a abătut asupra pământului/ curg apele asupra-mi cad fulgerele/ trupu-mi de apă zace-n agonie/ respir doar prin plămânii lunii/ demonii mă lovesc cu privirile lor ascuţite/ vrăjitoarele-mi sorb umerii goi/ sângele meu se scurge în râuri de cenuşă/ braţele mele se închină unui cer în ruină/ şi plâng/ trupul de apă a secat/ fluturi scheletici cu aripi de noroi/ se cuibăresc în subsuoara mea/ bisericile sunt goale/ candelele au ars/ candelabrele s-au stins/ ochii mi s-au scurs/ odată cu apele...”
Magma poemele, urzită cu lirism autentic din trame imagistice de o rară înfiorare (mai puţin întîlnite în poezia contemporană), dintr-un prag al conştiinţei poetice acut reflexive, din pulsaţii sufleteşti şi sentimente de o intensitate emotivă deosebită, fac ca acestea să pară rostite cu acribia unui actor care doreşte să-şi pună în valoare calităţile interpretative: „De când nu mai umblă Dumnezeu pe pământ/ toate sunt anapoda/ viespile devin regi şi regine/ pământul s-a umplut de cruci negre/ oamenii mor ne’mpărtăşiţi/ râurile au secat/ stejarii nu mai au braţe/ iar arhanghelii sunt opriţi la frontiere/ azi/ n-au mai rămas/ decât un cer stins/ prunci reci în pântece flămânde/ un câine orb ce-şi caută stăpânul pierdut în ruine/ şi-un ochi divin ce tot timpul plânge/ ...cântecul privighetorii/ se aude doar sub pământ.”
 
Atentă la zbaterea dinlăuntrul timpului ce trece şi se închide cu neliniştea abisală a versului tăiat la rădăcina „buruienilor sîngerii”, Georgia Miculescu reuşeşte performanţa de a lua act de prezenţa unor vibraţii care o inspiră, şi de aici caracterul de confesiune al poemelor, de eliberare de un preaplin împovărător, ca instrumente subtile de comunicare: „Inima mea e-ngropată în trupul unui zeu de piatră/ din ochii-mi plânşi/ încolţesc buruieni sângerii/ un înger muribund/ mi-a dat pentru o zi/ doar pentru o zi/ inima lui/ pe vârful muntelui/ pe crucea jertfei/ pelerinii nopţii/ ţineau în lanţuri -/îngerul – / măicuţa lui murise demult / zidarii morţii i-au cimentat sufletul în icoane/ groparii aşteptau ultima zvâcnire/ trupul îngerului delira-n tăcere/ nimeni fruntea nu-i mângâia/ priveau nepăsători şi reci.” Tristeţi fără margini, înfrîngeri dureroase (în acelaşi timp împeriale), care evident impresionează cititorul, fragilitatea şi trecerea a tot ceea ce este omenesc, sentimentalism şi erudiţie, Georgia Miculescu se află mereu deasupra trăirilor, aidoma unui dirijor purtat într-un un univers de sunete aparte, care îi conferă o graţioasă, dar severă expunere: „…undeva/ pe un umăr de deal/ zăcea/ cu trupul stins/ prietenul timpului/ ceasornicarul/ de ieri/ amurgul s-a scurs din ochii lui/ sătenii/ povesteau/ că-ntr-o seară liniştită/ mormântul ceasornicarului a dispărut/ şi astăzi/ oamenii din satul alb/ încă mai caută movila pierdută a ceasornicarului…”
 
În integralitate şi în miezul său adînc, discursul poetic al Georgiei Miculescu este, de la un capăt la altul, un superb poem alchimic şi de analiză a lăuntrului, a zonelor onirice şi filosofice, într-o exprimare de calitate şi de bun gust care o legitimează indubitabil ca poetă. Creaţiuni de inspiraţie şi inteligenţă în contact direct cu datele imediate ale trăirilor, poemele Georgiei Miculescu şi-au găsit întruchiparea în teme cu perspective universale, care îi îngăduie desfăşurarea lirismului în înţeles superior, izvorît nu din orgoliu, ci din sensul unei gîndiri filosofice ca atare.
 
Poeme de Georgia Miculescu
 
Să ucizi o pasăre cântătoare
Să ucizi o pasăre cântătoare/ doar pentru c-o uşă ţi-e surdă/ şi inima ţi-e mută/ iar sufletu-ţi pluteşte în vidul din trup// departe eşti/ de tot ce-i viu/ urât şi pustiu/ ca un tăciune amorţit/ fără nume şi chip/ vid la nesfârşit/ născut din negre vise// bat clopotele-n ceruri/ iar vântu-adie trist/ toţi copacii lumii/ au plecat spre un alt univers/ ducând pe braţe pasărea ucisă/ cea care-a fost cândva cântătoare…
 
Altarul din deşert
Altarul din deşert/ încremenit într-un singur cuvânt/ epidemia căldurii din florile de nisip/ se scurge pe trupul scheletic// nimeni nu mai visează/ orbi prin tunelurile mucegăite/ mă gândesc:/ atunci era mai bine/ liberi/ încremeniţi într-o altă lume/
deoarece/ totul începea de la un gând.
 
Aproape de cerul cocorilor
Stau nemişcată pe un pat de iarbă albă/ cu gândurile împrăştiate/ aproape de cerul cocorilor// nu-mi amintesc să fi dormit vreodată/ mă-ntreb cum dorm cocorii…// lumina e tot mai rece şi puţină/ până la primăvară ce-am să mă fac?// - nimeni nu ştie de cocorii ce tremură-n frig/ ferestrele oceanului se-nceţoşează-n furtuni de nisip/ din clapele pianului alb/ cad/ aripile cocorilor/ poarta cerului/ e-nchisă/ cocorii mei s-au rătăcit în labirintul timpului...
 
Odaia de piatră
În odaia de piatră/ chipurile sfinţilor pironiţi/ mucegăiesc/ cuvintele cerului se cristalizează într-un nor negru/ iar surâsul durerii le zace pe buze// întunericul din odaia de piatră/ absoarbe lumina frumoasă din fereastră/ flori negre-au răsărit din podeaua spartă/ fantomele-au prins rădăcini de sârmă pe pereţii ei// s-a trezit pasărea morţii/ cu aripile-i reci despică strigătul mut din lacrimile sfinţilor/ timpul încărunţit se stinge-ncet în braţele umbrelor/ bisericile pângărite s-au scurs pe câmpiile muribunde// doar caii de pământ mai zboară azi.
 
Un vânt liliachiu
Luminile becurilor de pe stâlpii de-afară/ stau mărturie-n fereastra mea/ un vânt liliachiu/ mişcă foile de pe biroul alb/ umbrele unor crengi/ pendulează pe el// somnul bântuie prin bezna difuză/ liniştea pereţilor din beton/ mă face să visez povestea filmului de demult/ timpul fără timpane/ surd/ mut/ se rostogoleşte pe asfaltul umed/ şi dispare în crăpăturile gri// găsesc un alt timp/ dar orb/ şi măcinat de păianjeni coloraţi// mă duc la fereastră privesc/ lumea s-a schimbat/ şi/ mie nu mi-a spus nimeni.
 
Amurgul nu vindecă
Stafiile îşi flutură umbrele despuiate/ cei vii s-au ascuns în morminte/ de pe crucile împovărate/ literele cad putrezite// din brazii uscaţi/ sar bucăţi/ aşchii/ dimineţile calde/ au plecat şi ele//...timpul decade/ amurgul nu vindecă/ mi-au spus rădăcinile crescute/ din tâmpla cerului. /               
footer