Revista Art-emis
Dumitru Ichim - R?t?cind din oare-n oare... PDF Imprimare Email
Mugura? Maria Petrescu   
Duminică, 19 Octombrie 2014 18:41

Pr. Dumitru Ichim, art-emisCâte c?r?i a citit, dar ?i câte versuri a scris acest preot, poet, om cu un har des?vâr?it, dat de Dumnezeu! Dac? cineva nu crede în divinitate este deajuns s?-l cunoasc? pe Dumitru Ichim ?i s? se conving? c? într-adev?r Dumnezeu l-a f?cut pe om, dup? chipul ?i asem?narea Lui. Iar dac? nici atunci „Toma” nu crede, nu-i r?mâne decât s? citeasc? din opera preotului ?i scriitorului Dumitru Ichim ?i s? se conving?, pentru c? despre opera lui se pot scrie tratate întregi de critic? literar?, filosofie, literatur? comparat?, teologie, semantic? ?i semiotic?, etc. ?lefuit? perfect asemenea unui diamant cu multe fa?ete, opera lui este o permanent? surs? de inspira?ie pentru cei ce vor s? citeasc?, s?-?i primeneasc? sufletul ?i s? se clarifice cu sinele lor. Ea este întrebarea delicat pus? cu privire la cine este el omul-preotul-poetul creator, transpus? într-un mod firesc spre acelea?i margini nem?rginite în sufletul cititorilor ei. Nenum?rate sunt c?r?ile scrise de preotul Dumitru Ichim, dar ?i mai multe sunt poeziile nepublicate pân? acum. P?cat c? literatura român? contemporan? din ?ar? sau din str?in?tate nu are timp s? se ocupe de editarea integral? a operelor unor scriitori contemporani uria?i, pentru c? astfel ar fi reu?it s?-i impun? atât în ?ar? cât ?i în afara ei, dar nu cu for?a, ci prin valoarea incontestabil? a scrisului lor.

Ca un fir ro?u ce o str?bate de la începuturile ei, din anii 1960 sau poate chiar ?i mai devreme când b?ietu’ Mitrel hoin?rea pe dealurile D?rm?ne?tiului, c?utând s?-?i g?seasc? menirea ?i firea ?i starea ?i locul pe malul apei adânci, limpezi ?i curate a Lacului B?l?t?u, unde singur?tatea ?i s?lb?ticia naturii se împreunau cu taina facerii lumii ?i a cerului, acela, cred eu, va fi fost locul („piciorul de plai”’) care l-a pecetluit pentru totdeauna pe Dumitru Ichim, cel care avea mai târziu s? fie purtat prin Mun?ii Neam?ului la Seminarul Teologic de la M?n?stirea Neam?, la Facultatea de Teologie de la Bucure?ti, pentru ca mai apoi s? se stabileasc? tot într-un loc muntos ?i curat: Kitchner, Ontario, Canada. Iat? deci, c? nu este de mirare faptul c? luând „drumul lui Cain” (Înl?untru de spiral?, p. 7) poetul se explic? ?i se auto-explic? „Prea m? mint în patru z?ri/ ?i-n m?surile aceste” (?optire gotic?, p. 22), se define?te ?i se auto-define?te cu fiecare poezie pe care o scrie iar? ?i iar?, „R?t?cind din oare-n oare” ?i întrebându-se în permanen?? cine este el în raport cu cerul, p?mântul ?i cuvântul (Binecuvânteaz?-mi cerbii, p. 19) introducându-ne în aceast? pace „în forme altfelului altfel” (Înl?untru de spiral?) - o construc?ie specific? ce revine ?i se reg?se?te în foarte multe din poeziile lui.

La aceast? manier? de a scrie se adaug? în completare, regionalisme sau, mai bine zis moldovenisme cu un pronun?at caracter local (de?te, prisp?, bagdadie, clempu?, colb?it, culbeci, curechi, obial?, hu?te, Fr?sâna, ?i?tar, Osoi, ?ol, St?rp?ri?a), cuvinte inventate (spun?torule, nuntitorule, iconit, înlogosizare, reîntulpinare, atotdemult - un cuvânt care te face s? te gânde?ti c? nu po?i s? scrii sau s? exi?ti în Dumnezeu decât în t?cerea Lui absolut?, sau versul „Necunoa?terii cuprins” - Catavasie, p. 17, care seam?n? la fel de bine cu versul din aceea?i poezie „Mi-a fost scris atotdemult”, sau „Viorindu-mi rând pe rând” - Catavasie), cuvinte cu iz de arhaic, unde practica inversiunii verbului cu auxiliarul acestuia din perfectul compus este predilect folosit? pentru ra?iuni de ritm, a?ezare, stabilitate a versului, a exprim?rii, sau de c?ldur? ce iese din îns??i topica folosit? „Fostu-am ursit - cocor -” (Cenu?a de fric?, p. 23),  cuvinte care odinioar? începeau pe un ton a?ezat, tihnit ?i calm pove?tile „a fost odat? ca niciodat?...”, care nu fac decât s? adânceasc? ?i mai mult tonul poetic, de litanie, de lini?te sufleteasc?, de calm ?i de bine interior, de care cititorul de ast?zi, mai ales, are atâta nevoie: „?i iar te rog altcume cu vântul în câmpie:/ Nu m? opri-n cuvinte ?i în a?a s? fie” (Înl?untru de spiral?), sau de exemplu „cetluit” în loc de pecetluit, sau „Sih?streasc?-m? stejarul!” (Cer?ind la poarta logosului, p. 14). Toate acestea creeaz? acea atmosfer? complet?, de pace interioar?, dar ?i exterioar? în care pare c? pân? ?i t?cerile asurzesc.

Spuneam c? fiecare vers îl (auto)-explic? pe el omul, el proiectat fa?? în fa?? cu el însu?i, el cel care se desprinde uneori de propriul lui trup, deta?ându-se de el însu?i, devenind alt personaj „”Eu am plecat de mine’’ (Înl?untru de spiral?) ?i care într-o bun? zi se va prezenta în fa?a lui Dumnezeu (cea mai frumoas? ?i mai pur? realitate) cu fric? ?i cutremur „De-nchid în luturi geana, treze?te-m? în crin,/ ?i dac? tac în piatr? înal?e-m? alunul,/ Eu sunt în dou? corpuri ?i totu?i sunt în unul,/ Mi-e fric?, m? cutremur de marea întâlnire/ Când s-o resoarbe spa?iul în propria-i zidire,/ Când sta-vom fa??-n fa?? ca ramura pe ape/ ?i nu va fi departe ?i nu va fi aproape” (Înl?untru de spiral?). Acest om î?i preia cu senin?tate corvoada poeziei, aceea de a c?uta ?i ?lefui mereu cuvântul, dar nu poate ajunge la perfec?iunea Cuvântului întrupat ?i zidit „Niciodat? pentru Tine/ N-am g?sit cuvântul rar” (Iarba îngerilor, p. 8). Zbaterea este un dat permanent de a ie?i din sine, de a evada prin cuvânt „Celui z?vorât în sine// Cum s? fac s? te desferic?” (Iarba îngerilor), este c?utarea perpetu? a Cuvântului primordial transpus mai apoi din Cuvântul ziditor, în Cuvântul scris. Ca o concuzie, aceasta este condi?ia uman? a poetului fa?? de m?re?ia divinit??ii creatoare, de necuprins cu mintea. Altfel spus, Dumitru Ichim este Zaheul zilelor noastre care ascult? porunca ce i s-a dat o singur? dat? pentru toat? via?a lui, anume aceea de a coborî din „frunzarul migratoarelor cuvinte” (Zaheu, p. 54). 

Fiecare vers scris de Dumitru Ichim este un univers care se deschide în progresie geometric? spre alte universuri sau multiversuri. Astfel timpul pe care dorim s?-l avem pare c? este la îndemâna noastr?, dar în mod paradoxal ne precede mereu, fiindu-ne cu un pas înainte, el pare c? ne apar?ine, dar nu este niciodat? al nostru. Singurul c?ruia îi apar?ine pe deplin ?i care l-a st?pânit ?i-l va st?pâni atât cât vor fi veacurile, este doar „nemitarnicul olar” (Nemitarnic de olar, p. 9) care a luat „??rân? din p?mânt, l-a f?cut pe om ?i a suflat în fa?a lui suflare de via??” (Biblia, „Facerea, Întâia carte a lui Moise” Cap. 2 : 7). Tot El îi va da, în final, ca o recompens? pentru rug?ciunea ?i n?dejdea transmise cu sfial? din suflet, ?i poezia mult a?teptat? ?i râvnit? „În ulcior e somn de gol/ Pl?smuire de olar./ Înflore?te-mi în cântar/ Un cuvânt peste n?mol” (Catavasie). Vis-à-vis de timp, sentimentul care devine aproape o certitudine, este c? ceasul precis al acestuia este ron??it m?runt, ros în sensul distrugerii ireversibile de anotimp (ca un fel de categorie opus?), adic? de însu?i timpul care se îndreapt? împotriva lui. Acest lucru se repet? la nesfâr?it cu fiecare om care se na?te pe acest p?mânt; acum este rândul lui Dumitru Ichim „Limpeze?te spre izvoare,/ Iarul meu spre-astfel de iar” (Nemitarnic de olar).

Filosofia paradoxal? a lui Dumitru Ichim de a descoperi neîn?elesul din în?eles „Ne-n?eles e în?elesul” (Presentiment, p. 9) se manifest? prin aceea c? r?mânem tot în interiorul acestui univers sferic ?i misterios, t?cut ?i de nep?truns, ceva care aminte?te de versurile lui Mihai Eminescu „De?i vorbe?ti pe în?eles/ Eu nu te pot pricepe” (Luceaf?rul), f?r? îns? a-l copia pe acesta, Dumitru Ichim se las? antrenat de jocul influen?ei, dar ?i de pl?cerea de a se scufunda deliberat, jucându-se cu versurile, cuvântul ?i no?iunile filosofice „Pretutindeni ?i în toate/ în nicicând ?i în niciunde,/ Ora fost? m? p?trunde.../ E în nuf?r, e în poate?” (Presentiment, p. 10). Dar aceste realit??i de care poetul însusi se îndoie?te cer firesc demonstrarea teoriei existen?ei, a ciclurilor de via?? care se repet? „Timpuri ?i spa?ii se repet? iar?/ ... / Mereu a fost îl soarbe pe a fi” (Doare, doare timpul, p. 11), haosul (dar nu în sens de dezordine) va fi înghi?it cu o sete nepotolit? de repaosul atoate-st?pânitor, cu putere absolut?, t?cut ?i misterios „Ca sâmbure de zi în anotimp de sear?” repetat în fraza care aproape a devenit un leit-motiv biblic „”?i a fost sear? ?i a fost diminea??’’. Paradoxal, timpul însu?i î?i tr?ie?te propria lui dram?, fiind înghi?it ?i absorbit cu un nesa? ame?itor de propria-i pâlnie, a eclipsei, a lipsei de timp. Aceste dou? perioade bine stabilite (sear? ?i diminea??) nu trebuie interpretate în niciunul din ambele cazuri ca fiind limitate strict la cele 12 ore, ele au sensul nedefinit al m?re?iei orelor cosmice, al ciclurilor existen?iale ale universului, pentru ca apoi, convingeri sau dubii exprimate prin zvârcoliri, „Neg?ri de r?s?rit ?i de apus”, s? fie toate raportate la o singur? entitate deplin? „În dreapta e cuvântul t?u nespus” (Doare, doare timpul). În imensitatea existen?ei aceste unit??i de m?sur? nu înseamn? nimic, deoarece „Min?it pe hârtie/ De timpul st?pân,/ Nici anul nu este/ De-ajuns de b?trân” (Eclipsa de timp, p. 18). 

Cu o forma?ie de preot dar ?i de poet, Dumitru Ichim î?i permite ca pe lâng? explica?ii date unor categorii teologice, s? dea Sfintei Treimi una dintre cele mai clare ?i mai frumoase defini?ii lirice, plecând tot de la Cuvântul ziditor, creator „Întreit în form?, cugetat în stânc?/ Mai presus de grâne sinele se-nal??” (Prea torsul de lini?ti, p. 11) pentru ca pe de alt? parte, acela?i poet s?-?i permit? în aceea?i poezie s? fac? jocuri de cuvintele, s? creeze cuvinte noi pentru ra?iuni de prozodie, dar ?i pentru frumuse?ea, c?ldura ?i inefabilul textului.

Transpare din scrisul lui o anumit? sfial? ?i cur??enie sufleteasc? mo?tenite de la p?rin?ii lui de la ?ar?. Dintotdeauna, din pio?enie, credin?? profund? ?i respect fa?? de Dumnezeu, ??ranul român a pus icoanele mai sus pe perete, ca s?-?i ridice ochii la ele cu o anumit? evlavie considerând cele sfinte mult mai presus de el, ca om ?i ca muritor, într-un loc absolut curat, oarecum mai greu accesibil. Icoanele au fost întotdeauna încadrate de ?tergare albe, ?esute în cas? de mâini pricepute ?i cusute frumos cu a?e viu colorate, cruciuli?e sau în diverse alte stiluri „Din patru-mpuns?turi de ac/ S-au n?scut fluturii verzi pe prosop./ Alinia?i arip? de arip?, m? opresc parc?/ S? merg în codrul de arnici” (Prosop ??r?nesc, p. 20). Acesta a fost sufletul curat al adolescentului de dou?zeci de ani, care atunci când a plecat de acas? a luat cu el „de sub grind?”, p?strând viu în amintire pentru toat? via?a lui, „Prosopul ?esut din razele lunii” (Prosop ??r?nesc). Cine î?i mai permite ast?zi s? mai scrie într-o astfel de manier?? Cu siguran?? numai un poet cu mare har cum este Dumitru Ichim, dar ?i un cunosc?tor perfect al limbii române „Unu-nd?tinat în har/ Întomna adus aminte.// Ipostas min?ea în ape/ Cel adânc ?i nep?truns/ ?i mereu ne-am tot ascuns/ ?i-n departe ?i-n aproape” (De-a v-a?i cuvintele, p. 10) care, a?a ca în joac?, se folose?te, firesc ?i natural, de categorii filosofice „Ne strigam înceti?or/  Numai melcii s? ne-asculte.// Am ajuns în cel ce minte/ Codrul jocului ce-a fost; Ne strig?m f?r? de rost/ ?i-ntre noi numai cuvinte...” (De-a v-a?i cuvintele). Iar de aici, pân? la peisajele cu iz de patriarhal ?i pace moldav? ce amintesc de lini?tea pe care ?i-o inspir? Sara pe deal a lui Mihail Eminescu, „Mugurii trezi?i pe creang?/ Erau slove de minei,/ Sfinte sub altar de tei/ Ca în munte o talang?” (Seara cuvântului, p. 20), de „”codrii lui de aram?’’ din C?lin (File din poveste), „Nu e semnul de aram?/ Îns? prin frunzarul crud/ În departe m? aud/ Clipei foste s? cer vam?” (Seara cuvântului, p. 21), pân? la localizarea într-un timp ancestral al Miori?ei ce aduce în fa?a ochilor mitul cosmic al mirelui ?i miresei (înl?n?uirea copacului – gândul –, cu p?durea - psaltirea) „Acea vreme-avuse mire/ Pe niciunde sau nicicând,/ Un copac era un gând/ ?i p?durea o psaltire.” (Seara cuvântului) ?i al M?icu?ei b?trâne, cu brâul de lân?, descris? sau evocat? cu fine?ea firului de borangic „Pietre-i smuls-am stea,/ Iar din lacrimi slabe/ I-am ?esut podoabe,/ Dorul din r?runchi,/ Uite-i scris în unghi” (Me?terul Manole, p. 130),  nu e decât distan?a unei clipe cosmice între un prezent dubitativ, dar palpabil „?i era ?i nu era.../ S?lcii î?i domneau pe p?r” ?i un trecut exprimat în viitor, descris cu sensibilitate în inefabilul credin?ei în cuvântul existent din veacul veacurilor „Peste tot atottârziu/ S-a-nserat demult cuvântul” (Seara cuvântului). În umila lui condi?ie de poet „r?mas f?r? cuvinte/ Când glasul orb te b?nui” (Hieroglife din înflorirea dintâi, p. 25) rug?ciunea permanent? este „Ajut? reg?sirii mele” (Hieroglife din înflorirea dintâi, p. 25) „?i d?-mi vederea-n schimb m?car” (Adânc dinspre nume, p. 26), pentru „jocul de-a v-a?i ascunselea prin cuvinte” (Joc de cuburi, p. 29).

Dar în ciuda acestei încerc?ri permanente de g?sire ?i reg?sire, de a-?i r?spunde la întreb?ri fundamentale care, în pofida unor studii aprofundate, r?mân tot la nivelul întreb?rii „Din ce zero-ncepe a?” (Din ce zero-ncepe a, p. 24), din ce t?ceri s-a n?scut unu, de unde a ap?rut el ca om, de?i nu a cerut acest lucru nim?nui, din „a fi sau a nu fi?”, Dumitru Ichim ajunge la concluzia c? ?i el însu?i ca ins în sine este tot un punct de pornire, asemenea tuturor oamenilor care s-au n?scut înaintea lui ?i a celor ce se vor mai na?te ?i de acum încolo, el contopindu-se cu acel a originar, care ini?iaz? mi?carea de rota?ie a nimicului imuabil înspre un neant, pentru a ajunge la cuvântul care este singurul ce poate s? treac? lin de la o stare evolutiv? la alta, în veacul veacurilor, pân? „când omega va-nnopta” (Din ce zero-ncepe a, p. 25), iar cele nou? cifre vor fi din nou înghi?ite de zero, intrând în trupul alfei. Cel ce va r?mâne pân? la sfâr?it va fi ca ?i la începutul veacurilor tot cuvântul plutitor peste abisuri, care se va întoarce în sinea prea-adâncului ?i a prea-înaltului lui, oferindu-i poetului punctul de sprijin, f?r? de care el ar înceta s? mai poat? p??i în sine, neputându-se reg?si niciodat? în m?re?ia cuvântului alfa.

Pornind de la aceste considera?ii, Dumitru Ichim p?r?se?te tonul grav al genezei, preferând auto-proiectarea în oglinzi paralele care îi multiplic? imaginea într-un joc serios de negare complet? „Niciodat? lâng? este” preferat unei îndoieli permanente  „Totdeauna lâng? oare/ Un alt eu de lâng? mine// ... // ?i sunt doi care se lupt?/ Eu cu eu, mine cu mine” (Binomul oglinzilor, p. 31). Episoadele de via?? ?i personajele încep s? defileze unul c?te unul: icoana sf?nt? a bunicii, inocen?a primei iubiri cu fata care i-a zâmbit pentru prima oar? ?i c?reia i-a trimis flori tot din gr?dina bunicii, moartea acesteia din urm? ?i practicile locului în astfel de momente, p?rerile de r?u pentru cei dragi ?i pleca?i dintre noi care au tras obloanele peste ei, nemaiputându-ne auzi ?i vedea vreodat?, moartea tat?lui s?u, jocurile copil?riei, amurgurile înc?rcate de mister „Cu basme de cetini ?i grai de r??in?” (Ora c?prioarelor, p. 38), primele încerc?ri serioase de debut în poezie de la Seminarul Teologic de la M?n?stirea Neam?, visurile lui de adolescent, ochii mira?i cu care redescoperea preschimbarea naturii cu cire?ul înflorit, florile ?i seva cu care ar fi vrut s? se contopeasc? într-o aspira?ie de via?? nou? ce mai târziu avea s? ia locul unei flori preferate întruchipat? în delicata orhidee, t?cerile ascunse în frunzi?ul toamnei, colindele cu stele dintr-un târg uitat de lume, cu case mici, a?teptarea ve?tii c? Fecioara l-a adus pe lume pe Iisus „Scriind glas de prooroc:/ C? Fecioar?/ Stea pogoar?, C? prin Maic?-o s? coboare/ Prin Prea Sfânta N?sc?toare,/ Ca prin norul/ Unde raz? me?ter?/ A-nflorit o pe?ter?/ Iisus Mântuitorul.// ... Pruncul meu ?i-al Domnului/ Dormi tot raiul somnului./ Nani, nani, Prunc al meu/ Lumina din curcubeu!/ Luna-?i strânge penele,/ Dormi ?i-nchide genele./ Dup? ce-a trecut chindia/ Ast?zi s-a n?scut Mesia.” (Cântec de leag?n în noaptea de Cr?ciun, p. 43), s?rb?toarea Pa?telui cu sfin?enia Vinerii Mari, ramuri de s?lcii cu mâ?i?ori, denii, ou? ro?ii, pasc?, ghiocei, h?inu?e noi, „începutul nelumit de fiin??” (Ou de Pa?te, p. 143). Amintirile continu? cu imaginile propriilor lui copii (Matei, Elu, Victori?a, Theo)  în a?teptarea febril? a lui Mo? Cr?ciun sau cu amintirile în care el, Mitrel tat?l, î?i ?inea copii pe genunchi, asemenea bunicului din basm, jucându-se cu ei. Veselia aceasta este molipsitoare, are un ton de nostalgie, de copil?rie trecut?, niciodat? uitat?. Copilul Mitrel, tat? acum, se vede ca un altfel de Nic? Apetrei, care c???rat prin pruni sau meri în floare, auzea, din vale, vocea mamei lui care-l striga îngrijorat?. Alt?dat? copii se jucau simplu, doar c? acum, adult fiind, Dumitru Ichim î?i vede mirarea aceea a lui de copil, la ceea ce nu-?i putea explica pe atunci. Toate acestea împreun? cu uimirile lui i-au r?mas vii în amintiri, pân? în momentul în care a scris aceste versuri, ce-i vor r?mâne, cu siguran??, mereu în suflet. Ochii privesc departe ?i poate chiar o lacrim? alunec?, f?r? de voie, pe obraz. „?i erai acas? a?teptând colindele, Irozii, cântecele de stea ?i atâtea ?i atâtea datini ?i obiceiuri” (Din vremea a?tept?rilor, p. 139). Elocvent? în acest sens ?i plin? de puritate este amintirea Cr?ciunului preg?tit minu?ios, a?teptat în casa p?rinteasc? „Perdelele miroseau a ger, casa era primenit?, masa plin? de bun?t??i” (Din vremea a?tept?rilor). Fie c? sunt scrise în vers sau în proz?, aceste amintiri sfinte, pe care Dumitru Ichim le p?streaz? cu mare grij? ?i nealterate, nu sunt decât miniaturile lui de suflet, pe care el le va ?ine cu sfin?enie ?i neprih?nire în toat? fiin?a lui.

Vorbim deja de via?a de dincolo de ocean, din Canada, dar constat?m c? r?d?cinile române?ti, credin?ele ?i eresurile cum este cel cu broasca urât? ?i b?trân? (discu?ia se cam evit? în compara?ie cu Maica Precista ca mam? a lui Iisus, în sensul c? în literatur? nu se prea vorbe?te de broasca-mam?, a?a cum nu se pomene?te nimic despre mama lui Iuda),  mitul mor?ii oprit doar de taina botezului, vin în versurile cu influen?? clar folcloric? la Dumitru Ichim din faptul c? el vede ?i percepe totul în jurul lui cu sensibilitatea sufletului de poet ?i cur??enia omului n?scut la ?ar?, nedistorsionat de civiliza?ie ?i care a r?mas ?i va r?mâne pân? la sfâr?itul zilelor lui cu bun?tatea ?i smerenia preotului care a fost h?r?zit de Dumnezeu.

Dumitru Ichim în?elege lumea cu al?i ochi decât noi ceilal?i p?mânteni ?i ne propune, f?r? a fi invaziv, percep?ia lui curat? pe care noi, cei de azi nu mai avem timp s? o realiz?m „Maica Domnului ca iasca./ ?i atunci apare broasca: Sunt urât? ?i b?trân?/ Ca o p?r?sit? stân?./ V?d c? frica te îngaim?/ ?i te zba?i din spaim?-n spaim?/ Pentru leac ca s? te scape / Taina ce-i ascuns?-n ape./ Moartea e ca titirezul/ Ce-l opre?te doar botezul./ Ascult? b?trâna broasc?:/ El se na?te s? ne nasc?/ ?i-o s? moar? spre chindie,/ Moartea Lui s? ne învie./ ?i eu-s mam? ?i am prunci/ Hoin?rind prin smârc de lunci/ Sau pe unde luna st?,/ Dar tu Maic? Precist?/ O s? na?ti când trece norul,/ Lumii pe Mântuitorul./În fream?t de brazi ?i fagi/ Vor veni p?stori ?i magi/ ?i to?i îngeri din genunea/ Care-a odr?slit minunea,/ Lerui, Doamne, lerui/ Tu e?ti taina cerului / Diamant de adev?r:/ Floare dalb?-n flori de m?r.// ?i-i r?spunse Maica-n graiul/ Ce p?stra-n mireasm? raiul:/ Azi în noaptea de Cr?ciun/ Lacrima mi-ai ?ters ?i-?i spun/ Binecuvântat?, broasc?,/ Trupul t?u nu putrezeasc?!” (Colindul Maicii Domnului, pp. 56-57). 

Ca o încheiere, am putea spune c? citindu-i opera, poezia lui Dumitru Ichim este înn?scut?, iar nu f?cut? pentru c? în ruga lui permanent?, în dialogul lui zilnic cu Dumnezeu, „cu îndr?znire ?i f?r? de osând?” el este cel ce poart? cu sine, cu fric? ?i smerenie „Nu vorba, ci spusul/ ce Tu l-ai pus în mine” (La poarta lui Omega, p. 70).

footer