Revista Art-emis
Nicolae Ghinoiu - Ale vieţii tranziţii PDF Imprimare Email
Ing. dr. Mihai Sporis   
Luni, 07 Februarie 2011 22:51
Sporis MihaiO carte, ca o constatare asupra vieţii oamenilor unei vremi de trecere, perioadă concretă în istoria românilor, cu schimbări de macaz recente, greu definibile conceptual, dar sigur cu efecte dramatice cum ne relevă slova ei. A apărut la Editura OFSETCOLOR, în Râmnicu Vâlcea, în 2008. Tranziţiile, ca modificări de stări sunt multe, în raport cu planurile de raportare. Răspundeam prin 2007 la o întrebare privind „tranziţia,, pe care o trăim de la socialism la capitalism, pentru o anchetă a revistei „Povestea Vorbei" şi încercam un portret al acesteia: „Tranziţia ? Diletantă, neieşită din naivitatea infantilă! Ca un copil care pe ce pune mâna bagă în gură, uneori strică, alteori se lasă ademenit de baloanele colorate, care îl îndrituiesc să se viseze puternic între furnicile ameţite de foame. Visteria anemiată de înstrăinarea muncii, de ingineriile dubioase şi de trădările oamenilor cumsecade, ale fiilor noştri aleşi, valeţi la promiţătoarele porţi înalte. Transfer dinspre noi înşine către unitatea diversităţii, cu firea noastră, pe zi ce trece mai firavă, mai prost observată, mai abitir neglijată, în drumul către am fost odată ! Doamne, să nu fie aşa!"

Autorul dedică această carte, ca pe o epistolă, dare de seamă, celei care i-a fost tovarăş de drum preţ de patruzeci şi trei de ani : soţiei sale, plecată dincolo, într-o lume a tuturor virtualităţilor posibile. La destinatar îl găsim şi pe cuscrul său, nordicul, plecat şi el tot dincolo... De fapt inspirata ilustraţie, de pe prima copertă, ne sugerează drumul de dincoace către dincolo. Un flux de oameni se îndreaptă către o poartă de lumină, în vreme ce un ceas se apropie de miezul nopţii. Poate părea şi o proiecţie venită dinspre o luminiţă, probabil capătul unui tunnel. Personal cred că dintr-o gaură neagră unde energiile sunt captive, exact ca dintr-un iad ferecat, nu se poate ieşi decât după ispăşirea pedepselor, a blestemelor. Mântuirea trebuie să se producă în spirit, pentru ca sufletele să mai aibă dreptul la o nouă libertate. Orice carte mărturisită poate fi premisa mântuirii sufletului, dacă exprimă sincer, fără inhibiţie adevărul omenesc al scriitorului, ce îşi ia martor al spovedaniei publicul. De ce se mărturiseşte ? Evident dintr-o necesitate. La întrebarea de ce a scris cartea, ca o epistolă, ne lămureşte dedicaţia. Fusese mai demult rugat să o facă şi ... iată acum îşi ţine promisiunea. Noi, cei ce am primit-o, gata deschisă, mărturisim datoria împlinită a autorului, Nicolae Ghinoiu. Ce aşteaptă cineva să afle dintr-o epistolă ? Cum este vremea pe lumea de dincoace şi ce mai fac oamenii între care am trăit. Sunt multe scrierile epistolare la poarta timpului din urmă. Cunosc un poet, pe George Ţărnea, care a scris „Poeme supărate rău", după care s-a grăbit să plece dincolo. Pe vremuri, la supărări, se trecea frontiera de fier, ca o cortină, chiar dacă se rămânea dincoace cu gândul. Dacă pare logică o astfel de tranziţie ? Nu ştiu ! Dar pare-se că lucrul acesta se întâmplă des. Cum am mai sta de vorbă cu cei plecaţi mai demult? Se poate trăi şi în afara logicii, chiar în naturalitate. Cine poate stabili exact norma, normalitatea, canoanele şi poate defini starea paradisiacă de bine, când omul pentru libertatea lui părăseşte grădina? Trăieşte paradoxul şi dedublările, pe scenă se duelează uneori de ochii lumii, afişând falsa stare de bine ?

Cartea adresată jumătăţii plecate este evident sinceră. Cea adresată cuscrului nordic are specificitate românească. Ea mărturiseşte autorul, printr-un aproape jurnal intim, completat riguros. Stilul te arată în întregul tău, mai ales atunci când versifici. Cine este Nicolae Ghinoiu, povestitorul alor vieţii tranziţii ? Este un intelectual, care vrea să comunice în spaţiul public şi o face fără false pudori, ori a timidelor inhibiţii. Trăieşte în vremea sa, îşi explică şi ne spune şi nouă, ceea ce se întâmplă în acest răstimp, care este şi al nostru. În ceea ce priveşte stilul, răspunsul la întrebarea: cum scrie? poate să-l definească. Personal, fără a avea calificarea criticului literar, dar iubind literatura, îi identific uşor tema şi modalitatea instrumentării ei, prin referinţele altora întipărite în memoria mea afectivă. Vorbind despre intelectualul care scrie poeme şi epigrame, şi îi vedem cunoaşterea care se transmite în înconjurător, stare nouă cu amprenta unor sentinţe personale asumate. El se remarcă în cunoaşterea mitologiei, de unde îşi ia modele, simboluri şi scenarii. Cronos, ca un morar, numărător de clipe face din piatră nisipul clepsidrelor; Icar şi Prometeu au de lucru cu focul soarelui şi al Olimpului; Neptun, Zeus sunt repere de stăpâni peste cer şi mare; Eros cu iubirile, iar Pegas cu înaripările tuturor zborurilor, cu aripi mai grele. Este în dialog cu Dumnezeu, uneori cu sentinţe şi întrebări, amintind de Iov. Parabolele biblice şi invocarea marilor probleme ale dogmei creştine, sunt foarte prezente: geneza, apocalipsa, potopul cu corabia lui Noe, Edenul etc. Este uneori o luptă adevărată cu Dumnezeu Căruia I se aduc reproşuri, I se dau sfaturi, îl strigăm, îl rugăm, uneori mai şi blestemăm alteori cu umilinţă îl rugăm să ne ierte şi să ne mântuie. O permanentă oscilaţie între alb şi negru, în succesiunea zilelor şi nopţilor.

Este captivul metafizicii în care spaţiul, timpul, cu istoria sa, îl copleşesc. Vede compunerea stihială şi armonia contrarilor. Procesualizează fizic şi chimic, androginul, căruia îi dă şi o interesantă formulă: „Vom fi doi atomi/ într-o moleculă/ pentru o nouă/ matrice originară" ori în altă parte vorbeşte de: „particula pereche a întregirii mele" parcă în teoria moleculară a androginului. Big-bang-ul este întors pe toate feţele, în proiecţie mistică, dar parcă mai mult carteziană. Ne proiectează holistic macrocosmosul în microcosmosul tangibil, în care ne găseşte locul, în marea noastră trecere, de care este în mod obsesiv copleşit : „sunt un atom într-un univers". Este în paradigma biologiei, cu evoluţionismul şi perpetuarea speciilor în perenitatea şi ... rodirea germenilor. Stăpâneşte cu simţire spaţiul etnografic al ţării sale, unde distinge ca şi Romulus Vulcănescu horaismul românesc. În „Mi-e dor" identifică marca teritorială specifică jocului din câmpul ludic românesc : dobrogeană, ardeleană, gorjeană etc., iar unitatea graiului se arată şi în numele acareturilor noastre tradiţionale, pe lângă mărcile de incontestabilă şi universală unicitate : dor, doină, semne ale trăirii din primordial, într-o vatră, moştenita moşie, de la moşii noştri din vremurile patriarhale. Apoi, toate celelalte eresuri povestite prin ere, la vârstele de la sânul tuturor mumelor se vădesc subtil peste tot. Ludicul trăirilor feciorelnice, când priveşte nostalgic spre prima tinereţe, reportajul în vers clasic, când ne plimbă cu gondola pe Canal-Grande, iureşul câmpului de bătaie politic, problemele globale cu smintirea vremii, veşnica chestiune ţărănească cu munci şi zile, de pe vremea anticului Hesiod, dar încă fără soluţii în mileniul trei, a noilor descoperiri instituţionale –vezi poliţistul de proximitate- problemele endemice cu rădăcini fanariote, actualizate în preţioasele sisteme ale calităţii : parvenitismul, corupţia, managementul clientelar politic şi multe alte năravuri, sunt subiecte atacate fără menajamente, într-un evident spirit civic. Arată cu degetul, precizează slăbiciunile, dă sentinţe, totul pentru o responsabilă atitudine morală. Fără îndreptare ce mai putem aştepta de la tranziţie ? Spre ce ne îndreptăm ? Limanul fizic fiind doar cu o palidă speranţă, pentru lumea de dincoace, iată-ne zbenguindu-ne prin căile lactee către noi galaxii, pe aripile visului.

Materia gândului exprimat, în acele cuvinte de sărbătoare, formulele prefabricate şi exersate mai demult, se orânduiesc şi dau forma după strigătul, ori cântul de sirenă, al atâtor ademeniri, la lupta cea mare, a cărei călăuză este însuşi duhul autorului. Dar cum să rostuieşti ordinul de luptă ? Nicolae Ghinoiu este explicit când ne spune despre: „Maeştrii ne-ntrecuţi ai versului divin". Recunoaştem în versuri întregi, ori în fragmente, nenumăraţi clasici ai poeziei româneşti, cu metafora lor nemuritoare, cu ritmurile lor tainice, cu sonoritatea lor inconfundabilă, în temele tratate, cât şi în temele generale ale tuturor generaţiilor :natura, iubirea, copilăria. Câteva exemple pot ilustra acest fapt: „să aţipesc în murmur de izvor". Eminescu (fiind băiet păduri cutreieram); „prin vaduri ape nu mai curg » ca şi Coşbuc în Mama; „crudă este doamna", Topârceanu ; „ca din timpul ce vine- să renasc iar şi iar", Lucian Blaga etc. „Epistola" ca atitudine civică, ori tandră confesiune, cu atâtea constatări, îndemnuri, rememorări, poate lucra şi în noi starea de luptă, ori binele, după cum ne conectăm afectiv, participativ, la lumea noastră, care are nevoie şi de noi. Fabulele, catrenele şi reuşitele epigrame, pot ajuta şi ele la revenirea noastră în matcă, condiţie necesară pentru armonizarea lumii noastre de dincoace. Cu speranţa întregită vom redobândi voioşia, condiţia de trai normal, în respectul şi bucuria vieţii, aşa cum ne recomanda străbunicul Socrate. Beneficiul autorului ? Şi-a descărcat supărările şi-a ţinut promisiunea, a dat semnale de îndreptare, şi-a lăsat numele pe o carte, lucru nu prea la îndemâna oricui.

Numele tipărit pe o carte pe care ţi-o asumi? O mare responsabilitate pentru toate adevărurile personale rostuite acolo! Ele trebuie să fie acceptate de receptorii foarte diverşi, cu experienţele lor de viaţă speciale, cu traiectorii în adevărurile universal valabile absolut necunoscute, atâta vreme cât fiecare se caută pe sine. Ceea ce te apropie de cineva, de ceva, este încrederea ! Eu, cititorul tău, am purces cu încredere la lectura gândului tău, mă găsesc cu adevărul personal în preajma celui rostit de tine. Numele în lipsa ta ? Un epitaf pe un monument, la graniţa dintre aici şi dincolo. Ţie, tovarăş al meu prin lumea aceasta, mulţumire pentru toată truda ta ! footer