Revista Art-emis
PDF Imprimare Email
Ana Dobre   
Joi, 03 Februarie 2011 23:55
Cerul ca o lacrimaAlegând ca motto Rug?ciunea Sf. Francisc din Assisi – O, Doamne,/ F? din mine un instrument al P?cii Tale;/ Ca s? iubesc acolo unde este ur?;/ S? iert acolo unde se jigne?te;/ S? unesc acolo unde este dezbinare;/ S? spun adev?rul acolo unde domne?te/ eroarea;/ S? aduc credin?? acolo unde este îndoial?;/ S? trezesc speran?a acolo unde chinuie/ dezn?dejdea;/ S? aprind o lumin? acolo unde st?pâne?te întunericul;/ S? fac bucurie acolo unde locuie?te/ întristarea!/ O, Doamne,/ ajut?-m? s? n?zuiesc;/ Nu atât s? fiu mângâiat, cât s? mângâi;/ Nu atât s? fiu iubit, cât s? iubesc;/ Nu atât s? fiu în?eles, cât s? în?eleg;/ C?ci cel ce d?, prime?te;/ Cel ce se uit? pe sine, se g?se?te;/ Celui ce iart?, i se va ierta/ ?i cel ce moare se treze?te la via?a Etern?."-, noul volum de poezii al poetului Ilie Gorjan, Cerul ca o lacrim? se ofer? cititorului ca o medita?ie înfiorat? asupra prezentului dramatic, cufundat în disperare, lips? de speran??, conducând la alienare, însingurare ?i suferin??. Arta poate fi o alternativ?. Poetul nu se gânde?te atât la o evadare din real, cât la o aspira?ie spre frumuse?e ?i spiritualitate. Poate mai mult decât în alte volume, în acesta se intuie?te mai mult omul din spatele poetului. Atitudinea liric? filtreaz? suferin?ele omului ?i le transpune în imagini poetice în care metafora are valoare social? ?i personal?.

Peisajul natal, dragostea, trecerea timpului, patria sunt ?i aici temele poetului, revelate în descrieri lirice în care simbolul, metafora, oximoronul transcend sensul obi?nuit, banal, transformându-l în confesiune tulbur?toare. Sub titlul ca un vers el însu?i, cerul ca o lacrim?, poetul a?az?, ingenios ?i singular, 35 de poeme cu titluri ordonate alfabetic. Alfabetul poetic corespunde alfabetului interior, sufletesc. E un alfabet al sensibilit??ii, al interiorit??ii, pe parcursul lor revelându-se tr?irile sublimate artistic. Poezia omonim?, Cerul ca o lacrim?, e o poezie a trecerii ?i a devenirii prin iubire. Eul se confund? nu numai cu cerul, dar mai ales cu chipul iubitei, iubirea fiind sentimentul care înnobileaz? ?i transcende, dând sentimentul eternit??ii, al absolutului, al aspira?iei spre dezm?rginire. Contemplativ, eul resimte acut trecerea, dar ?i vitrega condi?ie uman?: „Cerul meu e-o lacrim? strivit? între gene,/ ?i-un vechi s?rut cuprins de remu?c?ri târzii,/ Un stol de sânge c?l?rind prin vene,/ ?i-un punct de soare adormind f?clii". În aceste descrieri în care imaginile artistice r?sfrâng evanescen?a lumii ?i incertitudinile omului, doar prezen?a iubitei absolv? spiritul de marile tensiuni existen?iale: „E p?rul t?u ca umbra unui dor/ Cu unduiri de smoal? abia ren?scut?,/ Cu din?i, ?irag de perle dintr-un nor,/ ?i ochii îngerind o ultim? redut?.// E pasul t?u ca o c?rare smuls? din tipare,/ Cu mersul de ?ipar pe unde ame?ite,/ Un trup de abanos, rebel ?i prin culoare,/ ?i flori de mac pictate-n lanuri r?zle?ite".

În alte poezii – Alte treceri de nisip, Aripi din urme de cear?, Cel ce-?i s?rut? trecerea, Cu o ploaie mai trist, Dac-ar fi, Fata cu ochii de ploaie – trecerea ca devenire ?i iubirea men?in tensiunea marilor idei ?i elibereaz? fluxul poetic de sentimentalitatea facil?. Poetul este cerebral ?i afectiv; poezia trebuie s? fie „un cutremur al nervilor". Confesiunea evolueaz? între aceste hotare – afectivitate ?i cerebralitate, realizând o uniune a contrariilor, o sentimentalitate cerebral? controlat? de ra?iunea interogativ?. Iat? o astfel de m?rturisire: „Am devenit dintr-o dat? un pod/ Pe care calc? suflete aprinse de lumin?,/ Un cerc de aer vitreg al toamnelor pe rod/ ?i un vârtej de lacrimi scurtat de r?d?cin?// Secundele m? ?tiu o clip? de surâs/ În preajma tainelor sec?tuite de culoare,/ Un prag s?lbatic de trecut f?r-o arip?/ Când ochiul îmi devine poart? rece ?i m? doare" (Bat anii vine?i lung la por?i). Via?a pare uneori un joc ale c?rei reguli sunt descoperite pe parcurs. În labirint, omul nu are decât lumina c?l?uzitoare a iubirii. Poetul Ilie Gorjan interogheaz? cuvintele, le aduce lâng? inim?, le descoper? ?i le redescoper?, reinventându-le sensurile. Transl?rile de semnifica?ie intr? în ?uvoiul unui lirism la grani?a dintre cerebralitate ?i temperament: „...nu ?tii...unde s?-?i mai ?ii unghiile/ s? nu sfâ?ii gândul cu ele/ în mii de fâ?ii f?r? nume.// S? nu le înfigi în ochii/ timpului/ ?i-apoi s?-l rogi s? te ierte/ ?i s? nu-?i mai fie st?pân,/ de fapt nici nu mai ?tii dac? ?i-au mai r?mas/ unghii/ dup? ce ai crestat cu ele/ toat? carnea acelor suflete grele(...)// Cât? iarn? î?i cre?te pe degetele f?r? unghii/ ?i cât ger î?i plânge-n podul palmei/ când jocul devine un rest de iubire cu/ aripi de lemn" (Când jocul devine un rest de iubire). De?i iubirea este singura consolare, triste?ea r?mâne, omul fiind strivit de circumstan?e, efect al poverii condi?iei tragice: „Marginile, îns?, se tot ivesc/ peste alt eu"(Cu o ploaie mai trist). O tulbur?toare poezie de dragoste este Dac-ar fi, dedicat? so?iei Maria Carmen, în discursul liric al c?reia se relev? un paralelism al expresiei poetice ?i al tr?irii interioare. În acordul lor, cuvintele devin purt?toare ale unui adev?r sufletesc transmis simplu, a?a cum simpl? ar trebui s? fie îns??i via?a ?i trecerea prin ea. Dubitativul sintagmei dac-ar fi nu d? expresie nesiguran?ei tr?irii, ci transpune în ipostaze diverse – „un rege într-o ?ar? cu ramuri de vis", ?i în situa?ii diverse sugerate prin verbe la conjunctiv: s? m? simt, s? culeg, s? aleg, s? m?-ndrept, pentru a ajunge la concluzia înve?nicirii prin iubire: „Dac-ar fi s? m? îndrept/ într-o zi/ c?tre lumea dintre ap? ?i cer,/ ?i-a? trimite repausul meu/ efemer/ ?i cu sete ?i-a? scrie pe r?ni: te iubesc!". În Nume cu zbor rotund reg?sim un alt portret al iubitei: „Ai un nume cu zbor/ rotund,/ cu litere în cerc de hor? alb(...)/ Un curcubeu boltit în a?teptare/ peste un cer ce arde/ surâzând".

Toposurile lumii sale, spa?iu-matrice, în care Oltul traverseaz? nu doar o istorie a locului, ci ?i propria istorie interioar?, rescriu geografia ?i o sacralizeaz?. Biserica, biserica aceea ca o porunc?, este un astfel de topos, un simbol al transcenden?ei, reunind într-o singur? dimensiune cerul ?i p?mântul. Privirea devine ascensional?. Ridicând ochii spre cer, omul dep??e?te limita terestr?, aspira?ia dep??irii barierelor aducând aproape de Dumnezeu. De aceea, biserica este ?i o teofanie: „V?d din nou biserica aceea/ ca o porunc?,/ a satului dintre Olt ?i p?duri,/ v?d bra?ele ei somnoroase întinse/ spre cer/ ?i-un cerc de lumin? str?puns efemer/ de arcul întins c?tre dealul/ str?jer" (Biserica aceea ca o porunc?).
Satul(Satul meu, pleoap? de vis), „pleoap? de vis peste umbra amintirilor", este matricea originar?, spa?iul în care spiritul se întoarce mereu pentru a se regenera: „Satul meu/ cu miros de greieri/ î?i poart? nop?ile de m?tase prin/ lunca de stele/ a Carului Mare,/ î?i adoarme somnul sub stre?inile/ licuricilor mai albi decât/ gândul". Cântarea lui este o expresie a cântecului interior, a vibra?iei în fa?a trecerii, dar ?i a statorniciei prin fapte a omului: „Cântecul boltei,/ menuet cu pa?i de zefir peste flori de/ salcâm,/ acoper? satul de lâng? Oltul cel f?r?/ glas ?i urme/ cu armonii albastre/ ?i cu parfum de z?voi ?i de gârl? mirosind/ a vânt".

Unele poezii, Ne mor actorii, dedicat? lui ?tefan Iordache, datat? 18.09.2008, Un colind cât cerul, dedicat? lui Grigore Vieru(18 ianuarie 2009), Via?a cu aripi de sânge, dedicat? lui Jean Constantin (27.05.2010), sunt poezii ocazionale, în cel mai pur ?i mai frumos în?eles, prilejuite de trecerea ?i pe-trecerea unor mari arti?ti. Poeziile sunt un lamento care r?sfrânge imagini fulgurante ale existen?ei ?i o rug? pentru lini?tea transcenden?ei: „Deschide-le larg poarta, Doamne,/ Cheam?-i pe to?i la Tine-n rai,/ D?-le din plin ?i alte toamne/ În schimbul terestrului lor trai.// Ascult?-le graiul ?i d?-le o scen?/ Cu flori primenit? ?i ochi de zefir,/ De sus s?-i vegheze mândra Selen?/ ?i din nai s? le cânte Zamfir" (Ne mor actorii). Meditând asupra destinului poetului Grigore Vieru, poetul Ilie Gorjan îi interiorizeaz? lirismul, ?i-l r?sfrânge în cuvinte care-l amintesc pe poetul Basarabiei: „Sunt ierni de cear? ?i de plu?,/ ?i ierni în care mu?c? gerul,/ Dar nicio iarn? nu ne fu mai rea/ Ca iarna-n care ni se duse Vieru.// Când mai era un strop de floare pân'la stea/ T?iase scurt secunda-n patru Vieru,/ Îi trimisese Dumnezeu o vorb? grea/ S?-i scrie un colind cât cerul". Cu Jean Constantin a mai murit pe p?mânt un zâmbet, Dumnezeu, invidios, chemându-l în cer pentru a se bucura El însu?i: „Am r?mas cu un zâmbet mai pu?in/ ?i cu un hohot de râs mai s?raci,/ Poate c? Dumnezeu a vrut s? se distreze ?i/ El/ ?i-a l?sat pe scen? doar un buchet de maci".

Patria, de la patres „p?rin?i", este matricea esen?ial?, geografia sacr? în mitologia poetului. Iubirea cap?t? ?i aceast? valen?? patriotic?. Ea eman? din cuvintele-imagine care compun portretul înfiorat al patriei-mam? - „petal? de sfânt trandafir", „sev? de dor", „c?l?uz? ?i mam?", „colind? din stei ?i din mare", „colind? a izvoarelor reci", prezen?? permanent? în universul de sim?ire a eului: „Patria mea e-o petal? de sfânt trandafir,/ O simt lâng? mine atunci când respir,/ O mângâi pe stânci când ochiul ei plânge,/ ?i-i cur?? albastrul marin de alge ?i sânge" (Patria mea). Posada 1330 – portret liric se înscrie în dimensiunea aceleia?i iubiri, a unui patriotism vibrant ?i sincer pentru care istoria este argumentul suprem al mândriei ?i demnit??ii na?ionale: „Pe urmele cailor/ drumurile plâng sc?ldate-n copite de fum,/ iar marginile rod anii cu plicuri/ de rou?/ soarele curge ?i aripi de sânge se sting/ sub mantii de foc ?i lacrimi/ t?iate în dou?.// Hora se-ncinge ?i zilele-?i plâng str?lucirea,/ copacii r?cnesc în lupta z?lud? cu firea,/ iar caii mor alb lâng? toamnele reci". Triste?ea trecerii apare în De toamn?, Ecou de clipe efemere, Nu mai ?tiam s? curg. Descrierile lirice deseneaz? la modul impresionist realul, filtrându-l prin sufletul înfiorat al poetului. Copacii se dezgolesc „de frunze ?i de dor" pentru a c?l?tori prin „ceruri amor?ite", frunzele cad „în ritmuri de balad? veche" ?i spun nu numai povestea trecerii lor, dar ?i pe aceea a omului - s?rac „c-o var?", plângând cu „lacrimi nepereche", poveste resim?it? acut ?i dureros: „E iar concert de frunze moarte în ora?/ ?i iar î?i plâng castanii scurta var?,/ M?tur?torii scriu de zor roman?e pe f?ra?,/ Gr?dinile se tânguie în somn ?i stau s?/ moar?" (De toamn?). Alteori, poezia poate l?sa impresia r?t?cirii în destin. Este, mai degrab?, sentimentul dezr?d?cin?rii, nostalgia unei copil?rii petrecute în zari?te cosmic?, într-un spa?iu care nu mai tr?ie?te decât în amintire, c?ci acest spa?iu era altfel datorit? prezen?ei p?rin?ilor. Acum, el se modific? în func?ie de coordonata temporal? ?i de tr?irile eului: „Alergam cu uli?a-n palma/ amiezilor fecunde/ ?i sorbeam semin?ele verii/ printre crengile de lumin? ale ierbii,/ c?lcând ap?sat peste umbra mea din/ pulbere nou?.// Poate uli?a mea m? furase/ ?i timpul îmi plecase din palm?/ cu cer cu tot,/ l?sându-mi doar lacrima verii z?log/ al amintirilor duse" (Nu mai ?tiam s? curg). Acela?i sentiment greu al nostalgiei dup? un timp care nu se mai poate întoarce, devenit un illo tempore al mitologiei personale, în poezia O creang? de umblet târziu: „Î?i simt mâinile grele cum mor,/ Ca o creang? de umblet târziu,/ E un cântec cu versul pustiu/ ?i cu aripi ?esute din dor.// Din notele stinse ce înc? mai dor/ Aleg un refren ?i îl scriu/ Pe mâinile grele ce mor/ Ca o creang? de umblet târziu". Ritmurile moderne sunt un acompaniament grav pentru a da expresie aproape simbolist? unei nevroze în Ploi nebune. Poetul iese din spa?iul matrice, un spa?iu al ruralit??ii, ?i resimte cu sensibilitatea unui or??ean monotonia ploii care cade pe case ?i-n suflet f?r? a mai p?rea s? vad?, ca un ??ran, virtu?ile benefice ale ploii: „Ploi nebune, ploi nebune/ n-au sfâr?it nici rost în lume..."

Nu lipse?te nici medita?ia asupra crea?iei ?i a rostului creatorului - Poem din lacrimi de slov? veche, Puterea fructului blând, R?zorul ve?niciei, Slujitor de cuvinte, Straja cuvintelor. Poetul este un slujitor de cuvinte, dar ?i o straj?, un str?jer al lor, men?inând patria cuvintelor în hotarele statorniciei – ale ideii ?i sensibilit??ii, ale noble?ei de cuget ?i de sim?ire. Fiind un cântec, creatorul adun? lucrurile concrete ale lumii ?i imponderabilele ei men?inându-i frumuse?ea ?i inefabilul dincolo de desenul concret al lucrurilor concrete. Atitudinea nu este umil?, ci de umilitate, implicând con?tientizarea propriilor limite, a propriei insuficien?e: „Doar s? m? ?tii un vecernic poet,/ Având pana prea trist? ?i goal?,/ Slujitor de cuvinte rebele ?i reci,/ Ce se-n?ir? cumin?i pe o palid? coal?" (Slujitor de cuvinte). Când este un strig?t dramatizat (Un r?gaz cât o pas?re), ritmurile expresioniste amintesc de Da?i-mi un trup voi, mun?ilor. Poetul implor? trecerea: „Mai da?i-mi ni?te timp/ s?-i simt dulcea?a ?i-nflorirea,/ s? mai fiu Olimp,// Mai da?i-mi un r?gaz/ cât o p?rere/ s? mai fiu o?tean al limbii noastre,/ dar nu al cuvântului/ t?cere...", sperând în oprirea goethean? a timpului: „Mai da?i-mi timp/ ?i zbor de clar de lun?,/ s? fiu ?i murg, ?i glas de zân? bun?,/ s? mu?c din drumul f?r? hat,/ s? uit c? l-am pierdut ?i s?-l str?bat". Stagnarea nu e posibil?, singura certitudine a vie?ii, în afar? de moarte, fiind eternal schimbare, eterna alergare. În aceast? alergare pe câmpul cuvintelor ca slujitor ?i straj? a lor, poetul Ilie Gorjan încearc? toate sonorit??ile, aducându-le în matca propriei viziuni lirice. În ritmurile prozodiei tradi?ionale sau moderne, Ilie Gorjan spune povestea propriului suflet însetat de frumuse?e ?i de ideal, întristat de trecere, de fragila condi?ie uman?, neîncetând s? cread? în puterea cuvântului de a str?punge întunericul. footer