Revista Art-emis
Maria Diana Popescu - Restul este legendă! PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Victor C. Demetrescu   
Duminică, 30 Ianuarie 2011 21:32
Restul este legenda - copertaUn alt raport cu esteticul, un tip nou de corespondenţă între creator şi metaforă reclamă volumul „...Restul este legendă"- tezaurizare de liric, psihologic, filosofic, etic, religios. Judecata va ţinti, fără îndoială, sinteza inefabilă a elementelor enunţate. Admirabil este modul cum fiinţa poetei iese din ascundere, ca situare disponibilă, încercând un echilibru în natura constrângătoare, în sensul de cerere insistentă, prin care Divinului I se pretinde a-i trimite atenţie: „porumbel al lui Noe în pomul de apă/de miliarde de ani/ prin clasicile găuri negre/ strig la Tine/ Tu Doamne/ Te uiţi cum mă clatin/ pe ramura/ din care a fost cioplită crucea Golgotei/ ca şi cum aş ezita să pătrund/ în strania viziune cosmică a iubirii/ mă pierd prin lanul cu sfinţi/ şi aproape că ating cu vîrful aripii/ veşmîntul poruncilor Tale". Divinul trece drept prezenţă permanentă, inerţială, întemeind fiinţarea a tot ceea ce este prezent.

Maria Diana Popescu vine cu posibilitatea unui „ritual" care anulează efecte nedorite ale timpului propriu, întrerupe curgerea unei cascade de timp, motiv prezent în vechile mitologii, prin aportul unui miracol repetat sau a unui salvator cosmic. Pentru a evita alunecarea într-un vid străin, îmbrăţişează scrisul ca agent transcendent înzestrat cu şansa de a inversa sau de a restaura filigranele pierdute ale rostului existenţei. Cadrul timpului-cascadă, prezent în diverse mitologii, într-un sens sau altul, întrezărit şi în metafizica platoniciană, potrivit căruia lumea Umbrelor, atinsă de imperfecţie, e precedată de lumea Ideilor - singura lume fără pată - este şi în cazul poetei, fundament accentuat de expresie. Fie că puterile cosmice sunt imaginate ca elemente impersonale, fie că sunt închipuite sub formă personal-ipostatică, un anume torent, o anume cascadă, o anume ierarhie, pot fi admirate: sus stă neimitabil punctul divin supracosmic, el emană razele logosului care îmbrăţişează ideile în care intră, ca tot atâtea microgalaxii, etapele propriei vieţi, sfera actelor umane, materia, iubirea, tristeţea, pământul, aerul, anotimpurile.

Consecvent dezvoltată, viziunea despre timpul propriu, fie ca simplă invocare, fie motiv- fluviu, pornit irevocabil spre nadir, este foarte interesantă. În cazul nostru poemul devine matca prin care curge, fără posibilităţi de alterare, o substanţă vie, sporită de metaforă - substanţa pură a inspiraţiei, care nu mai poate fi micşorată, nici degradată - acea substanţă care include nisipul de aur al „timpului-fluviu": „stăteam cu umbra la o masă de brad/ un capăt de veşnicie/ se prelungea/ în propria piele/ corabia cu pînze din Orientul Supracosmic/ oprise în apa odăii/ o piatră căzuse amărui/ din vîrf de Golgotă/ în apa cafelei". Cu totul superior celor anterioare, prezentul volum aspiră la comunicarea graţioasă a relaţiilor polimorfe ale universului intim uman cu universul cosmos. De aici, ca loc comun al sensibilităţii, substanţa de simţiri, presimţiri, transfigurări, prefigurări, teme, motive, ipostaze lirice, evaziuni în timp (trecut, viitor), în spaţiu (exotic, imaginar, cosmic), reluate ori dezvoltate într-o unitatea de structură afectivă şi estetică, ca principalele axe motivice cultivate.

O astfel de poezie se măsoară cu unităţi diferite faţă de producţia din piaţa literară. Ceea ce îndeobşte se numeşte „literatură bună" mai poate fi găsită în condeiul unor scriitori precum Maria Diana Popescu. Nu am voie să mă apropii de la catedră de un asemenea capital de creaţie, cu atât mai mult cu cât am auzit paşii poetei călcând sigur încă din vremea studenţiei, de la primele apariţii pe hârtie, de pe când ne cânta spre încântare cu chitara din creaţie la festivaluri. Mai apoi, în calitate de lector şi prefaţator al câtorva dintre volumele sale, am punctat evoluţia şi inextricabila valoare a scrisului, faţă de care aşa-zişii profesionişti ai istoriei literare continuă să se poarte de parcă n-ar exista. Cui îi e teamă de poeţii buni? La o privire generală, mediocrităţilor care, cu fatală detaşare, ţin cu dinţii de pânza de păianjen a falsei notorietăţi. Cele 14 volume - poezie, publicistică, eseistică, interviuri - reprezintă creaţie valoroasă, elaborată în iureşul trăirii. Motiv pentru care afirm încă o dată că poezia, cu precădere, păstrează într-un chip viu frumuseţea sentimentelor care au generat-o, răspunsul inspirat la suferinţele cu care existenţa a încercat-o. Scrisul frumoasei poete, cu plete blonde şi lungi până la „genunchii uzi de lacrimi", are o autentică forţă mărturisitoare, o funcţie salvatoare, fiind, încă de la primele scâncete, „hrana" şi „răzbunarea" spiritului prins încă de copil în „hora de cai": „ca să-mi uşurezi naşterea/ mă chemai pe numele din adolescenţa/ pierdută la/hora de cai flăcăul care de mînă mă ţinea/ în acel atît de repede joc de mătase/ în haine de doliu/ a îmbrăcat fecioria pe cornişa dealului/ strigai că ploaia e copilul lunii"

Grafica de carteCu un anume joc inteligibil atrage asupra virtuţi cosmotice, prefigurează un nivel ordonator legat de ritmul naturii lăuntrice, un fel de extract, o esenţă de molecule miraculoase, sau valoarea pe care Sartre o dă, în construirea imaginii, „analogonului kinestezic". Ceea ce transmite nu e doar profunzimea respiraţiei lirice, ci sentimentul unei vieţi prinse de timpuriu în bolduri, sub sticlă, într-o cutie preţioasă, gravată cu filigrane lucitoare. Poezia Dianei e ca o promisiune tulburătoare, o prefigurare a sensului, încă neexplicitat discursiv, ce mă trimite cu gândul la Eliot. El afirma că „poezia e o comunicare dincolo de cuvânt", iar „poetul vizează hotare ale conştiinţei dincolo de care cuvintele nu mai au putere, cu toate că înţelesul există": „cred şi te mint că aud/ muzicanţii de pe Titanic/ în trupul zilei de apă/ pătruns ca la geneză/ în bemol,/ înalţă în diez/ amintirea lui de Ulise/ fermecat de nimfe"

Fiinţei poetei îi e dată posibilitatea de a ieşi din tiparul biologic, de a-şi depăşi astfel, prin creaţie, facticitatea. La fel ca şi Friedrich Nietzsche „poeta trece dincolo de sine în totalitatea fiinţării, adică în eterna reîntoarcere a aceleeaşi", fiind pură exercitare, fiind subjectum (ca „reprezentare ce se reprezintă pe sine"), adică acel ceva care se află aici, de faţă, de la sine, instituind valori. Impunând realităţii sale alte tipare, independente de cele pe care le trăieşte în ritmurile biologice, poeta, care nu încetează să fie natură, „încetează totuşi în poezie să fie numai şi numai natură", luându-şi libertatea de-a se juca de-a natura, creând, asemenea naturii, un univers dominat de o muzică a sferelor, univers care o integrează ca pe o componentă esenţială, în armonia divină a lumii. Atunci când se simte, într-o anumită ordine a timpului, un exilat, se conectează apartenenţei acestui ţinut cosmic inventat. Pitagora considera că muzica e capabilă să purifice sufletele, să vindece durerile. Poemele volumului produc esenţialmente o imitaţie a muzicii sferelor. Cosmosul, poeticul şi umanul cântă parcă, potrivit principiului „asemănătorul recunoaşte asemănătorul". Cel ce le va citi va răspunde muzicii vindecătoare, în măsură să acordeze sufletul cu armonia şi frumosul. Maria Diana consideră frumosul creativ ca fiind condiţie supremă, idee de lucru prototipică, la care, participând, trăirile, fiinţele, mişcarea, dragostea, protestul şi lucrurile devin şi ele frumoase. Înclinaţia spre frumos are în construirea operei sale un sens metafizic, trăind din plin aspiraţia spre transcendent şi intuiţia mistică a Divinului. Frumuseţea însăşi naşte tot ceea ce este frumos în cazul poetei: „Timpul ca un banchet/ vine foarte aproape/ de cafeaua noastră/ pe jumătate goală/ mi se pare că merg plîngînd în urma unui car funebru/ nu ştiu cine se află în sicriul/ din care spînzură picioarele unui copil/ nenăscut ţin de mînă/ sufletul amurgului/ gîfîie de durere poemul/ opreşte-mă din scris/ pînă nu mi se scurge viaţa prin/ umbrele noastre aşezate una lîngă alta pe şine/ grele buruieni ne urcă pe glezne noaptea/ vin cărările pe jos la nuntă/ se preface vinul/ duios dinspre rană te strig/de cîteva secole/ anii îmi fug de acasă/ restul este legendă..."

A avea curajul unor „escale în arhipelaguri dărâmate", a le transfera lor metafora metaforei, iată argumente care o transformă într-un matein - generatoare de trăiri pure într-o lume supusă fragmentării, lume pe care, până şi „copiii nenăscuţi ai gândului încearcă să o sprijine cu umerii unui deal imaginar de salcâmi": „în timp ce dormi respirînd cu întreg universul/ ave îţi spun/ nu e formulă de basm/ ci punctul îmbrăţişat de noi/ dimineaţa/mă strînge rochia întinsă pe iarba raiului celălalt/ cu sete sorb nu din vin/ nu din cafea/ ci din făptura ta de rouă/ te strig în cercuri/ deşi nu-mi cunoşti căile/ pe care vin plec şi mă întorc de la glezne în sus/ eşti izvor cu sfinţite reflexe". Maria Diana Popescu este una dintre vocile reprezentative ale poeziei şi eseisticii româneşti de atitudine civică şi patriotică (volumele: „Cursuri de şantaj", „Cai crucificaţi la simpozioane", „Imperfectul perfect" şi „Omenirea în paragină savantă"), oricât de multe armate sau strategii de marketing s-ar afla în slujba prea-circulatelor feţe din top-urile literare. Linia protestului ei nu compromite autenticitatea lirismului, fiind vorba doar de fireşti confluenţe de teme şi motive, sau de echivalenţe. Astfel de voci lirice, insuficient mediatizate publicului, sunt ţinute sub obroc de către corifeii care au acaparat, cu ascuţimea coatelor, notorietatea. Maria Diana Popescu este un scriitor rafinat şi mult mai valoros decât se vor mulţi în orgoliul lor. Volumul „... Restul este legendă" (ilustrat de Ion Măldărescu cu o grafică după picturile artistei Rodica Iliescu din Paris) este o carte de luare aminte. MDP se demonstrează a fi o scriitoare plurivalentă, valoroasă, dotată cu o sensibilitate aproape bizară pentru timpurile noastre, cu o eleganţă capricioasă, specifică femeilor erudite. Aportul major la evoluţia procesului cultural nu are cum să-i fie negat.

Ceva din blândeţea fecioarelor, „gata să mângâie lumea pe creştet", dar şi ceva din încăpăţânarea iscoditoare a femeii „mintoase până la limita agresivităţii", citând din referinţele acad. Gheorghe Păun la una din cărţile poetei. Amestecul, oarecum paradoxal - dezinvoltură cultă, contemplaţie lirică, neastâmpăr constructiv, dorinţă de cunoaştere şi asimilare - din care se nutreşte consecvent şi demn, a urcat numele său pe un podium cu impact. Spiritualiceşte de o admirabilă prospeţime, un nume de top, tot mai citit în întreaga lume, cu atât mai admirabil cu cât este un jurnalist „fără de arginţi", Maria Diana Popescu, conexată la experienţă şi profesionalism, fără să se lase derutată de manipulare, protestează în speranţa unor vremuri mai bune. Deşi în persoană e una din cele mai senine figuri, de o stranie candoare, cu o frază caldă, învăluitoare, pe care nu ai cum să nu o îndrăgeşti, în editoriale se arată „protestatar vehement", precum afirmă într-o ediţie trecută a prestigioasei reviste Agero. Citesc în paginile unor reviste şi ziare că Maria Diana Popescu e tot mai preferată de galeriile de artă, de sediile culturale, în calitate de amfitrion şi critic, prezentând artişti plastici şi scriitori ai vremii. Cu memorie uimitoare şi o erudită capacitatea oratorică, mai rar întâlnită le genul feminin, MDP este intelectualul care vorbeşte întotdeauna cu sfiiciune, cu modestie, aproape cu tăcere despre dânsa.

Restul este legenda - dvdAm reţinut, printre altele, de când era studentă, o frumoasă cugetare: „trăiesc pe furiş, astfel ca existenţa mea să nu incomodeze alte existenţe". Iată, pe furiş şi cuminţi, scriitorii ca MDP rodesc în punctele cardinale ale culturii, devenind valoroşi şi apreciaţi. Nefiind genul de scriitor care se risipeşte prin periodice fără audienţă, este, fără îndoială, foarte apreciată la instituţia Agero din Stuttgart, şi de consumatorii de cultura bună din lume. Revenind la „...Restul este legendă" - bază a talentului şi a inspiraţiei pe care s-au altoit poeme de excepţie -, găsesc potrivit ca volumul să fie aşezat pe raftul întâi al bibliotecilor. DVD-ul HD, un film realizat de Ion Măldărescu, cu banda sonoră înregistrată la KISS FM, oferă o audiţie de excepţie, prin interpretarea de mare sensibilitate a poetei în duet cu Teodor Brucăr, director de radio. Niciodată prea ostentativă, cu un gen de rigoare despătimită, atentă mereu la detaliile de importanţă, cântărind grijuliu expresiile, după măsură etică a adevărului împins până la urzeala gramaticală, Maria Diana Popescu, ale cărei editoriale şi cronici din pagina Agero le citesc ca pe cuvânt înaintea cărţii programate la lectură, a ajuns la o limpezime a minţii, la o coerenţa expresivă de talia unei mari lecţii de cultură. Efortul sincer şi dezinteresat de obiectivare, de dreptate, este explicabil, poate dincolo de alte scrupule convergente, prin aceea că scriitoarea Maria Diana Popescu este licenţiată, pe lângă Litere, şi în Drept. Analiza „morală" şi analiza „lirică" sunt două oglinzi paralele în care se reflectă demersul liric şi mărturisitor şi care, la o privire atentă, se completează fără trădare, fără substituire. Dacă există în aceste creaţii vreo judecată îndoielnică, „în spatele ei nu stă o intenţionalitate impură, ci doar fatalele limite ale umanului, cu care ne confruntăm cu toţii, chiar dacă nu suntem dornici s-o recunoaştem".

Capacitatea intelectuală a poetei mi se pare mai presus de orice discuţie, dacă nu ar fi fost astfel, nu aş fi angajat cuvântul girator cărţilor şi demersurilor autoarei. Maria Diana Popescu stăpâneşte esenţial ipostaza de poet şi pe aceea de editorialist, în întemeiata ceartă cu societatea, cu exponenţii peisajului contemporan. Poeta a ucenicit simpatetic-informal şi la ştiinţele psihologice şi filosofice, astfel că literatura aceasta este înainte de toate document şi mărturie, acoperind o parte din complexul problematicii general-umane, sociale, etice, lirice, filosofice sau religioase.

„Am ajuns de unde am plecat la clişeul-teorie al secolului viteză/ vreau să comunic cu Geneza sau cu Viaţa de Apoi/ într-o complicitate secretă cu mine/ drept răsplată pentru miliardele de ani/ cît am stăpînit cu sîngele/ femeia îngropată de vie/ sub fruntea mea de femeie/ pasul de balet nu a existat/ nici Fausto Papetti..../ restul este legendă"... O legendă vie!
                                                                                                                                                                                                               Grafica Ion Măldărescu footer