Revista Art-emis
Marian Teodorescu - „Câmpia în vreme de ceaţă” PDF Imprimare Email
General Br. (r) Aurel I. Rogojan   
Duminică, 27 Iulie 2014 17:51
Marian Teodorescu, Campia în vreme de ceaţă„Câmpia în vreme de ceaţă” - Marian Teodorescu, Editura Agerpress, 2013
 
După amplele volume ale lui Cornel Nistorescu,  „Reporter la sfârşitul lumii” şi „Români vi se pregăteşte ceva”, un alt gazetar afirmat în presa militantă, „ante” şi postdecembristă, cu rampa de lansare la revista „Flacăra”,  oferă literaturii române un volum de referinţă asupra unei epoci  istorice, inspirat definită de titlul cărtii „Câmpia în vreme de ceaţă”. L-am numit pe autorul Marian Teodorescu, cel  care în anul 1984, de  Ziua Invăţătorului, semna în „Flacăra”  o pagină  împreună cu Ilie Purcaru si Cornel Nistorescu, ilustrată de Paul Agarici. Toti trei au scris despre figurile luminoase ale unor mari dascăli de ţară, pătrunşi de responsabilitatea pe care intelectualii înaintaşi o aveau faţă de viaţa satelor. Efigia morală a dascălilor părea ştanţată în conştiinţa fiecăruia. Ilie Purcaru a evocat un mare dascăl de ţară, devenit figura legendară a Gurăslăului, locul istoric din Sălaj, unde Mihai Viteazul i-a biruit în luptă pe unguri. Acest dascăl s-a bătut acolo pentru şcoală, lumină şi spirit. A finanţat expediţii arheologice, folclorice si etnografice. A adunat în zece caiete toată istoria locului, tradiţiile, folclorul şi amintirile despre bătălia Guruslăului, pe care le-a oferit lui Nicolae Iorga. A înălţat, în anul 1926, primul obelisc închinat Viteazului, distrus de horthyşti în anul 1940. Cel de al doilea obelisc, ridicat în anul 1976, este, astăzi, năpădit de bălării. Cornel Nistorescu şi-a evocat învăţătoarea, o tânără frumoasă, dar drastică în metoda pedagogică, care în  toată viaţa a fost o străjeră vigilentă a limbii române în satul modest şi prizărit, Turmas, aşezat pe Valea Mărtineştilor (Hunedoara). Din iubire, relata reputatul gazetar, dupa 25 de ani, când ne bătea parcă ne bătea mama. Da, dar din mâna dăscăliţei au ieşit oameni, unul şi unul. Marian Teodorescu a socotit că „Don Costică”, învăţătorul Constantin Grigore de la şcoala primară din Buzescu  (Teleorman), a pregatit pentru viaţă, într-o carieră didactică exemplară, 350 de  oameni ai ţării. Fiica sa, deşi excepţional pregătită, din cauza unor anume stângăcii lua premiul al doilea. Invăţătorul considera că un exces de obiectivitate, în acest caz, este un  bun exemplu personal, prin care cultiva un model social. Cele trei situaţii  de viaţă ne duc cu gândul la responsabilitatea intelectualilor faţă de viaţa satelor noastre. Adică spre locul originilor, acolo de unde trebuie şi este posibil, în scenariul optimist, să înceapă marea renaştere şi redeşteptare naţională.
 
Care este starea  satelor şi a omenilor din talpa ţării, în devenirea lor?
 
Este o întrebare binevenită, iar Marian Teodorescu ne ajută să desluşim cât de complicate şi cât de grele pot fi răspunsurile. Cartea sa  are ca personaje  principale nişte ţărani din Teleorman supuşi malaxorului de conştiinte al istoriei postbelice.  Nu seamănă cu ţăranii din operele lui Zaharia Stancu sau Marin Preda - şi unul şi altul  strâns legaţi de ruralul teleormănean. Nu sunt nici ţăranii lui Dinu Săraru. Eroul principal din „Câmpia în vreme de ceaţă” este unul dintre aceia care au intrat în istoria României cu Divizia sovietică „Tudor Vladimirescu”, formată din prizonieri români căzuţi pe frontul de Est, dar şi din suficienţi dezertori şi oportunişti, temeinic prelucraţi de N.K.V.D.. Dumitru Mitea, zis a lu' Muratoare, când a fost demobilizat din numita divizie, a primit drept cuvânt de ordine, din partea comandantului: „Tovaraşe Mitea, o să treci în viaţa civilă, dar faptul că ai fost onorat să faci parte din această unitate de elită, care este Divizia „Tudor Vladimirescu”, te obligă să-ţi foloseşti cunoştinţele căpătate în procesul de pregătire politico-ideologică de care ai beneficiat, pentru infăptuirea unei noi societăţi în România […]”.
 
În zorii noii  societăţi,  a lu' Muratoare este uns primar, după ce învăţătorul Gheorghe Mircescu a fost dat jos cu forţă proletară, având antecedente de fruntaş ţărănist şi combatant pe frontul de Est, de unde a lu' Muratoare dezertase la sovietici. În noua societate, „cei buni de papagal” prind locuri, cu scoatere din producţie, la facultăţile muncitoreşti cu profil juridic, menite a da noii magistraţi, care să-i înlocuiască pe cei care sunt produsul regimului politic înlăturat. Un astfel de noroc l-a pălit şi pe Gică Boncea, fiul unui ţăran sărac, care vroia să-l vadă pe fiu-său domn. Până la urmă, Gică Boncea a ajuns procuror pe lângă Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, instanţa de judecată a marilor loturi de „bandiţi contrarevoluţionari”, spioni şi trădători „vânduţi imperialiştilor”. La alegerile din noiembrie 1946,  în comuna gospodărită de tovarăşul Mitea, candidat al Blocului Partidelor Democrate , „Ochiul” (ţărăniştii) a obţinut 1600 de voturi,  „Stâlpul” (liberalii) 800 de voturi, iar „Soarele” (Blocul Partidelor Demnocrate) 600 de voturi.  Urmare la o circulară a guvernului, buletinele au fost arse imediat după numărarea voturilor, iar rezultatele s-au transmis telefonic şi centralizat  în ordinea inversă a scorului. Comuna dă să se răscoale, dar jandarmii deschid foc, iar capii nemulţumiţilor sunt duşi noaptea cu duba neagră.
 
Tovarăşul Mitea promovează la Camera Deputaţilor, dar pricepe, din prima, că egalitatea promisă şi frăţia - „Secera si Ciocanul” - a muncitorilor cu ţăranii are  oarece hibe.  Reprezentaţii  „Ciocanului”  au fost cazati la hotelurile de lux „Athénée Palace” şi „Ambasador”, iar cei ai „Secerii” la Hotel „Rahova”, chipurile  având privilegiul de a fi mai aproape de Palatul din dealul  Patriarhiei. Inainte de a intra în Palatul Parlamentului, tovarăşul Mitea s-a inchinat în faţa Bisericii Patriarhale. La prima sedinţă a Camerei, aşezat în fotoliul de deputat, privirea lui Mitea se îndreaptă  fascinată când spre „cel mai iubit fiu al clasei muncitoare”, Gheorghe Gheorghiu Dej, când spre „zâmbetul cald şi subtil al dârzei tovarăşe Ana”, despre care i se vorbise la pregătirea politică din Uniune,  când spre primul ministru, Petru Groza. Acordurile Imnului Regal şi Mesajul Tronului… Deputatul Mitu, căci aşa s-a prezentat colegilor, încearca să ia notiţe, dar scrisul nu-l ajuta. Reţine, în memorie, recunoştinţa regală faţă de glorioasa Armată Sovietică eliberatoare şi sarcina trasată de tânărul rege pentru sporirea producţiei agricole, prin înzestrarea cu  maşini şi unelte şi acordarea de credite. Mitu se bucură şi visează cum vor veni tractoarele şi combainele din Uniunea Sovietică.
 
Discursul Preşedintelui Consiliului de Miniştri îl entuziasmează, căci: „Adunarea Deputaţilor nu mai e Parlamentul vechilor politicieni. Nu mai e o distracţie sau un exerciţiu de gimnastică politică sau un prilej de a te certa cu alţii. S-a terminat cu spectacolul trăncănelilor inutile, de aceea deputaţii trebuie să se dedice unei activităţi intensive şi folositoare”. Dupa prima săptămână de activitate parlamentară, Mitu avea să afle că în noua sa ipostază sunt importante trei lucruri : informaţia, relaţiile şi banii.  Aşa că, de Crăciun, nu se mai osteni să taie porcul, fiindcă s-au găsit destui să i-l prepare, iar cu o atenţie bănească oferită consilierului lui Zăroni şi-a împropietărit cumnatul cu vreo zece hectare, la preţ de două şi jumătate. In nici o lună de osteneală, a votat legi din care nu înţelegea nimic. Noroc cu un coleg de cameră, un oltean cu mintea ageră, care l-a sfătuit să scape repede de bani, căci vor vota stabilizarea monetară. Aşa a cumpărat pământ de la un consătean, care în semn de protest a dat foc milioanelor fără valoare le poarta deputatului, alegându-se şi cu o amendă!
 
Apoi, şi-a amintit că  în Uniunea Sovietică i  s-a spus: „Cine nu este cu noi este împotriva noastră”, pretext de răzbunare pe învăţătorul Mircescu, care nu-i da atenţie, nu era cu el, şi-i lăsase fiul repetent în clasa a treia. Aşa că a făcut un denunţ  la partid  şi dascălul va sta trei ani în închisoare fără să fie oficial acuzat  şi judecat. Alegerile pentru Marea Adunare Naţionala l-au lăsat pe tovaraşul Mitu pe dinafară, fiind reciclat consilier la Secţia Agricolă de plasă. Din aceasta funcţie de corvoadă birocratică a fost selectat în comandourile revoluţionare care, în noaptea de 2/3 martie 1949 au desproprietărit moşierii şi le-au impus domiciliu forţat. Apoi, experienţa sa politică a fost deplin valorificată în cei 13 ani de luptă cu 11 milioane de ţărani care au încercat zadarnic să se opună colectivizării agriculturii. Nu s-ar putea spune că lui Mitea i-au plăcut însărcinările partidului. Când l-a denunţat pe învăţător l-a străfulgerat amintirea primei zile de şcoală, când doamna Mircescu i-a pus creionul în mână. Când moşierul Nicolae Lupu a fost ridicat la miezul nopţii, doar cu strictul necesar şi-a amintit cu strângere de inimă  că tatăl acestuia, Anghel Lupu, a fost un boier omenos, care nu le-a pus botniţă la culesul viei şi nici nu a ţinut seama că ţăranii mâncau struguri pe săturate, că familia Lupu nu s-a amestecat în politică şi nu a făcut rău nimănui.
 
Nici în lunga campanie a colectivizării, Mitea nu a luptat cu convingere revolutionară, dar cerberii ideologici îi aminteau mereu, lui şi celorlalţi ca el, de îndoctrinarea primită în Uniunea Sovietică: „Aţi înşelat încrederea partidului, având atâtea nerealizări în îndeplinirea acestei sarcini fundamentale din programul de transformare socialistă a agriculturii  […] vă lăsaţi dominaţi de atmosfera zvonistică duşmănoasă a chiaburimii. Vă amintesc că nu ei, ci noi suntem la putere, de aceea, folositi-vă de ea şi daţi de pământ cu aceste lipitori ale satului. Eliberaţi pe oamenii cinstiţi din chingile otrăvite ale acestor nemernici!” În satul lui Mitea  conducerea muncii de „lămurire”  a ţăranilor a fost încredinţată  muncitorilor Ilie Buzatu si Mitică Săpăligă, comunişti ilegaliăti din detaşamentul  Atelierelor C.F.R. Griviţa Roşie. Aceştia i-au cerut lui Mitea informaţii despre „punctele slabe ale comunităţii şi cei care se vor împotrivi […]” . Fostul fruntaş ţărănist, învăţătorul Mircescu, pentru „autoritatea şi respectul de care se bucura  […]”, şi chiaburul Vuţu Petrache, „care lansează zvonuri alarmiste, tendenţioase şi aduce injurii partidului, guvernului nostru şi Uniunii Sovietice”  sunt indicaţi ca nepotriviţi să fie abordaţi. Nici nu va fi cazul. Când Buzatu şi Săpăligă au intrat în sat, în noaptea precedentă  umbrele cu duba neagră  ridicaseră “elementele duşmănoase”.
 
Partidul, Securitatea şi Procuratura sunt personaje colective  dominante ale naraţiunii, a căror prezenţă se simte şi în aburii Câmpiei Române învăluite în ceaţă. Crescut şi educat în valorile rezumate în câte o „maximă” din operele lui Engels, Marx, Lenin şi Stalin,  Radu Mitea îşi depăşeşte tatăl şi întruchipează tot răul esenţial din epoca Republicii Populare Române. În antiteză, Gică Boncea, procurorul militar, fiul lui Niculică, ţăranulul hâtru, care-şi botezase  câinele „Stalin” , evoluează ca personaj pozitiv, drept pentru care v-a fi trecut „în civil”, „la o  reducere de personal”. Motivul, însă, era refuzul instrumentării judiciare a unei delaţiuni de complot şi uneltire împotriva orânduirii democrat-populare, pe care tribunalul a găsit-o nefondată şi a retrimis-o pentru probaţiune. „Uneltitorii” erau opt elevi din ultima clasă de liceu, excluşi din U.T.M., ca fii de „foşti”,  cu interdicţia abuzivă de nu participa la reuniunile tineretului. Firesc, cei marginalizaţi, si-au organizat propriile distracţii, iar vigilentul Radu Mitea, secretar organizatoric raional al U.T.M., l-a instigat pe Mirică Tudose secretatul U.T.M. din liceu să-i denunţe că se întrunesc pe ascuns şi uneltesc împotriva clasei muncitoare, a partidului şi guvernului. Niculică Boncea nu şi-a întrebat niciodată fiul de ce nu mai poartă uniforma militară şi lucrează ca jurist consult. Gică, însă, odată şi odată, aşa în treacăt i-a zis-o : „tată, cred că nu ai fost prea inspirat când ai botezat câinele cu numele lui Stalin”
 
Naraţiunea se încheie cu un final în care personajele, exponenţi ai unei epoci care ne-a marcat profund istoria, esuează în propriile cariere şi vieţi personale.
Fraza de încheiere a cărţii este de luat aminte şi să nu ne dea linite: „Pe vreme de ceaţă, în câmpie, lucrurile au contururi neclare, iar întâmplările nu-şi dezvăluie nici ele înţelesul!” Bun venit scriitorului Marian Teodorescu între risipitorii de ceaţă!
footer