Revista Art-emis
Alexandru Lăpuşneanu, un Macbeth românesc PDF Imprimare Email
Lector univ. dr. Ana-Maria Dudău   
Miercuri, 25 Iunie 2014 21:31
Alexandru Lăpuşneanu, art-emisAlexandru Lăpuşneanu rămâne până astăzi capul de serie al nuvelei istorice româneşti, model al speciei. E ceea ce va recunoaşte Odobescu, reunindu-şi în volum în 1860, cele două nuvele Mihnea Vodă cel Rău şi Doamna Chijna, apărute separat în 1857 şi respectiv 1860. „După titlu şi după coprinderea acestui volum fieştecine va vedea că am avut drept model frumoasa nuvelă istorică a domnului Costache Negruzzi asupra lui Alexandru Lăpuşneanu. Ca orice imitaţie, încercările mele sunt, negreşit, cu mult mai prejos de acel mic cap d-operă; în lipsa talentului m-am silit cel puţin să păstrez, pre cât s-a putut formele şi limba Letopiseţelor naţionale cu care, în dreptate se poate lăuda mai vârtos ţara Moldovei; să adun datine, numiri şi cuvinte bătrâneşti, spre a colora aceste două episoduri culese din cronicile vechi”.[1] Titlul însuşi de Scene istorice trece de la Negruzzi la Odobescu, care pune pe frontispiciul ediţiei din 1860: „Scene istorice din cronicile româneşti” Odobescu se inspiră şi el din cronici la care face numeroase trimiteri, adăugând şi alte izvoare, cu o erudiţie explicită care duce la reconstituire documentară minuţioasă dar încetineşte mişcarea epică. Apartenenţa romantică este evidentă, cu exagerări şi naivităţi de care nuvela lui Negruzzi fusese scutită. Tipologia însăşi îi permite să vorbim de înrâurire mai cu seamă la Mihnea Vodă cel Rău, chiar dacă în sursa istorică se află conturul esenţial al personajelor. Ca şi Lăpuşneanu, Mihnea este disimulat, stăpânindu-şi bucuria când i se propune domnia. Crud până la demenţă, el se răzbună împotriva boierilor, aglomerând nelegiuirile: dărâmarea caselor şi a bisericilor, torturi, incendierea mânăstirii Bistriţa, violuri. În ceea ce priveşte optica istorică, atât Mihnea Vodă cel Rău cât şi Doamna Chiajna exprimă o viziune simplificată în comparaţie cu nuvela lui Negruzzi. influenţa lui Negruzzi se poate vedea şi în compoziţie. Atât Mihnea Vodă del Rău cât şi Doamna Chiajna sunt împărţite în câte patru capitole apropiate ca dimensiuni de capitolele nuvelei lui Negruzzi. În Mihnea Vodă cel Rău, fiecare capitol este precedat de un motto extras din replicile eroilor, de o tonalitate apropiată de a motto-urilor din Alexandru Lăpuşneanu: I Măneşti: „Să n-aibi milă!”; II Curtea de Argeş: „Nu-i aşa c-avuţiile-s amăgitoare?”, III Cotmeana: „Fuga e ruşinoasă… dar sănătoasă…” IV Sibii: „Să ştie tot omul că am omorât pe Mihnea Vodă!”. Trecând peste nuvela lui Asachi, „Lopuşna”(publicată postum în Calendar pentru români pe anul 1870, Iassy, Imprimeria Institutului Albinei române, p. 16-32) la care autorul a făcut şi litografiile care se reproduc de obicei pentru nuvela lui Negruzzi(?!), trebuie să spunem că Alexandru Lăpuşneanu s-a bucurat de o descendenţă literară, inspirând câteva dramatizări care o urmeză cu destulă fidelitate în subiect, deşi reiau, cu mici variante, optica simplistă a cronicii(Ureche şi Costin).
 
Pentru Bolintineanu, Alexandru Lăpuşneanu apare în prima domnie ca un conducător luminat, anunţând un program paşnic. Piesa abundă în tirade sentimentale: „Ziua te chem, în somnu-mi îmbrăţişez chipul tău ce fuge ca o rază, ca un vis, ca o fericire; adesea simţi că suflarea ta îmbălsămată, întărâtând molatic simţurile mele îmbătate atunci tăcerea nopţii pare că se curmă în dulcele şoapte de sărutări, atunci plecând fruntea mea pe buzele tale umede şi arzânde, tu trenmuri ca o floare la suflarea vântului şi ca un fluture desfătător udând guriţa florililor cu roua aripilor sale, tu uzi buzele mele cu nectarul buzelor tale şi fugi”. [2]
 
La Cernăuţi, în 1884, se publică tragedia Lăpuşneanu Vodă de Samson Bodnărescu, mai apropiată de Negruzzi decât piesa lui Bolintineanu. Bodnărescu a ambiţionat o meditaţie asupra istoriei pentru care îi lipsesc însă mijloacele. În tragedia scrisă, cu excepţia câtorva pasaje, în versuri, apar două noi personaje cu rolul de a aţâţa zâzania între Lăpuşneanu şi Ruxanda şi a mijloci pierirea domnului: Ana, soţia lui Pencer, ucis de Moţoc, şi Sraiber, un reformator calvin. Şi aici ca şi în piesa lui Bolintineanu conflictul politic, riguros motivat la Negruzzi, e deviat într-o complicaţie amoroasă: dragostea lui Stroici pentru Ruxanda, folosit abil de doamnă pentru ca să-l distrugă pe Lăpuşneanu. Masacrul boierilor şi sacrificarea lui Moţoc au loc după semne premonitorii: căderi de stele, cutremure cu morţi aruncaţi din morminte, oprirea nisipului din ceasornice. Spre final, doamna Ruxanda se situează în centrul tragediei. Ea primeşte, în timpul bolii lui Lăpuşneanu delegaţia de boieri condusă de Stroici, declarând că-ş va apăra soţul. În realitate, ea îi trimite otravă, acuză boierii de a fi omorât un bolnav şi primeşte coroana din mâinile lui Stroici.
 
Plecând de la textul lui Negruzzi, compozitorul ieşean Alexandru Zirra a creat opera Alexandru Lăpuşneanu, „un adevărat Boris Godunov românesc”.[3]
Ion Pillat construieşte sonetul Lui Lăpuşneanu Vodă[4] pe antiteza între apariţia zgomotoasă a norodului şi calmul teribil al domnului, decis să-l sacrifice pe Moţoc pentru a-şi prezerva liniştea: „Dar când se las-amurgul Moţoc e spovedit/ Şi dat mulţimii pradă - e sânge şi pământ…/ Să dormi tu, Lăpuşnene, o noapte liniştit!”.[5] Un singur lucru mai rămâne de spus după această enumerare a Lăpuşnenilor din limba română. Modelul lui Negruzzi e straşnic, nimeni din cei care au reluat prsonajul nu i s-a putut sustrage. Cronicile sunt pline de fapte sângeroase, domnia lui Lăpuşneanu, ctitor de monumente, nu se deosebeşte esenţial de alte perioade din trecutul feudal al Moldovei. Până şi despre marele Ştefan, cronicarul scrie că: „De multe ori la ospeţe omora fără judeţu”.[6]
Istoria a căutat ulterior să ofere o imagine exactă asupra lui Lăpuşneanu, dar figura domnului a rămas în conştiinţa publică până astăzi aşa cum a imortalizat-o Negruzzi.
------------------------------------
[1] Odobescu, A., Opere, I, 1965, Ed. Academiei, p. 264
[2] Op. cit., p. 7.
[3] Popa, N.I., Istoria literaturii române, II, Ed. Academiei, Bucureşti, 1968, p. 396
[4] Pillat, I., Visări Păgâne, Ed. Minerva, Bucureşti, 1912, p. 109-110
[5] Idem8
[6] Ureche, G., Op. cit, p. 113
footer