Revista Art-emis
Ovidiu Stancu - „Iubirea, grădina mea Zen” sau repunerea în drepturi a liricii romantice PDF Imprimare Email
Maria Diana Popescu   
Miercuri, 21 Mai 2014 11:52

Ovidiu-Stancu-Iubirea-gradina-mea-zen1

Poet romantic în sensul lui Novalis, pentru care „a romanticiza înseamnă a da iubirii un sens înalt, obişnuitului un prestigiu misterios, cunoscutului demnitatea necunoscutului”, Ovidiu Stancu îşi găseşte în scris taumaturgul ideal, generator de universalii şi fundamente poetice, pentru că, în confruntarea cu miracolul inspiraţiei, devine un sol de întregire a propriei existenţe prin artă. Readucînd în discuţie condeiul său inimitabil prin recentul volum „Iubirea, grădina mea Zen”, nu fac decît să subliniez că reîntîlnirea poate fi socotită un act încărcat de semnificaţii, căci prin acea esoterică veghe a fiinţei încercate de triumviratul inspiraţie-căutare-cunoaştere, reuşeşte să identifice poemul simfonic al iubirii - iubirea ca ax fundamental - care luminează sau tulbură, aşa cum simbolurile o amplifică suprem: „În vechea noastră cârciumioară,/ Curg notele-n văzduh ca stropii,/ Încerc uşor să mi te-apropii/ Ca şi arcuşul de vioară.” Disciplinînd după nevoi de romantică geometrie magicul, magnetismul sufletului, natura, feericul, pădurea, nostalgia, presimţirea, amintirea, fantomaticul şi divinul, volumul „Iubirea, grădina mea Zen”, unic în întocmire, profunzime şi frumuseţe (ilustrat cu fotografii semnate de Nicolae Badiu), pare să emită gîndul metafizic al lui Bergson despre o lume a iubirii „în care totul devine impresie pură şi nepămînteană,” ce învăluie şi estompează, simplifică şi adînceşte, evaporă şi conturează, depunînd mărturie despre anume perioade de timp sufletesc şi de inspiraţie.

Poetul cîntă făptura feminină, apărută din neobosita lui stare de poetizare, reuşind să creeze un univers aparte, în care se mişcă cu erudiţie şi melancolie, cu trubadurism magnetic şi intimism discret. Tensiunea revelatoare de aspiraţii formează dimpreună cu iubirea substanţa unei lirici romantice autentice, redată cu tonuri orfice, imnice, cu tonuri de cîntec depărtat, proprii acestui poet al iubirii. Iubirea în sens taumaturgic, ca intenţionalitate şi finalitate, ca dorinţă a cunoaşterii de sine şi de dincolo de sine, ca limpezire a destinului uman în micro şi macrounivers, ca devenire în sensuri ideale. Lirismul grădinii Zen încheagă o gnoză romantică, o sinteză-reper, dacă avem în vedere antecedentele sale lirice. Zen înseamnă pentru poet armonie, frumos, puritate, simplitate şi regăsire. Dar, mai presus de toate, înseamnă iubire în sensul de re-legare, de re-conectare la o lume de viziuni graţioase. „Inima mea, bătrână vestală,/ Palpită chemând ascunse amăgiri,/ Visează întoarceri în alte iubiri/ Și intră-n eclipsă totală.” Pe de altă parte, poezia sa Ovidiu-Stancu-Iubirea-gradina-mea-zen2echivalează cu o repunere în drepturi a lirismului valoros şi a chemării spre lectură. Plecîndu-şi urechea asupra vocii lăuntrice reuşeşte să ne prezinte eul auctorial ca personalitate volitivă şi activă, prin ridicare iubirii la rang de principiu creator, atribuindu-i acestui sentiment („nunc et semper dilecta”) capacitatea de a construi, din interioritate lui absolută, o realitate poetică. Iubirea nu poate fi niciodată epuizată în segmentul finit al existenţei sale, de unde şi capacitatea acestui joc neîngrădit cu stările sufleteşti, cu propriul eu, dar mai cu seamă, cu tristeţile: „Când soarele-şi ascunde faţa-n brumă/ Şi uşile se-nchid în închisori,/ Păcatele se scad sau se însumă, Iar ploile se schimbă în ninsori.” Dorul nostalgic, parcă într-o progresivitate nesfîrşită, fie că vine din trecut sau din viziunile nesigure ale viitorului, a devenit semn specific romantismului său: un dor de sine însuşi, un drum spre interior, unde poetul nu e împiedicat să dorească şi să guste, ca pe ceva înalt, propria nostalgie.

Fără a se produce o dezrădăcinare, fiinţa poetului schimbă tărîmul pe unde umblă cu soarele în colţul ochiului cu dorul de copilărie: „Sunt sigur că te simţi trădată/ Şi-mi cer iertare, Maiestate,/ Copilul, care ţi-era frate,/ Plecat-a să devină tată./ Pentru un timp ai fost uitată,/ C-a trebuit să cresc vlăstare,/ Iar astăzi vin să-ţi cer iertare,/ Pădurea mea, cea minunată!” Iată poetizarea vieţii şi lărgirea puterii de imaginaţie în mecanismul interior al versului! Sentimentul iubirii îi deschide poetului drum spre propria sa natură, puterea unei conştiinţe magice urmînd-o, pentru a se uni cu ea într-o spiritualitate supremă.

Aşadar, o conştiinţă a apropierii de cititor, un sentiment de progresivă instaurare a sensibilităţii în raportul semnificant-semnificat, osmoză de real şi imaginar, emoţie estetică, melancolie, caracter de confesiune, de gingăşie şi tandreţe, de instrument subtil de comunicare, poezia a devenit pentru Ovidiu Stancu spaţiul de revărsare a inspiraţiei, a talentului şi visurilor, iar poetul i se abandonează ei, ca unei mari iubiri: „Scaldă-ne-iubire, Doamne, şi ne iartă,/ Suntem doar scântei, într-un foc ceresc,/ Vântul deznădejdii peste tot ne poartă,/ Suntem două stele care se iubesc.”

 

footer