Revista Art-emis
Luminiţa Vâlcu - treapta de sus a poeziei - „CÂNDVA” PDF Imprimare Email
Maria Diana Popescu   
Luni, 17 Ianuarie 2011 13:26
Valcu LuminitaPictor şi grafician, Luminiţa Vâlcu a scris „cândva" multe poezii de dragoste. După ce au fost lăsate la dospit la lumina multor ani (poemele acoperă plaja dintre1987-1989), Luminiţa s-a decis să le publice la Editura „Domino", sub titlul, „Cândva". Teza despre scrierea poeziei, la care recurge poeta pentru fundamentarea propriilor sentimente, este cu desăvîrşire autonomă şi pluteşte în nebulozitatea timpului trecut, în „nesiguranţă", în „nelinişte", în „adormire" şi „imposibilitate", în „mărturisiri", „rătăciri", în reflexii şi „neîncredere", în „aşteptare" şi în „marea trecere". Ajunşi în aceste puncte, vom fi simţitor cuprinşi de vîrtejul unei trăiri, vom fi încercaţi de un simţămînt al vidului, de cel al misterului, dublate de frumoase transparenţe: „Există un glob de cristal ascuns/ într-un turn de fildeş./ În acest glob se află tot secretul vieţii./ Ceaţa ce înconjoară despotică turnul/ Nu va îngădui niciodată luminii clare/ Să purifice acest loc blestemat./ Un înger negru (demon) stă de pază,/ Nimicind fără milă orice făptură ce ar cuteza/ să ajungă până aici./ Cerc de foc arde fără cruţare şi gândul alb ce încearcă să treacă/ dincolo de el." Poemele sînt compuse cu claritate, au monumentalitate şi exprimă sentimente profund omeneşti ce accentuează latura emoţională, uman expresivă, dramatică chiar. Includ preocupări pentru proporţionalitate, pentru distribuirea şi corelarea coordonatelor, fără a se reduce la o simplă însumare a acestora, ci vizează crearea unei unităţi coerente, în care găsim şi parametri calitativi. Într-o asemenea totalitate, trăirile constitutive îşi păstrează identitatea, nu mai rămîn disparate, ci reunite printr-o forţă internă.

De aici poate şi încercarea motivată de a relua, prin poezie, contactul cu „amintirile", cu „himerele" („Himere albe, unduitoare ce-mi cuprindeţi tâmplele cu palmele/ voastre fierbinţi,/ Plecaţi în ţinutul vostru sideral,/ Acoperiţi-vă trupul vostru ispititor/ cu pulbere stelară/ Nu mai robiţi privirile pământenilor!..."), şi de a transborda cititorul pe un plan de sensibilităţi care vorbesc despre structură intimă a exerciţiilor de reîntoarcere în „adâncitele sale ceruri". Primim bucuroşi invitaţia de trecere la de la un nivel de vibraţie lăuntrică la altul, „călătorind" odată cu poeta pe „lună plină", prin „soare de primăvară" spre „marea trecere". Dintre toate sentimentele, neliniştea poetei se dezvoltă intens, sugrumînd în zenit, prin invazia neîncrederii, speranţa cu perioade de cezarism, de pesimism, pînă la zorile eliberatoare: „Lupt cu timpul care se zbate/ în chip de lacrimă,/Risipindu-mă fără să ştiu,/ unde şi cum./ Când?/ Întrebare perfidă, ale cărei răspunsuri sunt atât de imprevizibile./ Instatornică chemare de dincolo de lume, / de înţeles./ Când din sufletul meu cuprins de focuri nimicitoare, sortit să/ devină cenuşă,/ Va renaşte speranţa, ce va zbura în chip de fluture alb,/

În amploarea ei, deosebit de tristă, Luminiţa Vâlcu trăieşte o dramă din care oferă cititorului mai mult schiţe cu aproxi¬maţie însăilate - sugestii de şoptire lirică alcătuite din linii subţiri - uneori nici atît - despre o durere precum o explozie consumată în adîncul fiinţei sale poetice. Sensibilitatea, nu ca simţire liminară, ci ca mărime cu totul pozitivă, ca un cer rotunjit peste zarea existenţei, se răsfiră de-a lungul şi de-a latul creaţiei. Tot ceea ce îi angrenează fiinţa, într-un fel sau altul, reprezintă obiect al tristeţii, al iubirii neîmpărtăşite, aşezat cu grija unui obiect de preţ în vitrinele poemelor, ca măsură a lirismului şi a verbalizării, ca despicare şi îmbinare polară, toate înmagazinînd fizionomia unui delicat suflet poetic. Revolta, ca formă de sine stătătoare, are pe planul sensibilităţii o existenţă apostrofică: „De-acum încolo încotro voi apuca?/ Să fie şi acesta un sfârşit?/ Şi lupta reîncepe mai aprig acum./ Destinul îşi schimbă jocul,/ Şi tu rişti să ajungi în orice clipă/ pe acea margine de prăpastie."

Ca şi în multele icoane pictate, Luminiţa Vâlcu reuşeşte în toate poemele să spună mai mult decît crede - fapt ce mă duce cu gîndul la ideea lui Jose Ortega y Casset că „pe lîngă auzul pasiv mai există şi un văz activ, care interpretează văzînd şi vede interpretînd, un auz care transformă ochiul în privire". Planul imaginaţiei, cel al intuiţiei şi talentul poetei ne descoperă înfăţişarea vizionară a unui „glob de cristal din care îşi va lua zborul o pasăre albă, ca o ultimă minune - sufletul, ca apa ce alunecă printre degete, uşor, în stropi de lumină pură". Teama, deznădejdea, in-determinaţia, îi îngăduie să întrebuinţeze cu oarecare libertate şi în duhul nevoii de siguranţă de sine, aluzii kantienie, poziţii ipotetice în faţa vieţii, a morţii, a universului şi a Divinului: „Vom plânge sufletul ca şi când ne-am plânge/ Propriul copil pierdut". Orizonturi proprii, distincte, îndepărtate sau străine îi pun poetei întrebarea: „cum vei putea să aduci în lumină rădăcinile din tainiţele secrete ale sufletului?" De aici, poate, încercarea dureroasă, într-un fel, de a relua contactul excesiv cu poemele, de pe treapta de sus a poeziei, cu un ostenitor lux de „armament", de presentimente, fără măcar o umbră de regret că a devenit prizonieră pe frontul poeziei: „Rupeţi gratiile, lăsaţi privighetoarea să cânte!.../Miracol dumnezeiesc sortit să preschimbe lacrimile în mărgăritare şi-ntunericul în sfântă lumină!" De acolo calde, cuvintele curg de pe faţa războiului lăuntric „în chip de lacrimă", plînsul fiindu-i columna ce o îngînă de pe umărul său. Sobră, tragică, de o sensibilitate aparte, poeta Luminiţa Vâlcu se apără din spatele frontului de realitatea contondentă. „Crezând în clipa minune când i se va face loc sa treacă în propriul Eu, ne trimite de acolo microuniversul care-i aparţine cu toată încărcătura lui emoţională, „cercul de foc ce arde fără cruţare... în urma sa drum de foc..." Volumul „Cândva" pare a fi un gen de expoziţie care redă relaţia cordială dintre omul care trăieşte şi cel care creează, în speţă, poeta stilizîndu-şi trăirile cu arta de a se întoarce mereu în zborul cel sacru. footer