Revista Art-emis
Despre stilul lui George Anca PDF Imprimare Email
Prof. dr. Ion Soare   
Miercuri, 23 Aprilie 2014 22:42

Prof. univ. dr. George Anca, art-emis-2Primul studiu aprofundat despre stilul lui George Anca[1]

Cu ani în urmă, într-o discuţie pe Internet cu originalul cărturar şi scriitor polivalent care este George Anca, îl sfătuiam pe „dodistul” originar din Ruda Vâlcii, să-şi teoretizeze stilul; eventual – să-l „lanseze” printr-un manifest, în felul în care o făcuse Florentin Smarandache, întemeietorul paradoxismului. Sugestia nu era nouă şi venea tardiv, fiindcă scriitorul îşi scrisese deja, în acest stil, cea mai mare parte a operei sale. Răspunsul său a fost sincer, dar nu lipsit de o anumită ambiguitate: „Nu-l teoretizez şi n-o voi face nici în viitor; înţelegi de ce!”. Desigur, eu am interpretat în felul meu reţinerea sa, cu speranţa că voi fi „pe fază”: mă gândeam, de pildă, la păstrarea, de către întemeietor, a unei aure de mister care să incite, în continuare, la apropierea de creaţia sa şi la posibile exegeze despre aceasta; fără a mai vorbi despre faptul că o asemenea iniţiativă post factum, ar fi părut cumva suspectă şi, oricum, oţioasă. Îmi făcea, de asemenea, o „curte” insistentă, ideea că un artist autentic nu-şi teoretizează metoda, ci creează, pur şi simplu!

În anul 2003, sub egida Bibliotecii Pedagogice Naţionale „I. C. Petrescu” şi a Academiei Internaţionale „Mihai Eminescu”, la Editura A.I.M.É. din Bucureşti, apărea volumul „Despre George Anca”, reprezentând o culegere impresionantă (prin tematică şi diversitate de stiluri) de studii şi articole, eseuri, recenzii, referate doctorale, interviuri, convorbiri etc., referitoare la personalitatea şi opera protagonistului. Prima copertă (autor, artistul plastic Neculai Hilohi), numai în aparenţă simplă, e deosebit de expresivă: cele două rânduri de zimţi, mărginind - deasupra şi dedesubt - titlul cărţii, sugerează o gură de dinţi stilizaţi, gata să-l ia la „mursecat” pe „personajul principal” al cărţii. Într-adevăr, între copertele volumului au fost incluse, într-o remarcabilă democraţie a opiniilor, cele mai diverse opinii, analize şi puncte de vedere referitoare la scriitor, de la aprecieri encomiastice şi necondiţionate, până la desfiinţări categorice dovedind, mai degrabă, rea-voinţă, spirit distructiv şi - mai ales - serioase lacune în lecturare, asimilare şi înţelegere.

La Târgul Internaţional de Carte Gaudeamus - ediţia noiembrie 2013, în cadrul standului Editurii „Bibliotheca” din Târgovişte, vizitatorii (inclusiv autorul acestor rânduri) au putut cerceta şi admira, printre altele, volumul cu caracter monografic Anca, al cărui autor, nimeni altul decât Marian Popa - trăitor în Germania - revenea spectaculos în atenţia cititorilor români, la câţiva ani după ce a sa Istorie a literaturii române . . . ţinuse luni de zile „capul de afiş” al criticii . . . criticii literare româneşti. Coperta cărţii, de un baroc evident, se „asorta” destul de bine cu conţinutul „dodist” al acesteia. În acelaşi an, la scurt timp, în notoria colecţie Opera Omnia (seria „Publicistică şi eseu contemporan”), Editura TipoMoldova scotea o nouă ediţie a lucrării, într-o frumoasă versiune cu aspect grafic ca pentru „clasici”, onorantă atât pentru autor, cât şi pentru protagonist (ediţie la care vom face referiri în rândurile care urmează).

Parcă pentru a-şi compensa parcimonia „fişei” alcătuite pentru George Anca în „Dicţionar de literatură română contemporană”, 1971, ed. a II-a, 1977, sau poate vrând să polemizeze - la o asemenea mare depărtare în timp! - cu colegii lor de facultate, care îl tachinau amical pe poet pentru o anumită încriptare a scrisului său, Marian Popa întreprinde aici ceea ce nu mai făcuse (în 1972) decât pentru Camil Petrescu, căruia îi dedicase un întreg studiu monografic. „Periculos” de inteligent şi subtil, critic literar informat „în exces”, într-un limbaj adecvat şi elevat (dar evitând - pe cât posibil! - academismul), riguros în metodă cum îl ştim, nonconformist şi curajos, Marian Popa întreprinde aici cea mai doctă şi aplicată analiză a dodismului lui George Anca; în subsidiar, el polemizează cu superficialitatea şi lenea în gândire, începând cu „contemporanii tembeli” ai lui Eminescu (cel din ultimii ani ai vieţii), care, „în loc să-şi fi exersat stupoarea şi compasiunea, ar fi făcut mai bine să noteze ceea ce auzeau” când se exprima într-un limbaj greu de înţeles (pag. 7), şi terminând cu ignoranţii „receptori” din zilele noastre, „care nu vor sau nu pot să facă efortul înţelegerii a ceea ce receptează” (pag. 16).

Criticul realizează, de fapt, ceea ce subsemnatul şi alţii îi recomandam protagonistului şi acesta a refuzat să facă: explică şi teoretizează dodismul, metodic şi riguros, ca într-un tratat ştiinţific; pătrunde în interiorul acestuia, exemplificând (concis sau copios, de la caz la caz) cu texte reprezentative din creaţia lui G.A., dar şi din literatura universală (în special din cea germană); îl demontează până la cele mai mici şi mai ascunse „rotiţe” şi îl încadrează în sistemul de gândire şi de creaţie al întemeietorului, relevând - pe capitole şi subcapitole - toate aspectele/ faţetele sub care se prezintă acest stil în creaţiile „dodieşti”: în conformaţiile şi formaţiile de cuvinte, informaţia prin cuvinte („realităţi dodiate”), paradoxurile („paradoxele”) şi silogismele dodierii; sub raport tematic: opiniile literare, relaţiile de călătorie, hinduitatea, colocvialul, religiile ş.a. Pe baza textelor lui George Anca, Marian Popa consideră că, „e realizabilă [...] şi o poetică sau măcar un dicţionar de procedee dodieşti, de trucuri refuzate de logica poeziei conformizate” (pag. 209). Cu (şi pentru) această ocazie, criticul inventează şi (probabil, va) impune vocabule noi aparţinând de cuvântul-vedetă dodie: dodiesc, dodiac, a dodifica, a dodia, dodiat etc.

Citându-l pe românul Gheorghe Alexe din Detroit, Marian Popa este şi el de acord că dodia va tutela o nouă formă de comunicare poetică, iar dodiile „pot fi o revelaţie literară, o formulă poetică originală, românească [...], descoperind înţelegeri şi perspective noi, realităţii imediate şi chiar metafizice” (pag. 12). O constatare esenţială, cu chip de concluzie finală a exegetului, prin care acesta merge mai departe şi mai adânc decât toţi ceilalţi „ancologi”, stabilind - cu competenţa, autoritatea şi prestigiul aferente – locul şi rolul lui George Anca în literatura română, este aceea că George Anca trebuie considerat „cel mai radical producător de text din seria deschisă virtual de Eminescu, dezvoltată cu Urmuz, la împlinirea căreia au contribuit Constantin Fântâneru filosoful, Eugen Ionescu absurdul, Cugler - Apunake, George Dan, Şerban Foarţă hologramaticul. [...] Cu Anca se încheie simetric antiapoteotic un mod al literaturii române”. Cartea lui Marian Popa şi, deopotrivă, scriitorul şi stilul analizat ar merita nu simple recenzii, ci dezbateri publice în reviste literare şi în structuri organizatorice de profil.

--------------------------------------

[1] Marian Popa, Anca, Primul studiu aprofundat despre stilul lui George Anca Târgovişte, Ed.„Bibliotheca”, 2013; Iaşi, Ed. TipoMoldova, 2013.

footer