Revista Art-emis
Diamant(ând) în sub/stratul euforiei lirice PDF Imprimare Email
Petru Hamat   
Joi, 27 Martie 2014 19:42

Canicula în diamantVolumul lui Raul Bribete, Caniculă în diamant, publicat la Editura Marineasa, Timişoara, 2008, propune un discurs al conexiunii subtile cu matricea unei de/conceptualizări aschemice, un fior al tragicului, estompat în variabilitatea unei desprinderi de ludicul catharsic al euforiei lirice, într-un imaginar al purificării în pulberea dezmărginirii în sub/stratul pendulului foucaultian, mimetic şi necenzurat. Imaginea diamantării se constituie, în textul bribetian, în acea osmoză a poetizării prezumtive, a acelei descătuşări aproape organice, o erupţie în magma fluidă a încarcerării în modelarea strigătului estetic, o croşetare în intenţia pragmatică/ programatică a unui scenariu prescris, desluşit în imanenţa fracturată a eului provocator, iremediabil surprins în matca jocului de idei, concepte şi metamorfoze ale scindării a-fiinţei. Aşadar, diamantul lui Raul Bribete devine stare dinamică a unei euforii convenţionale, intenţionat dedusă din arca suflului redat de „ideea căderii” în arhipelagul nestors, nelimitat de mimică/ gestică, al unei restituiri în focarul materialităţii, nuntite în oul-captivant al necesităţii lirice, al figurilor reci/ necarnale, al coloritului indiscret, într-un marginal joc ficţional cu albul necunoaşterii.

Poezia lui Raul Bribete este o plăsmuire de năzuinţe/ acorduri cu genuinul situaţiei pragmatice, este acea configuraţie lucidă de atitudine discretă în imaginarul complex/ complet al iluziei, în care (pseudo)eul, eliptic de modelarea verbală, se susţine în mrejele psihedelice, prin mutarea şah-matistă în acea incizie corporal-fictivă, de exerciţiu à rebours în structurile euforice ale diamant(ării) plurale, neanunţate, inflexibil dublate de înscenare: „Cineva mută neîncetat/ Cu un baston alb/ Gura de canal// În aşa fel// Încât nu mai întrezăresc altceva// Decât/ Ideea căderii.” (Am pus mâna pe borul pălăriei) Decelarea situaţiei estetice, construibile în aria semantică a paraliziei scenic-euforice ţine de intuiţia în descrierea realităţii imaginate prin substituire poetică, jocul dedublării se magnetizează prin instituirea stării de cădere în materia scindabilă, improprie unei viziuni directe, de mosor al rotirii/rostuirii în inflexiune mimetică. Se toarce conştient în sub/stratul euforiei eului poetic pentru a se putea sustrage intenţiei, este, în fapt, o distribuire de notorietate unui individ-eu, astfel, vopsirea, prin împrăştierea albului-necenzurii estetice, nu este altceva decât plasare în acel continuum al deziluziei, al aşteptării motivate, o aşteptare ce rupe plasa imaginarului liric prin neatenţie, alb al purificării prin ochiul-hermeneut al fiinţei a-tragice: „Vişiniul cadrilat/ Al costumului/ Şi cataligele/ Mă arată/ Destul de înalt// În timp ce merg/ Îmi intră/ Din neatenţie piciorul/ Într-o cutie cu vopsea albă// Pe care o împrăştii.”

Re-devenirea, re-transfigurarea formei rotative a euforiei lirice se subsumează unei instituiri de scenarii motivaţional-operative/ operatorii prin însăşi starea deductibilă a suferinţei de sinceritate, de acel ars doloris care descreşte în primordial, în refularea unor trăiri/ sentimente neconvenţionale, imaginea celor patru leoparzi este un vifor al creativităţii nominale, iar unirea lor în ars dramatis se realizează prin înlănţuirea în lanţuri a gladiatorului dimensiunii tragice, într-un cânt al valenţelor stinse, pale, de factură aproape nenumită. Cântarea devine obiectul-gradual al înscenării, însă metamorfoza eu(foriei)ului este asumată prin codul simbolic cu proiecţia în starea tensională de sub/strat primordial, de motivare acordată cu bucuria sincerităţii, a apropierii de intuiţia care dă formă/ sens iluziei creative, pentru că transformarea este nu doar simplă înţelegere estetică, mai mult decât atât, este operaţie pe cord deschis, irumpere în mijlocirea carnal-trupească, de care dă dovadă poetizarea/ ficţionalizarea umărului platoşei „asemănător/ Numai blănurilor”. Anume, se produce o naştere şi relaţionare cu ludicitatea nestăvilită a artistului, a celui care se reproduce prin încordare şi materialitate, prin flux/ reflux al autocunoaşterii organice/ apatice/ fluid-monologate, a tăieturii în momentul deziluziei aşteptării: „Din platoşă/ Pleacă doi colţi// Acum cred că înţelegi şi simţi/ Încordarea pumnului/ Pe mânerul sabiei// Aş intra cu bucurie/ Până la mijloc/ În gura unuia dintre ei// Şi asta numai pentru/ a-mi demonstra sinceritatea.” (Patru leoparzi)

Etica diamantării se concepe în articularea euforică a eului transpus în arhipelagul mitologizării urcuşului pe şi spre cârca altuia/ altora, într-o succesiune de transparenţe colective, subiectivitatea racordării la plasma creatoare se face prin împlinirea în identitatea unei pluralităţi excesive, de viziune arhetipal-lucidă, discursul bribetian primeşte valenţe neutre, de sorginte uman-animalieră, accentuate de starea fiorului tragediei moderne, neînţelese/ neexplicate/ neexprimate decât prin incizie în sub/stratul alegoriei înscenării. Imaginea ţestoasei este figura unei piese inverse, a unei modelări în arcuire, astfel, rotundul, în care se roteşte plăsmuirea sculpturii unei ione postmoderne, devine centrul unei lumi misterioase, neelucidate de forţa artistică a zidirii în imaginarul ce se toceşte prin urcarea pe o scară dimensional-tragică, este o paradigmă a experimentului de respiraţie euforică, în care se urcă şi se coboară pe trepte divin-adamice, între spaţii şi cercuri concentrice: „Ziditorul/ mi-a pus în cârcă un munte/ care se toceşte,/ sporindu-i dimensiunea celuilalt,/ pe măsură/ ce îl urc./ Acesta de asemenea se sprijină/ De cârca altora,/ Care la rândul lor, fiecare,/ De asemenea, de cârca altuia şi altora./ Aşa cum/ Se credea că pe o ţestoasă… .” (Ţestoasa) Finalul rămâne deschis spre o interpretare plurivalentă, adiacentă unei descinderi în materia sensibilă, nevinovat încadrată în acea senzaţie de fragmentare prin continuarea în alt topos, acela al regândirii/ remodelării în dimensiunea acelui crez al circularităţii pseudo-vizuale/ pseudo-agonice, prin retrăirea în cavitatea/ captivitatea senzorial-plastică.

Diamantul bribetian încătuşează largheţea dinamicii reflexive a viziunii tanatice într-un cleşte estetic, moartea este abandonată în deziluzie, în focul radiant al deznădejdii, astfel, cătuşele imaginare se lipesc de coardele vocale ale expresivităţii euforice, eul poetic este supus unei atitudini de paralaxă scenică, de acord, aproape iluzoriu, cu materia primă a sensibilităţii, a acelei arce a subterfugiului în penumbra duală a reducerii lirice la forma tranzitorie, prin tranzistorii electrizanţi ai extincţiei, descifrate în structura lui modus dicendi: „Norul luând formă de efeb/ Îi biciuieşte/ Cu un gârbaci pe ceilalţi/ Până se destramă// (în loc de plumb, biciul are/ La capăt/ O gură de şarpe/Deschisă).” (Norul luând formă de efeb) Dictarea estetică este surprinsă în destrămare, în acea dezlipire de orificiul organic al plasticităţii euforice, însă, starea de actualitate poetică este detaşată de paradisul psihotic al căderii, imaginea fântânii, din pluralitatea singulară a sub/stratului paradigmatic, ţine de sunetul ce zornăie în vidul propriei materii, este un anume plâns pseudo-introspectiv în încercarea de a trece apele Styxului proiecţiei autoreflexive. Este, în acest text propus de Raul Bribete, o pânză de păianjen, ce se autodenunţă, prin subtilitatea morţii în diamantul fracturii ludice, este o magmatizare fecundă în celestul incongruent, în tropii extincţiei, ce parcurg lunga călătorie a prizonierului în trecut/ din trecut, spre prezumtivul împlinirii, un viitor al stingerii/ topirii în paharul cu apă, formă de transcendere uman-umanoidă, prin revenirea în spaţiul nedumeririi, al nesiguranţei infantile, în domesticitatea realităţii fluide: „Prinsă de şold/ Ca o tolbă/ Fără săgeţi// E o fântână// În care zornăie/ Fiecare ort/ Plătit ca vamă/ Morţilor// Tot mai mult/ Picioarele până la genunchi// I se aseamănă/ Cu albastrul/ Unor stele/ Care sfredelesc dealul/ Cu indiferenţa lor// Stingându-se nedumerite/ În paharul cu apă/ De pe noptiera unui copil.”

Sub/stratul euforiei se substituie unui tratament himeric, vizual şi auditiv, într-o descărnare de strategii şi iluzii concentrice, astfel, manualul unei despicări tragice a fiinţei-eu/ a naturii, ca metaforă locuibilă/ înlocuită în cercul dinamicii, strămutate în lutul primordial al încercărilor perpetue, devine cuantum de valenţe cioraniene, de joc al dedublării cu mutaţia semantică, cu acea intenţie de a înlocui posttrauma sinelui cu un spaţiu ale cărui coordonate sfârşesc în exoticul mascat/ marcat de o anume pledoarie estetică, o falsă identitate necizelată, doar surprinsă în materie sensibilă: „Tot mai sus/ Vântul se sfâşie sălbatic/ Ca două joavine/ Una pe cealaltă/ Tot mai sus/ Vânturile dezlănţuite/ Primesc forma în sine/ A sfâşierii/ Un manual al sfâşierii/ Încarnat/ În unda densă,/ Respectiv/ Dâra sfâşierii/ Sfâşierea ca răspuns/ Golul care pluteşte pe cer/ Nestrămutat/ În petele tigrului royall.” (Un manual al sfâşierii) Este o poezie care descătuşează un spirit al continuităţii în spatele unei cortine imaginare, o însufleţire prin senzorii unei aşteptări îndelungi, de euforie programatic ermetizată, prin intermediul căreia dorinţa eului poetic este aceea de a cenzura, până aproape de un apocaliptic al viziunii tragice, de agoră a logosului, ce se toarce în plângere nuntită, astfel, golul bribetian devine expresie a răspunsului la o identitate ce sublimează starea de tensiune, într-o metamorfoză de dâre celeste în unde mundane.

Imaginarul diamantării bribetiene se constituie într-un reflexiv al acuplării pseudo-himerice cu starea de rămânere în aceeaşi doxa a specificităţii dramei, anume, se produce o încercare de împlinire a unei dorinţe de luminozitate/ de curăţire/ de purificare a „rotorului uman”, printr-o curiozitate poetică, nu neglijabilă, în structurile unei armuri plurivalente, printr-un corpus al comparaţiei scenice dintre fatalitatea unei aruncări/ ţâşniri de undeva, din exteriorul iluziei, din materia aceea demascată în topica tanatică, („Dacă poţi compara/ Ţâşnirea ca din praştie/ A motociclistului/ Pe zidul morţii”), şi interioritatea vidului de sens, totul printr-o percepţie în tăietura adâncă/ gravă în codul organic al reflecţiei în haosul nemărginirii: „cu dâra fără seamăn adâncă/ lăsată de melc/ în ciupercă// urcând spiralic ameţitor/ spre aceeaşi lumină/ eşti un om câştigat// abia atunci/ ţi se arată/ fluorescenţa dintâi/ a haosului// înţelegerea deplină/ a golului de sens.” (Vertij) Comprehensiunea lirică a euforiei rămâne închisă în entropia vidului, a golului unei irumperi într-o eternitate din spatele cortinei, astfel, uimirea nu rezumă acordul tacit cu fatalitatea căderii, ci are loc o racordare la starea primă, a existenţei în propria reflecţie în oglindă, în acel haos al sub/stratului, adiacent imaginii îngropate în gest şi strigăt mut.

Elegia repunerii în drepturi a unei intuiţii mecanice, într-un mecanism ce acadabrează, se înţelege printr-o distanţare de spiritual, se produce, aşadar, o anume flexiune în strigătul euforic al eului poetic, este o revoltă stinsă, refulată în elipsa propriei fiinţe în ghiarele vulturului, zborul spre probabilul spaţiu imaginar nu se mai realizează, pentru că forma celui salvat de la căderea, fie în idee, fie în agonia unei desfătări tragice, este imobilă, este un simplu obiect, prin care se unge întregul. Se întâlneşte o euforie estompată, un gestus, nu matern sau patern, ci organic, natural, prin care rotiţa marelui joc cu pionii estetici se face la modul prezumţiei suficiente, îndestulătoare şi aşteptate să deschidă/ să despice în bucăţi intangibile arca supremă a lipsei de strategie, a ceea ce se percepe printr-un ochi exterior, acela al receptorului ce se uneşte cu arhetipul eului euforic, pragmatic, în expresia unei dezlănţuiri liniştite/ potolite: „I-am scăpat din gheare vulturului/ Şi acum mă răsucesc/ Ca o cheie/ În mecanismul/ Care deschide uşa// Sunt, fără să-mi dau seama/ O rotiţă dinţată/ În angrenajul suprem.” (Elegie) O poezie a cunoaşterii prin sinele mecanic, o mecanică a gesturilor şi dorinţei, o tensiune suspendată în ars doloris, cu accente stinse de acorduri brahmsiene, o muzicalitate clasică, eruptă în rotirea ingenuă, în malaxorul universului ermetizat în lumea proprie artistului.

Tăvălug constituie un cerc al prezumţiei estetice de agonie în interiorul unei limite euforice, este o împăcare/ uniune cu materia, cu lucrurile dinamice/reflexive, prin intermediul cărora se realizează specificitatea unui joc cu întârzierea în fiinţa poetică datorită rostogolirii în spaţiul nelimitat/ nenumit, o tăvălugire până la indiscreţia artistică, pentru că subţierea marginilor unui râu limitează starea tensională la un focus al materiei, substituite de revenirea în pământul originar/ o scurtcircuitare primordială, ce se ascunde în singurătatea excesivă, neînţeleasă, de trecerea unui tempus (i)moralis, o percepţie singulară în axa verbală a ireversibilei întoarceri a timpului trecut, prin candelele arse/ furibunde ale formei sintactice de aşteptare: „Un râu îşi subţiază marginile/ Trece printr-o poartă/ De sub pământ,/ Se furişează în sânul pustnicului,/ Acolo găseşte împăcare/ Pentru un timp;/ Un alt râu,/ Mai vârstnic decât primul/ Îşi rostogoleşte forma/ Asemănându-se unui tăvălug uriaş;/ Greieri, păsări, peşti,/ De acum aşteaptă/ Albastrul pur.” Se observă o posibilă purificare de gesturi, într-o modalitate expresivă, de spiritualitate decelată în simbolul unei aşteptări, ce se autodenunţă prin încadrarea în paralaxa lucidă a căutării, a acelei fragmentări în posibilitatea unei romanţări exprese a rostogolirii până spre acul ceasornicului, ce ticăie în liniştea celestă/ în refularea unor trăiri decente în sfera artistică a devenirii.

Geografia tensională a poeziei lui Raul Bribete se manifestă prin încercarea estetică de a reda fiorul unei înlănţuiri dramatice, de gest şi mimică, de dorinţă şi de imagine, ceea ce se suprasolicită, în text, este manifestarea unei muzicalităţi mozartiene, la suprafaţa unui discurs modern, aplicat unei sciziuni neaşteptate, o discretă trimitere la biografia tinereţii, drept curgere neliniştită/ nestăvilită în vraja coagulării de trăiri. Lectura devine punctul care deschide discursul poetic, tăietura dintre muzicalitatea-obiect mozartiană şi cartea-subiect este înţeleasă ca un semn ce uneşte două iluzii/ două forme, ce decolorează spiritul artistic, este, aşadar, o încercare, aproape, refuzată de a (se) dezintegra fiinţa lirică, mai mult, se produce o împlinire/ implicare în metafora aerului, în trecerea spre transcendent, spre imaginea copertelor de lemn, cu siguranţă sicriu-modern al imanenţei, al redefinirii trupeşti/ inteligibile, o manieră sincretică de a susţine metamorfoza uman-creatoare, începută pe „nervurile frunzelor”, continuată într-un „transatlantic iluzoriu”, cu reflecţie într-un „metru cub de clorofilă”: „Între muzica lui Mozart/ Şi cartea pe care o citesc/ Trece un transatlantic iluzoriu/ Ca un îmbietor miros de hrană/ Un râu de supă galbenă/ Închis între copertele de lemn/ Ale unei arhaice/ Cărţi de bucate/ Un aer negru/ Rarefiat/ Peste un aer negru/ o giografie/ A nervurilor frunzelor/ Tinereţea mea curgând/ Într-un metru cub de clorofilă.” (Un metru cub de clorofilă)

Într-un diamant, de sorginte blagiană, poemul Deja vu se construieşte ca un ecou la o linişte nedumerită, neînţeleasă, nejustificată, anume, se concepe un discurs al inciziei în forma organică a unui spaţiu-eu-metamorfic, într-un glob de cristal, ce nu poate fi perceput decât prin subtile atingeri în materia verbal-dinamică, este, cu alte cuvinte, o trăire la cote sublime a unei modalităţi de a reprezenta fiinţa cu strategiile ei, de rostire prin rotirea unei mari roţi circulare în sensibilitatea tăiată cu răceala logosului. A desface simbolul bribetian, al unei încadrări în spiritul modern, este o redimensionare de realităţi, care se iluzionează, se sustrag unor drepturi fireşti de a se (re)naşte în trezire/ reverie, chiar visare în subterfugiul unei fugare arte a iluzionistului, a artistului, căzut în nedumerire fatală, este, în fapt, în acest text, o decelare de tipuri-umane, costumate în spatele cortinei modern-romanţate, fie în liniştea copacilor, tăcerea lemnului este neauzită/ nevăzută în trupul privighetorilor, fie în bucuria revenirii la carcera nedisimulată/ inflexibilă a nedumeririi/ uimirii cvasitotale: „E atât de linişte/ Încât aud/ Cum cineva termină/ De tăiat copacii în privighetori/ Eu ştiu că adevărata realitate/ Nu este cea trăită aici/ Sticla de şampanie/ Se sparge de pupa vaporului/ Trezindu-mă/ La o şi mai mare/ Nedumerire.”

Geometria poeticului este la Raul Bribete o formă de expresie şi extensie în structurile unei metafore-obiect, din care transpare un argument al naturalului/ al firescului, în care se topesc stări tensionale, într-o fugă continuă/ neînţeleasă după un ceva ce se sustrage imaginarului, este acea intenţie de a sonda motivaţia căderii în arhetipul unei proiecţii în idee, în marea trecere spre etosul care încarcerează fiinţa euforică, discursul se sfârşeşte într-un joc al probabilităţii, al fatalităţii neîmplinirii condiţiei existenţiale. Echerul devine un spaţiu al mundanului-celest, în care se construieşte sintaxa unui limbaj al gesturilor estetice, coordonatele spaţiale se întâlnesc în alt spaţiu-identitate, într-o zbatere, neconformă cu realitatea imediatului, ceea ce transpare este incidenţa unui focar de iluzii, de euforii imobile ale dangătului sistematizat, un strigăt în materialitatea de sub/strat, o intenţie care traversează treptele nenumite/ neordonate ale dorinţei, care coboară şi urcă în nadirul latent al rupturii de corpul re-memoriei singulare: „Ghemul de lână maronie/ Se deapănă/ Încet/ Unind punctele cardinale/ - deasupra/ zbaterea aripilor grele/ ale condorului/ toţi fug după un iepure/ în care întunericul/ se vede desluşit/ ghemul, rugii de mure/ bătute îndelung de soare,/ totul transpare/ de pe panta lină/ a dealului/ iepurele traversează/ foarte repede/ realitatea imediată/ coboară şi nu se opreşte/ pe un echer/ care atârnă/ numai de văzduh.” (Echer) Există o transparenţă, aproape nejustificată, în paradigma fugii alternante, este o redimensionare a unui spaţiu ermetic, restrâns la strategia unei dezmărginiri a fiinţelor de piatră, poemul acesta bribetian se calchiază în dogma unei retrăiri prin re-memorie a unor proiecţii în starea de dedublare a eului, în paradigma metaforică a aerului, văzduhul cu golul lui existenţial în autocunoaştere, o constrângere, ce transpare din depănarea unei metamorfoze, un spaţiu amorf, revenit la dinamica dintre lumini şi umbre, dintre culori vide, supuse transdescendenţei.

Mai aproape de Ionas este poemul ce propune o cunoaştere în silenţiozitate a de/biblizării, ca formă de reflecţie asupra începutului, într-o axă a primordialităţii secunde, nestrămutate, o lungă călătorie în interiorul unui nud al perfecţiunii, un gestus incomplet al individului-mitologizat, o încercare de a irumpe în sonurile de gravură religios-flexionare, o nerecunoaştere a subiectului, ce se întoarce în aproapele/ din aproapele lumii, conceptuale şi mecanice, o încercuire rotativă a ungerii/ unduirii, ce se descoperă/ se redescoperă în albul vidului dintre arcurile adormite din mâinile unui cuiva neştiutor, complexat de comprehensiunea altuia, a eului sufocat în euforie estompată/ ermetică: „Cineva ne soarbe cu somn cu tot/ Ca pe un şal alb/ Descoperind nudul perfect/ În măruntaie el devine fluorescent/ Nu ştii om sau jivină/ Dar auzi atât de aproape/ Începutul lumii.” Starea de a diamanta este pentru Raul Bribete reflux al identităţii, al acelei fatalităţi ce se cuprinde în tensiunea decriptării lirice, spada şi urletul sunt elemente care construiesc tropii unei iluzii/ aşteptări, ce se materializează prin răni şi moarte, astfel, mesajul extincţiei se succede unei trăiri complexe, pe axa unui ceasornic(ar) al lumii planetar-mundane, este un fel de puzzle-atipic, ce se roteşte în magma ce se va toci la capătul drumului invers, sosirea/ accesul la cunoaştere/ înţelegere se face prin artificiul estetic al distrugerii, al destrămării, pentru că a tăia devine pentru poet un moment de redefinire, prin uniunea cu sistemul universal/ planetar, abscons şi absurd, natural şi ficţional: „Trec cu spada/ Prin măruntaiele pământului/ El se clatină/ Şi urlă ca un animal/ Răpit de moarte./ Străbaterea lamei/ Declanşează/ Mecanismul ceasului planetar/ Scrâşnetul roţilor dinţate,/ Distrugând-o/ Până la plăsea;/ Până la capăt/ Chiar de mă voi toci,/ Voi ajunge să înţeleg.” (Ceas planetar)

Cântarea iodleriană este un act discursiv al rupturii de himera-vizual agonică, este o repetiţie a unei dorinţe de a impune, în structurile sub/stratului conştiinţei euforiei/ toarcerii în abscons, în acea imitaţie a irealităţii mediate, o descriere de figuri plastificate, ce se reunesc într-o sensibilitate voită, de fremătare internă, de arcă subtilă a viziunii despre proiecţia unei imagini în suficienţa bătăilor externe ale inimii, o uman(iunea) în vocalizele eului ce se retrag, de la început, în sine. Galeriile subconştientului se concentrează în cadrul acelei nuanţe vide, ce se refuză călătoriei în spatele cortinei-carceră, este acea intenţie de a coagula, în sinele existenţial, o cântotecă a fiorului tragediei neanunţate, se produce o sudură poetică în bătaia nelămurită a cuiva, care sondează spaţiile vizuale/ auditive ale încercărilor euforice, un diamant nu funebru, ci unul care se topeşte calm/ liniştit în subterfugiul artei rotundului concentric, singular şi plurivalent în acelaşi timp: „Între două bătăi ale inimii/ Hăulesc dintr-un vagonet/ Cu care cobor şi urc/ Din galeriile subconştientului/ Iodlerul se opreşte undeva în gât/ Şi porneşte din nou/ Cu înverşunarea unui cocoş nemaiauzit./ Cântecul acoperă întinderile/ Ele freamătă/ Şi se retrag în sine ca la început,/ În primul zvâcnet al inimii.” (Iodler)

Culorile simbolistic-parfumate se impregnează de starea diamantării euforice, prin acordul cu primordialul desfătării, cu acea transcendere în gulagul intenţiei de a uni polii unei modelări a curgerii în rotirea nedefinită, nedisimulată, a obiectului, care se ascunde/ se izolează în arcuirea improbabilă a arderii prin căderea în tanaticul aşteptării, motivate prin himera extincţiei prevăzut/ lucid, argumentate de trecerea spre tărâmul caronian al hiperboreei imaginare, stinse, iluzorii. Culorile arderii pseudo-bacoviene, verdele purităţii ermetice şi violetul comprehensiunii căderii în abisul desfrâului, sunt elemente ale inciziei, prin care caninii-spiţe rup din carnea imaginară a unui corp-roată, până când logosul şi trăirea la cote minimale acordă statut à rebours caesarilor improprii, iluzorii, uniţi în acelaşi gest, de apartenenţă psihedelic-paternă: „Am închipuit o galeră/ Din verdele frunzei/ Cu vâslele raportându-se copacului/ - spiţe în axa unei roţi.// Din roată/ A început să curgă demult// Un vin al desfrâului// Peste caesarii fără imperiu/ Psihedelic purpura curge şi ea/ De asemenea violetul/ Roata însăşi.” (Roata)

Somnul bribetian este actul de transcendere spre izotopia materiei sensibil-refulate, devine acel fior exterior, ce se autodenunţă prin percepţie indirectă, se realizează o tensiune discursivă, care se potoleşte numai prin apropierea de imaginile care deconstruiesc coordonatele spaţiale şi temporale, este un fel de ispăşire a unui păcat primordial-artistic, pentru că eul este, acum, în afara diamantării, focarul, în care se dezbate problematica dreptului de a distinge viziunea despre lume, rămâne să conceapă totul în jurul himerei-somn, în marea noapte a trecerii spre bacantele demitologizate ale dedublării. Sub/stratul iluzoriu pare a se sufoca la început, însă, realitatea, la care este obligat să se trezească, este una a destrămării, a căderii în conexiunea blagiană a dialogului cu un alt eu, acela care se află în descompunere şi se autoizolează pentru a reveni, de fiecare dată, prin acord simpatetic cu aceeaşi fiinţă, cu râsu-plânsu stănescian, într-un complex al dezumanizării forţate, implacabile, iremediabil închise în matricea unui joc al somn(iferului) „şi- aşa- mai- departe”: „Totul e un somn,/ Unul ce îmbie spre sideral./ Până mă duc la culcare/ Totul, dar totul,/ Şi pe frunze,/ Şi pe arbori,/ Şi pe iarbă,/ Ori pământ, e somn./ Totul îmbie spre somn,/ Ciudat,/ Tocmai când/ Ar trebui să merg la culcare/ Mă trezesc,/ Beau apa dintr-un pahar,/ Aştept/ Şi- aşa- mai- departe.” (Somn)

Dialogul cu corpusul textual al poeziei lui Raul Bribete se concepe prin ataşamentul faţă de ideea liricizării euforice, există, aşadar, în cartea Caniculă în diamant, o înscenare estetică, prin care eul se certifică datorită evoluţiei spre metamorfoza diamantării organice, normale şi transcendente, pentru că rolul, pe care îl joacă fiecare piesă-imagine/ iluzie, este definitoriu pentru programul teatralităţii poetizate. Ceea ce se realizează, în textul caniculei diamantării, este o succesiune de momente-element, care se produc prin „venele mele”, anume, este înmagazinarea de identităţi, care se suprapun şi se mutilează până la dorinţa de imaginaţie, de himeric al translaţiei şi al muţeniei figurale, comprehensiunea trebuie să fie percutată în însăşi starea ei de elipsă verbală, într-un logos care se denunţă în favoarea unei re-naşteri în organicitatea cărbunelui, în acel univers veritabil, care este desfătarea în galeriile întunecate din sub/stratul lirismului, euforizate prin acel niciodată, pozitiv şi negativ. A diamanta este la Raul Bribete o încercare de a îndoi matricea sensibilităţii, de a o transforma în bucăţi concentrice de etos figural şi pictural, de margine, care se redescoperă prin coborârea în adâncul pământului, în punctele convergente şi divergente ale unei noi redefiniri a condiţiei organice şi a fluidităţii, ce se concentrează în aburul intern, al combustiei ce se stratifică, până la continuumul estetic al euforiei caniculare, diamantine: „Niciodată nu am înţeles/ Furnicile care trec cu tinereţe cu tot/ Prin venele mele,/ Apoi prin imaginaţie,/ Ca prin galeriile întunecate/ Din adâncul pământului;/ Cum niciodată până acum,/ Nu aş fi putut înţelege pe deplin/ Stratificata şi dureroasa naştere/ Din cărbune,/ Cea atât de anevoioasă,/ Universal veritabilă;/ Caniculă în diamant.” (Caniculă în diamant)

footer