Revista Art-emis
Tangoul toamnei PDF Imprimare Email
Monica Grosu   
Joi, 13 Februarie 2014 21:27

Victor Burde - Iubiri de toamnă târziePe fundalul autumnal, de o coloristică nuanțată, își poziționează Victor Burde noul volum de versuri, care nu produce o ruptură programatică față de cărțile precedente (Se roagă pădurea, Așternut pe frunza toamnei, Sub zodia peștilor, Descântec de rouă, Legenda Panaghiei, fata care s-a îndrăgostit de soare). Se păstrează tonul molcom al rostirii, preaplinul afectiv, duioșia privirii crepusculare, diversificându-se ușor doar formula prozodică, poetul mergând până la poezii cu metrică populară, iar alteori, oprindu-se la versul alb.

Iubiri de toamnă târzie (2013) a apărut în Colecția Lirik a Editurii Armonii culturale, bucurându-se de o ilustrație reușită, realizată de un grup de elevi de la Liceul de Muzică și Arte Plastice din Alba Iulia. Prin noua sa producție lirică, Victor Burde transmite dorul de sat și copilărie, precum și nostalgia clipelor de tinerețe. O poezie este emblematică în această direcție: ,,Undeva,/ în tinda cu pământ pe jos,/ din care mai țin minte doar/ cuptorul și scara/ pe care urca, temătoare,/ mama bătrână în pod,/ tăind umbre sinistre prin/ fumul albăstrui, adăpostit/ sub hăizașul din paie;/ Acolo, în căsuța/ din cel mai frumos sat,/ mi-am cioplit cu briceagul,/ amintirile copilăriei,/ încrustate pe un răboj/ din lemn de plop,/ în iarba stropită/ de Dumnezeu, cu rouă.../ Sălciile ce acopereau/ băncuța de la uliță,/ erau bătrâne și lemnul/ le devenise găunos, adăpostind vânturile și strigoii/ ce ieșeau noaptea să fure/ laptele vitelor.../ Bucuriile și temerile celor mai fericite/ zile din viața mea!/ Eram stăpânul tuturor copacilor,/ florilor și gâzelor din împărăția/ ce o puteau cuprinde pchii mei.../ Apoi ne-am mutat la oraș.../ Țin minte bine ziua aceea,/ pentru că atunci, a murit/ Raiul... copilăriei mele!” (Primele amintiri).

Dezvăluită cu măsura maturității, iubirea poetului este la fel de puternică precum cea a unui proaspăt îndrăgostit, iar adresa căutărilor sale vizează, pe rând, iubita, Divinitatea, Timpul de altădată. Tocmai din acest motiv, iubirea se contopește cumva în rugăciune, căpătând atributele universalului și eternului, dar și pe cele ale voluptuoasei suferințe (eminesciene). ,,Întoarce-te iubite, căci grâu-i secerat,/ S-au strâns și poamele – livezile-s pustii,/ Nu știu nimic de tine, din ceasul ce-ai plecat/ Mă rog mereu, dar cred, că... nu mai vii!” (Scrisoare).

Alte poezii întruchipează adevărate imnuri închinate femeii, iubitei, mamei, în versuri cu un grad sporit de cantabilitate, fapt ce le apropie de lirica simbolistă, prin percepțiile de natură olfactivă și muzicală, la fel ca și prin decorul solitudinii. În vremuri crepusculare, reazemul poetului rămâne iubirea, căci, în resorturile sale, constă vitalitatea, energia, puterea salvatoare a resemnării și împăcării cu sine. În consecință, Victor Burde face un bilanț al propriei vieți, devenit sinonim cu un bilanț al iubirii, cu toate efectele sale terapeutice. ,,Clipa mea, clipa ta,/ Două aripi ce deja au zburat,/ Furișându-se în temnița timpului,/ Spre a rămâne încătușate/ În clepsidre, unde timpul/ Nu moare niciuodată.../ Acolo, în nisipul lor,/ Sunt adunate/ Toate amintirile noastre:/ Vesele, triste, dulci sau amare,/ Urmând a ne fi înapoiate/ În clipa marelui final.../ Vom socoti atunci, adunându-le,/ Cât de demni le-am trăit/ Și cât de mult, iubita mea,/ M-ai... iubit!” (Clipe...).

În imaginația poetului, iubirea este plasată într-un decor preponderent rustic, în vecinătatea imediată a pădurii de mesteceni cu sclipirile sale de alb, cu sunetele ei multiplicate de păsări și vânt. În acest imens tablou al naturii, create cu atâta generozitate de Dumnezeu, ființa își descarcă preaplinul sufletesc, iubirea atingând coarda spiritualizării și descarnându-se de simțuri. Doar amintirea ninsorilor interminabile aduce fine sugestii ale melancoliei trecerii. Impresia care se formează este și de natură picturală, înfățișând un tangou pe acorduri de vioară a celor ce se iubesc etern. Este, fără îndoială, o imagine cât se poate de romantică, asociată cu întreaga simbolistică a frunzei, a pădurii, a toamnei, precum în versuriele: ,,Galbenul din frunze/ sub tăișul brumei/ s-a întins/ precum un șarpe/ sorbind din rădăcina/ pomului ce l-a hrănit./ Pădurea toată/ a devenit o Evă,/ pe care trupul toamnei/ s-a încolăcit...” (Galben de toamnă).

Poezia în sine constituie un refugiu din calea vremurilor, cu toate provocările lor, iar Victor Burde i-a simțit binefacerile, ancorându-și imaginația poetică într-un decor al mirării și inocenței, unde practicarea afectivității sporește libertatea interioară.

footer