Revista Art-emis
Mihail Moruzov şi Serviciul Secret PDF Imprimare Email
Acad. Florin Constantiniu (+)   
Duminică, 17 Noiembrie 2013 21:08

Mihail Moruzov şi Serviciul SecretNu in­tra­sem în şcoala pri­mară, când am au­zit, pentru întâia oară, nu­mele lui Mihail Moruzov, într‑o discu­ţie pur­tată de pă­rinţii mei (tata era ofiţer). M‑a iz­bit re­zo­nanţa stră­ină a nu­melui şi - cu toate că nu‑mi mai amin­tesc ni­mic din discu­ţie (pro­ba­bil, că nici nu în­ţe­le­geam despre ce era vorba) - am ră­mas cu im­presia că Moruzov era ci­neva puter­nic şi te­mut. Mult mai târziu, când am de­ve­nit is­to­ric, mi‑am dat seama că per­cepţia din co­pilă­rie a perso­nali­tă­ţii lui Mihail Moruzov fu­sese co­rectă. Om din umbră, aşa cum se potri­veşte şefu­lui unui servi­ciu de in­for­maţii, el a ju­cat un rol im­por­tant, mai mult presu­pus de­cât atestat, în lu­a­rea unor de­ci­zii care au în­râ­urit hotă­râtor cursul politi­cii ro­mâ­neşti, atât pe planul in­tern cât şi pe cel extern. Des­pre Moruzov, s‑a vorbit mult şi în timpul ac­ti­vi­tă­ţii sale ca şef al Servi­ci­u­lui Se­cret de In­for­maţii şi după îm­puşca­rea lui de către le­gi­o­nari, dar de­ce­ni­ile de re­gim co­munist (lă­sând la o parte câteva lu­crări meri­to­rii) mu au permis in­vesti­ga­rea siste­matică a ac­ti­vi­tă­ţii servi­ci­ilor se­crete. Din 1990 a ţâşnit - acesta este ter­menul potri­vit - în câm­pul nedesţelenit de cer­cetare a is­to­riei S.S.I., domnul Cris­tian Troncotă, ale că­rui contri­buţii, nu­me­roase şi te­mei­nice, i‑au confe­rit ra­pid statu­tul de speci­a­list de clasă în do­me­niul abor­dat. Domnul Cris­tian Troncotă are toate în­su­şi­rile is­to­ri­cului de puter­nică vo­ca­ţie. Este, înainte de toate, un ex­plo­rator ne­o­bo­sit al ar­hi­velor, ceea ce con­feră cer­cetă­ri­lor sale no­u­ta­tea de in­for­maţie şi baza so­lidă de do­cu­men­tare. Odată stăpân pe surse, dom­nia sa le trece prin grila unui se­ver spirit critic; o parte a efor­tului de cu­noaş­tere, mai puţin ob­serva­bilă de ci­ti­to­rul obiş­nuit, dar care pentru profe­si­o­nist este lesne de se­si­zat şi... de admi­rat! Graţie acestei in­terpretări critice a iz­voa­relor, domnul Cris­tian Troncotă ştie să se ori­enteze în la­bi­rintul atâtor in­for­maţii con­tra­dictorii sau false.

Într‑un do­meniu, în care se­cretul şi dezin­for­marea sunt de ri­goare, unde ri­va­li­tă­ţile şi ad­versi­tă­ţile ră­sar la tot pa­sul, în­cur­când pistele cer­cetării, domnul Cris­tian Troncotă gă­seşte calea co­rectă, lă­mu­rind enigme şi fă­când lu­mină. În la­bi­rintul is­to­riei servi­ci­ilor se­crete, fi­rul Ariadnei este ţe­sut pentru Dom­nia Sa din do­cu­men­tare plus in­te­li­genţă. As­tăzi se poate vorbi în is­to­ri­o­grafia ro­mâ­nească de o adevă­rată di­recţie de cer­cetare a ac­ti­vi­tă­ţii servi­ci­ilor de in­for­maţii, di­recţie ce îşi gă­seşte în studi­ile d‑lui Cris­tian Troncotă o ilus­trare ce îl ono­rează, şi ono­rează, în acelaşi timp, şcoala ro­mâ­nească de is­to­rie că­reia îi apar­ţine. Aş spune că era fi­resc, era de aş­teptat ca după volu­mul consa­crat lui Eugen Cristescu, domnul Cris­tian Troncotă să‑şi în­drepte aten­ţia asupra lui Mihail Moruzov. Cred că mi­si­u­nea asu­mată era mult mai ane­vo­ioasă: sur­sele erau mai puţine, perso­najul mai um­bros, mai com­plex şi ju­când pe mai multe pla­nuri. Ceea ce oferă acum domnul Cris­tian Troncotă ci­ti­to­ri­lor săi - speci­a­lişti şi ma­rele pu­blic - este re­zulta­tul unei an­chete de ex­celent detec­tiv al is­to­riei şi, în acelaşi timp, „do­sa­rul“ do­cu­men­tar pe care ea s‑a în­te­meiat, pus la în­de­mâna lecto­rului, in­vi­tat astfel să ia contact di­rect cu iz­voa­rele şi să evalu­eze singur opini­ile şi con­cluzi­ile bi­o­gra­fului lui Mihail Moruzov. DomnulCris­tian Troncotă nu este fasci­nat - aşa cum se în­tâmplă de atâtea ori - de perso­najul stu­diat. Acelaşi simţ critic, do­ve­dit în analiza sur­selor, se mani­festă şi în ca­racte­ri­za­rea perso­nali­tă­ţii şi ac­ti­vi­tă­ţii lui Mihail Moruzov. Este lim­pede că omul nu a fost un ca­valer Bayard „fără pată şi fără re­proş” al servi­ci­u­lui se­cret. Ceea ce aş dori să subli­niez este că, după opinia mea, as­pectele criti­ca­bile ale omu­lui şi profe­si­o­nistu­lui Mihail Moruzov sunt de im­putat nu numai firii şi co­dului său moral, ci şi so­ci­e­tă­ţii ro­mâ­neşti din pe­rioada in­terbe­lică.

Inau­gu­ralul sau startul Ro­mâniei Mari a fost apăsat de ab­senţa unui proces al răs­punde­ri­lor clasei poli­tice pentru gra­vele ca­renţe în pre­găti­rea răz­boiu­lui de în­tre­gire naţio­nală, în 1918, in­trat în vi­aţa poli­tică, ge­ne­ralul Ale­xandru Averescu a scris un ci­clu de ar­ti­cole în zi­a­rul „În­drep­ta­rea”, re­u­nite apoi într‑o bro­şură in­ti­tulată „Răs­punde­rile”. Pe bună drep­tate, el subli­nia că Ro­mânia a vrut răz­boiul, a in­trat în război la mo­men­tul ales de ea, dar, după cum se ştie, şi sub presi­u­nea ul­ti­mativă a Alia­ţi­lor, iar, la în­ce­putul opera­ţi­ilor mili­tare s‑au desfă­şu­rat după planul elabo­rat de Ma­rele Stat Major ro­mân. Atunci, cum se ex­plică faptul că, la doar o săptă­mână de la in­trarea Ro­mâniei în război a ve­nit grava, umili­toarea în­frân­gere de la Turtucaia?

În me­mori­ile sale, Con­stan­tin Argetoianu ob­servă cu drep­tate: „Cu Turtucaia a în­ce­put la noi ura îm­po­triva parti­delor. Turtucaia a pus în lu­mină golici­u­nea oa­me­nilor că­rora ţara le în­cre­din­ţase soarta ei, aproape fără nici un control [...]. Tot putre­gaiul nostru politic ar fi putut să fie mătu­rat într‑o clipă şi am fi putut avea şi noi un «4 sep­tem­brie» (refe­rire la pro­cla­marea Repu­bli­cii, în Franţa, în urma în­frân­ge­rii lui Na­poleon al III‑lea la Sedan, în 1870 - n.n.), fără nici o greu­tate. Şi totuşi, deşi tre­zită în con­ştiinţa ei, opinia noas­tră pu­blică nu s‑a ri­di­cat prin acte de vi­o­lenţă îm­po­triva unor vi­no­vaţi care aş­teptau cu ca­pul plecat să li se dea lo­vi­tură de graţie. Dacă această lo­vi­tură nu a ve­nit atunci, nu în­seamnă că frus­trarea nu a dospit şi, o dată cu conti­nu­a­rea şi agra­va­rea practi­ci­lor de politi­ci­a­nism din pe­rioada in­terbe­lică, ea a erupt vi­o­lent în vi­aţa so­ci­e­tă­ţii ro­mâ­neşti prin mani­festă­rile tota­li­ta­ris­mului de ex­tremă dreaptă. Osti­li­ta­tea sa faţă de de­mo­craţie se ali­menta şi - vai! justi­fica - prin ca­ri­catura de de­mo­craţie in­stau­rată la noi, unde truca­rea alege­ri­lor, că­pătui­rea parti­za­nilor poli­tici etc. de­ve­ni­seră o ne­fastă re­gulă. Parti­dele în­sele, dis­cre­ditau, prin astfel de proce­dee, de­mo­craţia, con­fun­dată într‑un seg­ment tot mai im­por­tant al opiniei pu­blice cu co­rupţia şi clientelismul politic. Aşa se ex­plică de ce la alege­rile din de­cem­brie 1937, mişca­rea le­gi­o­nară (Parti­dul „To­tul pentru Ţară) a obţi­nut 15,58% de voturi.

Ne­ga­rea de­mo­craţiei ve­nea şi din di­recţia tota­li­ta­ris­mului de ex­tremă stângă, dar subor­do­na­rea totală faţă de con­sem­nele ve­nite de la Mos­cova şi adop­ta­rea unor ori­entări şi di­rective care vi­zau destră­marea statu­lui naţio­nal unitar ro­mân l‑au lip­sit de su­port în opinia pu­blică. Aceasta a perce­put Parti­dul Co­munist ca un corp străin în so­ci­e­ta­tea ro­mâ­nească şi l‑a izolat. Ceea ce nu i‑a anulat no­ci­vi­ta­tea pentru că el a ac­ţi­o­nat ca un in­stru­ment al Krem­li­nului, pentru care, in­di­fe­rent de schim­bă­rile tactice in­terve­nite în poli­tica ex­ternă a U.R.S.S., Ro­mânia conti­nua să fie privită ca un ad­versar. După in­stau­ra­rea re­gi­mului na­zist în Ger­mania (30 ia­nu­a­rie 1933) şi după in­tensi­fi­ca­rea politi­cii re­vi­zi­o­niste a celui de al treilea Reich, Ro­mânia se ve­dea prinsă în­tre doi coloşi tota­li­tari, care o ame­ninţau cu distru­ge­rea, fie că s‑ar fi luptat în­tre ei, fie că s‑ar fi în­ţe­les în­tre ei. Cu un sistem de­mo­cratic şu­bred şi ame­nin­ţată de apetiturile te­ri­to­ri­ale ale ve­ci­nilor re­vi­zi­o­nişti, Ro­mânia avea ne­voie de stabi­li­tate poli­tică şi de con­cen­trarea efor­tu­ri­lor în di­recţia dez­voltării ca­pa­ci­tă­ţii ei de apă­rare. Ten­dinţele auto­ri­tare, mani­festate de re­gele Carol al II‑lea încă de la ur­ca­rea sa pe tron în 1930 au evo­luat în di­recţia in­stau­ră­rii dicta­tu­rii re­gale, reali­zată în 1938. Aşa cum s‑a re­mar­cat şi de alţi is­to­rici, atunci, în fe­brua­rie 1938, lupta nu s‑a dat în­tre de­mo­craţie şi dicta­tura re­gală, ci în­tre dicta­tura re­gală şi tota­li­ta­rismul le­gi­o­nar. Este încă un semn de cât de fra­gilă era de­mo­craţia ro­mâ­nească in­terbe­lică.

În acest context politic - in­tern şi extern - rolul Servi­ci­u­lui de In­for­maţii nu putea să spo­rească. Sfidă­rile şi ame­ninţă­rile ve­nite la adresa se­cu­ri­tă­ţii şi in­te­grităţii statu­lui erau prea multe şi prea grave, pentru ca el, statul, să nu reacţi­o­neze cu vi­goare, să nu se apere prin toate mij­loa­cele, şi Servi­ciul de In­for­maţii era - sau tre­buia să de­vină – unul dintre cele mai efi­ci­ente. Un in­te­res su­perior naţio­nal s‑a întâl­nit cu un om in­te­li­gent, abil şi hotă­rât - Mihail Moruzov. Decis să ser­vească şi Ţara, şi auto­ri­ta­tea care o câr­muia, şi pro­pria ca­ri­eră, în­zestrat cu „cali­tă­ţile ce se cer în această a doua, în or­di­nea celor mai vechi mese­rii din lume (prima fi­ind pros­ti­tu­ţia!), Mihail Moruzov a ştiut să‑şi con­ducă barca pe apele agitate ale vieţii poli­tice ro­mâ­neşti şi ale si­tu­a­ţiei in­ternaţio­nale. Într‑o si­tu­aţie ca a lui şi în condi­ţi­ile de atunci, atât din ţară cât şi din afara hota­relor ei, Mihail Moruzov, dacă voia să înain­teze în ca­ri­eră şi să se men­ţină, apoi, ca unul dintre di­ri­guito­rii din cu­lise a jo­cului politic, tre­buia să ac­cepte com­promi­su­rile, jo­cu­rile du­ble etc. De la Machiavelli încoace, toată lu­mea ştie că poli­tica şi mo­rala sunt pla­nuri di­fe­rite şi ori­câte dezide­rate de fu­zi­une a lor s‑ar for­mula, ele vor ră­mâne întot­deauna se­pa­rate. O dată re­cu­nos­cută această reali­tate, nu în­seamnă că omu­lui politic i se poate ierta orice şi că el este li­ber să se folo­sească de orice mijloc pentru a ajunge la obiec­ti­vele, sale, oricât de no­bile i‑ar fi in­tenţiile. So­ci­e­ta­tea de­mo­cratică - şi, cel puţin în prin­ci­piu, cea ro­mâ­nească aparţi­nea acestei cate­go­rii - are un sistem de valori ce se cer res­pectate şi numai în ca­drul fi­xat de ele, se poate desfă­şura jo­cul politic.

Mihail Moruzov nu pare a fi fost prea mult preo­cu­pat să res­pecte aceste valori, dar, puţini au fost cei care, în ac­ti­vi­ta­tea poli­tică, şi‑au fă­cut un prin­ci­piu din a nu trece din­colo de li­mita în­gă­duită de valo­rile de­mo­cratice. Oportu­nism, la­bi­li­tate în con­vin­geri, ac­cepta­rea com­promi­sului se întâl­nesc mereu în lu­mea poli­tică ro­mâ­nească.

Un exem­plu - cel al lui Mircea Eliade - este con­clu­dent. Sim­patiile sale le­gi­o­nare nu pot fi tă­gă­duite şi ele ex­plică in­terna­rea sa în la­gă­rul de la Mier­cu­rea duc, în 1938, de către Armand Călinescu. Cu­noscut ca in­te­lectual de va­loare, el a fost eli­be­rat - fără a i se cere o de­clara­ţie de de­so­li­da­ri­zare de Garda de Fier - şi, pentru a fi se­pa­rat de mişca­rea le­gi­o­nară, trimis ca ataşat la Le­gaţia ro­mână din Marea Britanie. În me­mori­ile lui Du­mitru Danielopol, re­pre­zen­tantul Băncii Naţio­nale a Ro­mâniei la Lon­dra, se gă­sesc date lă­muri­toare şi despre Mircea Eliade şi despre ca­pa­ci­ta­tea lui Mihail Moruzov de a‑şi re­cruta cola­bo­ratorii. Ma­rele scriitor le spunea celor de la Le­gaţie - după ve­ni­rea le­gi­o­na­ri­lor la putere în sep­tem­brie 1940 - că „el era una din lu­mi­nile călău­zi­toare ale acestei miş­cări şi că a avut de suferit din această ca­uză ri­go­rile la­gă­rului de con­cen­trare. Aceasta nu l‑a îm­pi­e­di­cat, ca, la pleca­rea spre Lon­dra, să dea curs unei in­vi­ta­ţii de a se pre­zenta la „ser­vi­ciul lui Moruzov, unde a fost în­trebat de un colo­nel dacă ac­ceptă să cola­bo­reze cu acest servi­ciu, mi­si­u­nea sa fi­ind aceea de a in­forma despre ac­ti­vi­tă­ţile co­mu­niste din Marea Britanie „Eliade mi‑a ex­pli­cat că era greu să refuze - rela­tează Danielopol. Vi­ito­rul is­to­ric al re­li­gi­ilor care se aş­tepta, în toamna lui 1940, să pri­mească o funcţie im­por­tantă (chiar mi­nistru, credea so­ţia lui!) de la ca­mara­zii din Garda de fier, nu ezitase să cola­bo­reze cu servi­ciul lui Mihail Moruzov, omul re­gelui Carol al II‑lea, ad­versa­rul de moarte al Le­gi­u­nii!

Moruzov în­suşi a ţi­nut mai multe fi­are în foc pentru a se servi de cel potri­vit la mo­men­tul opor­tun. I se potri­veşte şi lui re­marca atât de su­gestivă a colo­nelu­lui Erwin Lahousen care spunea că este si­gur că ami­ralul Canaris fă­cea un joc du­blu, dar nu ştie unde sfâr­şea primul şi unde în­ce­pea cel de al doilea! Dar, la urma urmei, aceasta este o per­for­manţă în do­me­niul servi­ci­ilor se­crete şi ea tre­buie tre­cută la ac­ti­vul profe­si­o­nist al lui Mihai Moruzov. Do­cu­men­tele pu­bli­cate în volu­mul de faţă pun în lu­mină am­ploa­rea şi ri­goarea ac­ti­vi­tă­ţii SSI, ca­pa­ci­ta­tea sa de a ob­serva, analiza şi des­prinde esen­ţi­a­lul din cele con­statate. Ne aflăm în faţa unui profe­si­o­nalism de bună ca­li­tate.

În cele­bra sa lu­crare „Ar­hi­pela­gul Gulag, Soljeniţîn rela­tează că a întâl­nit un fost agent se­cret ro­mân - care s‑a pre­zentat drept lo­cote­nentul Vladimirescu - susţi­nând că a fost pre­gătit de la vârsta de şase ani pentru vi­i­toarea sa ac­ti­vi­tate de mem­bru al servi­ci­u­lui de in­for­maţii al ar­matei! Per­for­man­ţele obţi­nute de acesta - prin­tre al­tele ar fi distrus într‑un de­po­zit 2.000 de pa­ra­şute, una la fie­care 15 se­cunde -, dar mai ales, si­gu­ranţa, ne­pă­sa­rea şi fer­mita­tea perso­naju­lui l‑au im­presi­o­nat pro­fund pe ma­rele scriitor rus. Un adevă­rat James Bond ro­mân sau un simplu fanfa­ron, gata să se îm­pă­u­neze cu is­prăvi ne­mai­po­menite până şi în lu­mea de in­fern a Gulagului? Cred că numai dl Cris­tian Troncotă va putea, într‑o zi, să ne lă­mu­rească şi în acest în­câlcit episod.

Volumul domnului Cris­tian Troncotă este măr­tu­ria pa­si­u­nii, a iden­ti­fi­că­rii auto­rului cu mese­ria de is­to­ric că­reia Marc Bloch, ma­rele medi­e­vist fran­cez, i‑a în­chinat o apolo­gie. Volu­mul este, în acelaşi timp, o nouă şi foarte so­lidă contri­buţie la is­to­ria servi­ci­ilor se­crete ro­mâ­neşti şi, prin mulţi­mea şi va­ri­e­ta­tea ra­mifi­ca­ţi­ilor aces­tor servi­cii, şi la is­to­ria con­tempo­rană a Ro­mâniei. Cer­cetă­to­rii au­toh­toni şi stră­ini gă­sesc în pa­gi­nile ce ur­mează o mină de in­for­maţii valo­roase, mulţu­mită că­rora, ei pot cu­noaşte acum mai pro­fund pe­rioada in­terbe­lică şi cea de în­ce­put al celui de‑al doilea război mon­dial.

Am în­cheiat ci­ti­rea acestui volum cu un singur re­gret: acela de a nu mai putea fi stu­dentul domnului Cris­tian Troncotă.

Notă: Textul prezentat este „Cuvânt înainte” al lucrării prof. univ. dr. Cristian Troncotă „Mihail Moruzov și frontul secret”, Ed. Elion, București 2004, 330 pag., scris de regretatul mare istoric român, acad. Florin Constantiniu

footer