Revista Art-emis
Hai Mării, la Sânziene! PDF Imprimare Email
Ing. dr. Mihai Sporis   
Sâmbătă, 18 Decembrie 2010 21:20
ÎnSporis Mihai „Odiseea unui neam", Sânzienele reprezintă legătura omului cu cosmosul. Acela pe care geografia îl proiectează prin vârfurile munților, în cerul cel adânc cu stele. Un cer ca o tărie, cu luminătorii a multor... logostele. Un firmament ce se răsfrânge în adâncul fântânilor , uneori în doruri de creste, ca niște străfunduri ale sufletului omenesc. Ce răsuflare au adâncimile! Uneori chiar răbufniri de năduf, în laminarea suavă a doinei, alteori recitativ apăsat sacadat, eroic, pe trepte, în balade, colinde, strigături și orații de nuntă. Aici, în povestea Sânzienelor, inspirația unui poet, investit cu toată prețuirea de comunitatea care îl va fi adoptat, adâncurile sunt scoase la vedere prin slove bine tocmite... Asumare, responsabilă și demnă, revărsare de bucurie în focul viețuirii cu limbi în cer, rosturile unui destin rânduit , se vădește generații după generații. Eroismul trecerilor prin vămile de vazduh, de ape, de pământ și de pârjol, trăire în firea mioriticului , este felul comun, așezat în anonimatul cuminecat, de neamul nostru cel mare. Ce fatalitate pare, celor rămași la coturul formei materialului, destinul acceptat de păstorul mioarelor și aceptarea senină a rânduitului. La granița formelor pot sta și platoșele care nu permit săgetarea, ori oglinzile orbitoare care te pot arde cu propria-ți săgetare. Nu poți trece de conturul, ca un zid de cetate, cu poarta ferecată, decât cu cuvântul de trecere, nerostit, dar marcat în fiecare gest. Peste vreme, cărțile scrise, ca niște colinde, prinse în memoria comunității, ne pot lăsa în curte, în case, în suflete, ca o cinstire așteptată în intimitatea timpului sacru, acela în care ne amintim de cer, acela în care stăm aievea la taifas cu moșii, părinții și cu Dumnezeu.

Poetul, de data aceasta profesorul Nelu Barbu, ne dă parola către sufletul oamenilor din Băbenii de pe malul Bistriței oltene la confluența ei cu Oltul, după ce vor fi venit, exod mitic, dinspre Mărginimea Sibiului, în căutarea unui pământ făgăduit. Într-o adevărată trilogie se deslușesc planurile vieții acestor oameni, într-o formulă adecvată: poemul dramatic. Școala este locul unde deprindem, alfabetul, numele, prenumele, poreclele și ceva din curtarea... văruțelor, la mijirea tuleielor. Aici vom vedea înmugurind personalitățile, cu creștere numelului lor, până departe, dincolo de orizontul vizibil al copilăriei. Poate din acele depărtări prima fila se va numi Alifantul. Ce inducție de sens în îndepărtata Franță, unde acest titlu trece tot pe lângă copilul primei vârste! Apoi, după ce vom fi știut alfabetul și vom fi avut cheia scenariului poetului, trecerea peste munții înalți, prin curmăturile și vămile știute, între lumea vlașilor și cea a rumânilor, avea nevoie de pașuș, acel cuvânt jurat pământului și neamului ca să nu ne risipim firea și să nu ne trădăm felul propriu de a fi în comuniune cu tot ceea ce a fost. Pe vârful muntelui, legământul biblic va fi primit de la Dumnezeu, tablele de piatră ale legilor. Fila a doua a epopeii se va fi ivit Jurământ, ca o constatare a statorniciei unor oameni, în obiceiurile lor. Sânzâienele, partea a treia a trilogiei, este nuntirea omului cu cosmosul, în care neamul concret al băbenarilor este parte și mărturie, prin epopeea sa.

Nuntirea este modalitatea de a fi, ritualic în cosmos, ca armonie a întregului. Armonia poate fi cu creștere, descreștere și trăire înaltă ca o nedeie sub cer, ori o liturghie în biserică. Atunci când suntem în urcare nuntirea este cu alb... Când scoborâm, nuntirile sunt cu umbre și jelire, cum ne atenționează variantele Mioriței, Hora de pomană, ori cele scrise pe cruci. Tendințele, (cele trei gunas ale filozofiei indiene: satva, tamas, rajas!) Nornele, (mitologiei nordice) și ursitoarele noastre: Torcătoarea, Desfășurătoarea, Curmătoarea, toate vorbesc despre un fir al vieții tors dintr-un caier de lână (din nou năzdrăvana de... mioară!), ca un izvor de substanță. Apoi firul îl vedem... desfășurat în țesături, uneori prin labirinturi întortocheate pentru ca, întotdeauna, cândva firul să se curme. Viața omului, între tăierea buricului de către Moașă și tăierea firului crescut, când se va fi înălțat de... coasă, are lungimea statului de om, stat în vremea dăruită lui cu menirea de a fi fire... cu rod. Firul vieții omului, trece la apogeu prin vecinătatea soarelui, locul unde capătă strălucirea maximă, și unde substanța se apropie de esență, devenind una. La acest soroc el și ea devin nedespărțiți. Atunci cei ce erau copiii noștri ascultători, nu ne mai ascultă. Rup zăgazurile, sar pârleazurile, părăsesc grădina unde au crescut, fugind fără să spună... Rar își mai iau ziua bună de la tată de la mumă, de la frați de la surori, de la grădina cu flori. Acest apogeu al înfloririi, tocmai de aceea aproape de soare, este o vreme a îngemănării, a jumătăților care, precum sărutul lui Brîncuși, devin cerc. Fecioara și feciorul trebuie să se rostogolească, ca o roată, să împlinească rodul cel nou, merinde firii, ca niște mere de aur, ademenindu-ne spre cunoștința binelui și răului. Este vremea Sânzienelor! Ritualul Sânzienelor implică florile de Sânzâiene ca niște spice de aur, prinse în coronițe, ca inelele de aur, povestind logodirile, ori temelia unei familii nedespărțite, cu două coloane: tatăl și mama pentru pridvoarele cu flori multe. Sânzienele sunt prilejurile, când în strălucirea celei mai lungi zile, a calendarului solar, dualitatea se încercuiește. Solstițiu, ca un sol al soarelui, pețește luna în enigmatica noapte. Apolo vânător de zi, Diana, zeiță a vânătorii și apărătoare a castității fecioarelor, vor veghea asupra rosturilor omenești. De aur sunt pletele lor, bălaie ca spicele coapte și cele ale fecioarelor. Obrajii atinși de dogoarea unui foc mistuitor, par maci înfloriți și ei în marea de aur. Focuri neostoite se aprind peste comori de aur, dorințele devin chemări în ademenitoarele grădini, și ele cu mere de aur. Rai îmbietor este grădina de sub cer, împodobită cu pomii ademenirii.

Amirosind chemarea, Feții Frumoși sosesc pe caii cei albi sub pomul vieții să se cunoască, dincolo de taina interzisă lor și Ilenelor Cosânzâiene. Se va împlini rostul pământului. Frumos cu frumos se va însoți! Altfel cum s-ar mai împlini porunca: „Creșteți și să vă înmulțiți ca să stăpâniți Canzienele Copertapământul"? Iana Sânzâiana, Ileana Diana, adevărate embleme ale frumuseții feminine, semne ale pământului roditor, ale substanței ce își cheamă esența dumnezeirii creatoare, vor invoca cerul, cu cercul de flori aruncat peste case, ori pus la gâtul mioarelor năzdrăvane, știutoare ale destinului omului pe pământ. Vor căuta în semne venirea celui visat, ori ochit din vreme pe ulițele satului, cu numele și prenumele lui de alint, ori poate amintindu-și de zbenguiala nevinovată și de fiorii primului tras de codițe, pe sub merii încă neînfloriți. După înflorire rodul se rotunjește, bob de grâu cu chipul Maicii Domnului, confirmând pogorârea esenței, ca o bună vestire așteptată. Pâinea cea de toate zilele, în zilele dedicate sărbători soarelui, se va frânge prin altare, prinos vieții și iubirii, semn al dăinuirii, prin sacrificiul regenerator. Între tendințele legiuite de fire stă o curmătură, pe spinarea muntelui de lângă cer. Creștem în urcușul plaiului spre vârf. Acolo lângă soare, la sorocul nedeii, vârfurile, inclusiv Nedeiul, se aprind enigmatic din pârjoala smârdarului, iar dalbele băcițe și dalbii păstori, ca în neasemuitele noastre colinde, vor adăsta. Se vor rostogoli sub azurul cu soarele de aur, îmbătați de fiorul cetinii și acolo, ca într-un iatac secret, doar luna de argint, târziu în noapte le va șopti: împlinitu-s-au cele promise vouă din vreme! Nici neprihănita Diana nu le va săgeta indiscret culcușul, unde se vor ivi semințele din veci ale oamenilor: copiii, cei ce trebuie păziți ca ochii din cap pe plaiul creșterii lor. Se va sta acolo pe crestele vieții de-a împreună cu brazii treflați ca niște cavaleri de onoare, în acest toi al trecerii peste culme. În tradiția creștină, venită și pe la noi, târziu, odată cu apostolii, însoțirile trebuiau legiuite în biserica cu altar, unde prezența divină era statornicită și comunitatea consacra un nou statut social. Aici mirii se împodobeau, se încununau, iar coronițele puse pe cap erau însemnele unicității momentului, trecerea în rândul celor ce pot mușca din mărul de aur , dăruit de la nănașul. Lumea întreagă este a lor. Acum soarele iubirii îi orbește, nu mai observă înconjurătorul, ei înșiși își au propriul cuprins cu răscolirea lui interioară. Sunt una material, sunt unul ca principiu, într-o ardere mistuitoare. Pe vremuri, în bisericile de brazi, jumătățile se adunau, după ce își făceau ochii dulci de miere, chiar acolo între cer și pământ, să fie nedespărțiți până la sfârșitul răgazului, dat lor de zestre. Aici în curmătură, unde am urcat, în toiul verii, precum se urca din vreme la toate târgurile de fete ale... Găinilor, cocoțate pe munții de piatră (oare de unde și cum, se va fi strecurat în ceremonialul nunţii, strigătul găinii?) Pe astfel de vârfuri, cu doruri grele, se vor fi întâmplat nedeile și faptele legendare cu zmei, zâne și oameni. Jocul se va fi rotit, mai ales învârtita dorului, ca putere a altui fel de jurământ.

Din înaltul vieții, înflorită solar pe crestele verii cu rod, trecem peste curmătură, și ne scoborâm cu târhaturi grele în spinare, spre iernatul din șesurile gârbovite de apăsarea vârstelor. Coborârea vădită aici ca o curmare a firului. Este pilduitor înțelesul Mioriței, când la coborâre este retezat firul celui nenuntit lumește, însă prototip al jertfei curate. Metafora neamului nostru, scoțându-și... degetele afară, din mituri nedescifrate, din balade enigmatice, din imnuri păgâne ca niște slăviri uitate, își cere din când în când dreptul la explicație. Studiul savant al Mitologiei Românești, al cercetărilor foarte docte de sociologie, etnologie, psihologie a mulțimilor etc., rezervate doar inițiaților, ar putea despuia de frumusețe, tâlcuirea înțeleaptă, cum ne atenționează Lucian Blaga. Trilogia pe care o realizează profesorul Nelu Barbu, ne relevă implicit taina, respectând cerința cercetării viului: să nu omori, să nu distrugi prin disecție, iremediabil, să poți vedea înăuntru, să poți vedea mecanismul și funcționarea lui. El ne face cunoscute mai multe generații de oameni, cu numele, prenumele, cu poreclele și cu conexiunile lor la evenimentele de viață. Primele părți, despre care am exprimat niște puncte de vedere: Alifantul și Jurământul, dau seama despre istorie și sociologie, despre transhumanță, păstorit și statornicie culturală în datina, parte din obiceiurile unui neam românesc, foarte bogat în tradiții. Din lucrările epopeii, care nu este doar a păstorului din Băbeni, venit din Mărginime, nici a păstorului dintr-o țară anume, este una a oamenilor, viețuind un cosmos sacralizat, oameni de pe întreg pământul, iubindu-și creatorul, respectându-i poruncile, se desprind persoanele, unele reale, care pot trăii lumea concretă cu stânele pe munții cu nume, și așezările statornice în satele cu nume și cu vecinii cunoscuți. Sânzâienele reprezintă, în ansamblul trilogiei, ilustrarea trăirii sacre, în puritatea mitului ancestral, din care Miorița valorizează în miile sale de variante, marea trecere, nu ca pe o mare spaimă, cum este percepută moartea rituală, uitându-se, cum se face mereu în cercetarea pur rațională, că de exemplu, la fiecare liturghie creștină, în altarul de jertfă, trupul și sângele care se varsă, hrănesc prin duhul pogorât asupra substanței, informație inteligibilă și ușor asimilabilă prin parabolă, viața celor ce așteaptă, aceste sfințite daruri. Și cărțile au trupul lor material, dar în cuvinte au înțelesurile care ne luminează viața și îi dau sens. Ce sensuri, ca niște cărări știute, sunt numele de oameni și locuri, prin care cititorii vor fi fost cândva la vremea raiurilor tangibile.

Subiectul Sânzienelor este unul rupt dintr-un ciclu al nuntirii. Nunta este un eveniment al armonizării. Între nuntirile posibile cele cu alb reprezintă o risipire de frumusețe și cântec de o amploare și intensitate, inegalabile. Faptul Sânzienelor, ca personificare a sorocului înfloririi, are dimensiunea astronomică a solstițiului de vară, pe cea teologică a nașterii înainte mergătorului: Sfântul Ioan Botezătorul, pe cea a deschiderii cerului în noaptea cea mai scurtă a anului și a adunării căutătorilor pietrei filozofale, sub pendulul lumii, ori sub creanga de aur, cum ne povestesc Umberto Eco și Mihail Sadoveanu. Noaptea de Sânziene este una ontologică, în taina facerii, cu vădirea fructului în revărsarea zorilor, aidoma nopții de Crăciun, la celălalt solstițiu al anului. Poemul, în dramatizarea lui are oameni trecători, eroi concreți. Numele lor este un temei al moșilor, strmoșilor, de demult, o obligație de a fi dus mai departe prin copii și nepoți, garanție a nemuririi. Aici se arată că nu moartea, cu care sunt hărăzite persoanele, într-o rânduială firească, este înspăimântare, ci moartea numelui, a neamului. Ritualul cu roți de flori rostogolite peste case vara, cu roți de foc prăvălite iarna de pe dealuri, cu inele puse pe degetele logodite cât o viață de un stat de om, vorbește de viața de după viață, rotație după rotație, cât ține alergarea pe boltă a soarelui și lunii. Nu întâmplător între rolurile generice ale poemului avem Vechimea. Păstorul fără nume, ca un erou necunoscut, recuperator al celor trecuți și dorminzi în glia mumă, dar cu numele de mult șterse de pe piatra de căpătâi. Tot permanențe, întemeietoare și actualizări sunt și Preotul, Starostele, Poetul și Liderul, sugerându-ne, din perspectivă socială, importanța ordinii instituite și păstrată prin timp. Numele neamului este pentru istorie. Prenumele persoanelor sunt pentru lumea informală de deasupra tăriei cerului și ele ne asigură corespondența, uneori chiar ocrotirea sfinților noștri păzitori, aflați acolo în nemurirea lor, și lângă noi, cât stăm în lumea cu dor.

Rostul Preotului este să oficieze slujbele în altare și să ne insufle credința. Al Poetului să cânte cu talent, povestea de viață a oamenilor vremii lui, să o facă frumos, ca un imn de mulțumire adus de oameni lui Dumnezeu. Starostele, ca un principiu al forței unității grupului, să se arate ferm, neabătut din calea aleasă și jurată în misiunea lui. Liderul, ca un batal frumos în frunte, trebuie să se arate călăuză prin labirintul cu atâtea piedici, chezășie a eroismului disponibil. Înfrățirea de Sânziene, deși despre legarea văruțelor și fârtaților, se poate vorbi tot anul, este un soroc benefic. Acum lumea zilelor este colindată de călușarii soarelui și de ielele nopții. Dansurile la lumină sunt tămăduitoare, cele ale întunericului sunt vârtejuri nebune. Nebunesc este și jocul de-a viața când se iese din ordinea instituită. Lumea trebuie să-și poarte frumusețea, frățiile și toate leacurile la vedere. Sub masca nopții și a întunericului stau, umbrele, măștile și smintelile. Există pericolul să uităm, atunci când se lasă seara, cuvintele de trecere... Să dăm recunoștiința noastră, poetului Nelu Barbu, autorul dramatic al poemului ca o trilogie, despre epopeea unui neam, că ne-a dat cuvintele de trecere, ale unei povești nemuritoare, despre viața fără de moarte a neamului nostru, aici doar printr-o fericită întâmplare, cu numele, prenumele, poreclele și poveștile de viață ale băbenarilor. footer