Trebuie să recunosc, a face cronica unei cărţi precum  „Umbra noas­­tră cea de toate zilele”, a lui Virgil Răzeşu, cu subtitlul inspirat  „Un D.U.I. ca toate celelalte”, nu este deloc o treabă simplă. După cum, nici încercarea de a o încadra într-o categorie de scrieri nu este simplă. În cele din urmă, cred că atributul care i se potriveşte în cea mai mare măsură este cel de „carte de atitudine”. Parcurgerea ei oferă celui interesat satisfacţia că a mai fă­cut un pas pe drumul cunoaşterii unei istorii nu prea îndepărtate, contemporane încă, dar ocolită - dacă nu ascunsă cu grijă - vreme de 23 de ani, şi îi trezeşte conştiinţa faptului că o asemenea carte trebuia scrisă. Mai afirm, în deplină cunoştinţă de cauză, că citirea acestui document plin de adevăr îi poate induce cititorului aceeaşi senzaţie de silă şi dezgust pe care o încerci când descoperi, într-un loc mizerabil, colcăitul unor gândaci, viermi sau al altor vietăţi respingătoare. Nu­mai că, nu ai ce comenta, aşa a lăsat Dumnezeu, acela este locul hărăzit pentru existenţa acelor fiinţe, în vreme ce faptele dez­văluite în cartea de faţă s-au petrecut în lumea noastră, a oamenilor, fiinţe cu judecată şi conştiinţă.

Autorului îi revine meritul de a fi ridicat un colţ, cât de mic, al perdelei grele care acoperă şi ascunde activitatea Securităţii, braţul înarmat al Par­­tidului până în ’89. El comentează faptele consemnate, pe cele mai multe le demontează cu documente publicate în urmă cu mulţi ani şi scoate în evidenţă falsitatea şi anacronismul informaţiilor care alcă­tuiesc grosul dosarului său. Cartea lui devine un îndemn şi o invitaţie adresată şi altora de a face acelaşi lucru. Ca atare, „cu batista la nas“, derulăm câte ceva din semnificaţiile acestei cărţi care de­voa­lea­ză, cu mijloacele cele mai simple şi accesibile, adevărata faţă a instituţiei incriminate.

În anul 2007, autorul cere, şi obţine, accesul la propriul dosar de la C.N.S.A.S.: 400 de pagini sau, altfel spus, mai puţin de 10 centimetri din cei 125 kilometri de dosare întocmite pe seama (şi viaţa) semenilor noştri. Generali, colonei şi toată gama de gradaţi şi spe­cia­lişti, bine sti­­­pendiaţi, stâlpi ai unei instituţii menite să vegheze la securitatea şi siguranţa Statului, avi­­zea­ză, aprobă, dispun şi sem­nează întoc­mi­rea unui Dosar de Urmărire Informativă. Firesc, la o primă vedere. Nu­mai că instituţia, de care nici o ţară nu se poate dispensa, devenită - pentru noi - principalul instrument represiv şi dur, alcătuia un dosar care nu are nici în clin, nici în mânecă, cu sigu­­ranţa naţională. Nu conţine nici o singură referire la un posibil atentat al titularului de dosar la securitatea ţării! La un anumit moment, însăşi D.S.S., forul central, le reproşează autorilor, nejustificarea dosarului, dar oamenii locului fac ce ştiu şi au învăţat (cum să-şi justifice existenţa şi plata?!) şi a­dună, cu sârg, nu informaţii privitoare la siguranţa ţării, nici vorbă, ci un lung şir de calomnii, bârfe, colportări, informaţii de doi bani, îi con­tro­lează legăturile cu cetăţenii străini şi din ţară, persoanele din anturaj, propria atitudine şi a celor apropiaţi lui faţă de regim, îi a­na­lizează sar­ci­nile de serviciu, pre­o­cu­pările extraprofesionale, primi­rea de foloase necuvenite, pun sub semnul întrebării o activitate ştiinţifică meritorie cu ră­dă­cini temeinice la Piatra Neamţ, enunţând temerea (stupidă şi caraghioasă!) că aceasta ar putea acoperi acţiuni secrete sau duşmănoase şi aşa mai departe.

Pentru a alimenta şi a îngroşa dosarul pus în operă, dovadă de netăgăduit a unei activităţi febrile, neîntrerupte şi eficiente, organul vigilent cu sarcini de siguranţă naţională, foloseşte contra plată, nu mai puţini de 30 de infor­matori cu nume codi­fi­cate: Angelescu, Radu, Liviu etc. Spune autorul: „Unii dintre ei erau plevuşcă măruntă care ar fi declarat orice şi despre oricine. Dar pe mulţi i-am considerat apropiaţi, prieteni, colaboratori, membri ai unei singure echipe cu care mă priveam în ochi zi de zi, care respirau acelaşi aer cu mine, de care nu mă feream, cu care aveam interese şi ţeluri identice, şi pentru care aş fi garantat, aş fi pus mâna în foc. Unora dintre ei le-am rostit oraţia funebră cu mâna pe sicriu”.

Datele consemnate în D.U.I.-ul „Radu” ating, nu rareori, limi­tele grotescului: un gradat (doct!) îi atribuie intenţii duşmănoase, fiindcă nu mai acoperă plăgile operate cu pansament şi, ca atare, „expune pa­ci­enţii operaţi la infecţii”, fără să ştie că este o metodă adoptată în toată lumea civilizată; i se impută doctorului că nu pune medicii stagiari să opereze, ceea ce - după gândirea „or­ganului” grijuliu - lo­veş­te în fundamentele medicinii româneşti; beneficiază din plin de mijloace tehnice de ascultare şi urmărire în casă, în cabinet, în maşină, la participările la diverse manifestări ştiinţifice din ţară şi i se întind capcane diverse; disciplina din ser­viciu şi efor­turile de depăşire a lipsurilor şi dificultăţilor cunoscute sunt con­siderate manifestări de autoritarism sau ostilitate: „Atitudinea dr. V.R. aduce prejudicii, determinând oamenii muncii să comenteze duşmănos po­litica partidului în domeniul sănătăţii”; multe din informaţiile consemnate sunt vechi de zeci de ani, complet ieşite din actualitate; „organul” dispune „să se facă documentarea primirii de foloase necuvenite şi să se stabilească dacă aceste preocupări (?!) sunt urmarea atitudinii sale politice ostile”. Să-i dăm, iarăşi, cuvântul autorului: „Nu, nu am pretins niciodată vreo recompensă, pentru singurul motiv că am socotit o astfel de acţiune cel mai mizerabil lucru posibil. Cum să condiţionezi sau să neguţezi sănătatea, vindecarea ori viaţa cuiva?! Nimic mai adevărat că nu am refuzat, am primit ce mi s-a oferit, dar omenia nu mi-am pierdut-o niciodată. N-am acceptat atenţii de la oricine, am acceptat mai puţin decât aş fi putut primi, iar de la unele categorii de pacienţi (personal sanitar, rude de-ale lor, persoane pe care le ştiam fără posibilităţi materiale şi altele), nici nu se punea problema să accept ceva. M-am mulţumit cu ce mi s-a oferit şi, fără să fac din asta o bravură, când a fost posibil şi am avut ce, am făcut parte şi perso­nalului care m-a ajutat. Nu cred că vreunul din subalternii mei poate uita”.

Chirurgul nu are o viaţă uşoară, nici în sala de operaţie, nici în afara ei. Cazul operat, filmul cu tot ce s-a întâmplat intra-operator şi ce-ar putea urma, evoluţia uneori dificilă şi imprevizibilă şi atâtea alte aspecte îl ur­măresc, îl macină, nu-i dau pace, îi trezesc sentimentul că se află pe marginea unei pră­pas­tii în care poate cădea în orice moment. În executarea actului chirurgical, operatorul trebuie lăsat să cumpănească doar cu conştiinţa lui, pentru a echilibra beneficiile şi riscurile, pentru care îşi asumă întreaga res­pon­­sa­bi­­litate. Reacţiile bolnavului sunt neaşteptate, de aceea discutăm fiecare caz, an­ticipând dificultăţile posibile, pentru a alege soluţia cea mai potrivită, de ace­ea revenim în spital la contravizita de fiecare zi. A-l ana­temiza pe chirurg pentru aceste procese delicate din creierul şi inima lui, în necunoştinţă de cauză, a-l discredita pe cel care îşi fa­ce bine meseria şi a da apă la moară unor frustraţi, dorinţelor lor de par­venire şi invidiei, este un act de ticăloşie care nu poate şi nu trebuie trecută cu vederea.

Pentru doctorul Răzeşu decizia organului de securitate a fost umi­litoare şi, mai ales, dramatică: i s-a interzis să călătorească în stră­inătate, timp de 20 (douăzeci!) de ani. Tocmai în perioada de maximă putere creatoare şi afirmare profe­sio­nală. Era, totuşi, membru al unor societăţi savante din ţară şi din afară, îşi demonstrase opţiunile, revenind din călătoriile din anii 1967 şi 1968, pentru că – firesc - nu putea renunţa la poziţia bună pe care o avea în ţară, pentru o himeră. Cu tot respectul pe care îl am faţă de cititori, nu mă pot împiedica să nu redau presupusa formulă a celor care-l sancţionau: „Dă-l în mă-sa de doctor! Să stea acasă! N-o să crape!” Dar acesta nu era decât vârful aisbergului nedreptăţilor la care a fost supus. Iată ce afirmă doctorul Răzeşu: „… pentru o bună parte din viaţă, mi-a fost furată intimitatea la care aveam dreptul, ca orice muritor mi-a fost agresat acest drept elementar. Lezarea intimităţii nu m-a privit numai pe mine, ci şi pe cei cu care am venit în contact. Intimitatea lor a fost la fel de pângărită ca şi a mea. M-am aflat permanent sub urmărire, s-a ştiut cu cine m-am întâlnit sau cu cine am vorbit, cu cine m-am culcat, unde m-am deplasat şi aşa mai departe. Unele convorbiri telefonice cu stră­ină­tatea (puţine de altfel) mi-au fost refuzate, cele aprobate mi-au fost ascultate, mi-a fost violată corespondenţa, locuinţa şi cabinetul de lucru, am fost ascultat şi înregistrat din camioneta instituţiei, ca un bandit. Cine răspunde pentru această mocirlă mizerabilă în care am fost târât şi, prin mine, şi alţii, fără voia şi ştirea mea şi a lor? Cine mă despăgubeşte pentru aceste grave atingeri şi violări ale libertăţii mele?”

Nici C.N.S.A.S., instituţie moşită din fosta Securitate, nu se dez­minte ca instituţie ambiguă şi neinteresată de descoperirea adevărului. Din totalul celor 30 de informatori consemnaţi de dosar, aceasta nu-i deconspiră „obiectivului” decât 9 (nouă). Să-l lăsăm pe autor să-şi exprime of-ul: „De mai bine de 6 ani de zile, solicit deconspirarea tuturor «ciripitorilor» din dosarul meu. Fără rezultat. Nu cred în minciuna că nu au preluat toate materia­lele (dacă nu le-au preluat, de ce nu au făcut-o?!) şi nu au identificat toţi informatorii (evidenţa acestora exista la Inspectoratele judeţene, doar erau plătiţi). Este greu de înţeles şi de acceptat asemenea reticenţe din partea CNSAS, organul chemat să facă lumină. Ori, adevărul exprimat numai pe jumătate sau pe sfert, nu mai este adevăr.” Iată de ce este mai mult decât justificat acest veritabil Apel către Securitate (similar Apelului către Lichele) pe care cetăţeanul Ră­zeşu îl face: „... nu aţi făcut decât să vă apăraţi pâinea bună şi nemeritată pe care o mâncaţi, fiind incapabili de o muncă folositoare semenilor voştri. Nu aţi făcut decât să smulgeţi denunţuri mizerabile din gurile la fel de mizerabile ale unor ticăloşi, ca să puteţi să-mi puneţi mie cătuşe. Tot aşa cum aţi fost bine plătiţi înainte de ’89, acum staţi bine mersi la căldurică şi la adăpostul celor care au continuat să vă apere şi după revoluţie, vă mâncaţi fără ruşine pensia de cinci sau zece ori mai mare decât a mea, dacă nu cumva aţi devenit prosperi oameni de afaceri şi huliţi, cu mânie capitalistă, stăpânul şi mâna murdară care v-a hrănit, v-a ocrotit şi v-a păstrat aşa cum eraţi. Nişte neoameni! Pentru că oameni nu aţi fost niciodată şi nu veţi fi în vecii vecilor. Nu aveţi cum să fiţi! Şi să mai ştiţi că nu am nici un fel de îndoială: şi acum după trecerea atâtor ani, mocniţi şi fierbeţi în voi aceiaşi duşmănie neostoită şi aceiaşi desconsiderare pentru oamenii capabili, de valoare, utili societăţii, cum voi nu aţi fost niciodată. Sunteţi primii care socotiţi acel decembrie ’89 o revoluţie adevărată, când a fost de fapt o lovitură de stat mizerabilă, plătită cu viaţa de mii de oameni nevinovaţi, cei mai mulţi tineri însetaţi de libertate şi adevăr. Sunt convins că dacă vă întreabă cineva despre toate acţiunile voastre găunoase şi pline de ură fără limite, care au compromis însăşi ideea de serviciu de informaţii şi de siguranţă a statului, de care nici o ţară nu se poate lipsi, aţi spune că - de fapt - nu v-aţi făcut decât datoria de militari, că aţi acţionat la ordinul superiorilor că n-aţi făcut rău nimănui. Ce ruşine! Câtă josnicie!”

D.U.I.-ul doctorului Răzeşu este închis în august 1988 cu o motivaţie din care temnicerii săi nu ezită să-şi facă un titlu de glorie: „… urmare a influenţării pozitive a obiectivului, pentru a nu i se ştirbi din prestigiul şi aprecierile de care se bucură cât şi pentru a-şi păstra funcţia pe care o ocupă”, fără să uite să adauge că rămâne în aten­ţia instituţiei (cari­tabile, după cum se vede) urmând a fi contactat periodic de ofiţerul mânuitor de condei şi de doi dintre informatori „pentru a-l determina să adopte o politică realistă, să nu săvârşească fapte antisociale ori care ar putea afecta interesele statului (!?!)!” Câtă grijă cetăţenească faţă de un ticălos recu­perat, salvat de grija părintească a organului!

Cartea pe care recomand cititorilor îmi întăreşte, cu argumente palpabile, ideea nulităţii, a superficialităţii şi a bu­nului plac cu care au acţionat or­ga­nele de securitate şi ne arată, amploarea artificialului şi a discreţionarului care au ca­rac­terizat întrea­ga activitate a acestei instituţii, pentru cetăţeanul de rând. Doctorul Răzeşu a scris această carte cu convingerea că istoria trebuie să consemneze realităţile acelei vremi, că cineva trebuie să răspundă măcar moral pentru marea mişelie pe care am trăit-o, că oamenii tre­buie informaţi, iar instituţia condamnată. Lucrurile nu trebuie lăsate la voia întâm­plării şi adormite odată cu trecerea vremii pentru că, aşa cum am început să fim informaţi de ticăloşiile pe care le-au suferit în închisori oameni nevinovaţi, la fel trebuie să cunoaştem agresiunile aduse unor oameni aflaţi în stare de libertate, de aceleaşi instituţii blestemate şi organe ale Partidului. De aceea a scris el cartea. Pentru ca asemenea lucruri să nu se mai repete. Niciodată! Pentru ca cei vinovaţi să fie odată şi odată traşi la răspundere. Măcar prin arătarea cu degetul!