Revista Art-emis
Teodor Pracsiu, un critic la el acasă PDF Imprimare Email
Dr. Valeriu Lupu   
Joi, 17 Octombrie 2013 11:38
Refractii criticeCritica literară de la refracţie la reflecţie 
 
Se spune că oratoria fără talent poate fi etichetată ca tupeu (Th. Codreanu), aşa cum incursiunea unui personaj mai puţin iniţiat într-un domeniu arid, cum este cel al criticii, poate fi considerată dacă nu insolenţă atunci cel puţin o atitudine hazardată. Cu toate acestea savoarea unei lecturi, copios susţinută de sclipirile stilistice ale unui autor talentat cum este Teodor Pracsiu, chiar în domeniul criticii literare îndeobşte considerată o zonă greu accesibilă şi în consecinţă puţin atractivă, poate stârni nu numai plăcerea şi interesul lecturii, ci chiar tentaţia de a-i pătrunde înţelesul în esenţa sa. Cu riscul de a nu fi la înălţimea acestui deziderat, cu riscul de a face loc omisiunilor, uneori necesare nu numai din complezenţă, până la urmă important este ceea ce comentezi şi îndeosebi cum comentezi, mai ales când este vorba de o apariţie editorială de excepţie pe care ne-o oferă, scriitorul, umoristul, teatrologul, jurnalistul şi, cu asupra de măsură, criticul literar Teodor Pracsiu prin cartea sa „Refracţii critice” apărută la editura Sfera Bârlad, în anul de graţie 2013. 55 de „cronici, eseuri, medalioane, miniportrete literare” (pg 3), pe care autorul le adună într-un spaţiu cultural limitat de graniţele judeţului Vaslui, într-un orizont de timp ce nu depăşeşte limitele anilor 2004-2o11 care, dincolo de actul în sine important în economia publicistică a autorului, se constituie într-o frescă a mişcării literare în spaţiul cultural căruia-i aparţine şi pe care îl cunoaşte din interior. Este un demers pe care Teodor Pracsiu şi-l asumă în cunoştinţă de cauză şi cu responsabilitatea omului de cultură stăpân pe arta expresiei lingvistice şi utilizării ei, dar mai ales stăpân pe instrumentele criticii literare pentru care vădeşte prin tot ce scrie o înclinaţie aparte. Nu este lipsit de importanţă faptul că autorul refracţiilor critice provine dintr-o epocă culturală care a profesat critica ca un deziderat, într-o etapă când mai importantă decât opera era viziunea asupra ei, de cele mai multe ori dintr-un unghi doctrinar compatibil cu ideologia timpului. Mă refer desigur la anii 70-80 ai secolului trecut când cu deosebire rafturile librăriilor erau pline de „studii critice” şi „opere alese” ale marilor scriitori autohtoni şi ai literaturii universale, care dincolo de orientarea în sine, mai puţin convenabilă din punctul de vedere a consumatorului de literatură, a creat totuşi mari valori în domeniul criticii literare şi chiar o adevărată şcoală dominată de spiritul călinescian.
 
Din noianul de criterii pe care ideologia timpului le impunea, criticul Teodor Pracsiu alege pe cele necesare, valide şi utile care să limiteze subiectivismul, încorsetarea şi cutumele, lăsând loc laturii obiective, bazată pe valoare, autenticitate şi veridicitate, în ceea ce înţelegem până la urmă prin fond şi formă, reuşind să se plaseze astfel în ipostaza exegetului care poate privi opera la modul echidistant şi imparţial, cu ochiul specialistului exersat în spaţiul criticii literare. 55 de perle stilistice aş spune dacă ne referim la discursul narativ în care abundă, frumos înşiruite şi atent ordonate; metafora, comparaţia, epitetul, sintagma, aspecte ce fac lectura încântătoare şi raţionamentul accesibil. Neîndoios autorul are stil, are discurs, se apleacă cu acribia cercetătorului asupra esenţelor pe care le scoate în evidenţă şi le pune viguros şi cu talent în pagină. Se vede de la distanţă că autorul însuşi are experienţa truditorului în ale condeiului şi cunoaşte bine meandrele creaţiei, mai ales în arta cuvântului. El însuşi scriitor, autor de romane, cunoaşte din interior frământarea căutării sensurilor şi formelor, şi mai ales truda aşezării slovei pentru aşi împlini rostul. Câteva trăsături îl individualizează în planul criticii literare. În primul rând capacitatea de analiză şi sinteză probată convingător prin prezentările scurte, dense şi concise, în care inutilul şi formalul nu se regăsesc. Mai mult, prin maniera în care esenţa este pusă în evidenţă şi probată prin forţa argumentului autorul devine credibil în demersul său. Pentru că „dincolo de efemeride ceţoase şi de înjghebări ocazionale, în faţa cărţilor valide am încercat să descopăr sâmburele peren, să identific liniile unui desen coerent şi semnele unei vocaţii” (pg 3), spune autorul. Este un maestru în utilizarea jaloanelor, canoanelor şi parametrilor specifici care până la urmă particularizează latura profesională a criticii. Graţie acestor instrumente de lucru pătrunde uşor în universul cărţii analizate, neocolind contextul spaţial şi temporal în care apare, şi mai ales neeludând detaliul care o individualizează. O spune un om obişnuit cu căutarea şi utilizarea detaliului într-un domeniu în care raţionamentul precis, judecata corectă şi logica ştiinţifică formează suportul necesar în domeniul cercetării medicale.
 
O altă trăsătură este aceea că analiza operei se face în conjuncţie nedesminţită cu cunoaşterea autorului pe care-l prezintă nu numai în dimensiunea lui literară, nu numai în universul lui de exprimare, ci şi a contextului social concret în care trăieşte şi scrie, în relaţionarea directă cu realităţile vieţii de zi cu zi, ceea ce dă un plus de valoare criticii în sine pentru că pune în valoare binomul operă-creator. Aici descoperim dimensiunea călinesciană în maniera de abordare a operei şi autorului pe care criticul Teodor Pracsiu o utilizează, fără să ajungă însă la dezgolirea totală a sinelui aşa cum se practică în critica vulgară întâlnită astăzi la detractorii şi demolatorii simbolurilor noastre naţionale. El se opreşte mai ales asupra eului, rareori asupra supraeului şi aceasta o face numai atunci când este vorba de o exacerbare veleitară în comparaţie cu valoarea autentică, ceea ce dovedeşte că abordarea freuidiană, cu măsură însă, nu-i este străină mai ales atunci când pătrunde în sfera nonconformismului. Reuşeşte să ţină dreapta cumpănă între autor şi operă şi mai ales dreapta măsură în ierarhia celor supuşi criticii sale, ceea ce-l face să fie considerat unul din criticii cei mai apreciaţi la nivel local şi nu numai, un adevărat Călinescu al locului am putea spune noi, fără teama de a greşi.Nu rareori îşi manifestă deschis teama de „prea mult” deşi încurajează scrisul, de calitate însă. Într-adevăr astăzi se scrie mai mult ca niciodată, se tipăreşte mai mult ca niciodată, paradoxul timpurilor noastre fiind acela că se citeşte din ce în ce mai puţin. Nutreşte cu sinceritate convingerea că dacă astăzi cenzura nu mai este posibilă, critica trebuie să rămână criteriul de selecţie a valorii. Pentru că excesul de creaţie literară fetişizează actul de creaţie, iar cantitatea niciodată nu ţine pasul cu calitatea.Sigur la originea acestui „prea mult” stă în primul rând goana după notorietate, o adevărată caracteristică a zilelor noastre, ca şi o adevărată obsesie a existenţei percepute. Conform acestor deziderate, egocentrice în fond şi nicidecum altruiste, nu contează ce spui şi cum spui, important este să spui, iar spaţiul public să te perceapă. De aici amalgamul greu de diferenţiat al valorilor ce se pierd şi al nonvalorilor care proliferează şi care prin cantitate aduc prejudicii calităţii. De aici şi atitudinea tăioasă a criticului care devine necruţător cu fetişul, alcătuirile bizare, forţate şi neconvingătoare.
 
Adept al celebrei meditaţii a lui Maurice Roch „dacă vrei să spui ceva trebuie să îndeplineşti trei condiţii; 1 să ai ceva de spus, 2 să ştii să spui şi 3 să te opreşti la timp după ce ai terminat de spus” Teodor Pracsiu dovedeşte acest lucru prin tot ceea ce scrie şi pretinde aceleaşi rigori celor pe care-i analizează. În acelaşi registru se înscrie şi aparenta lipsă de înţelegere pentru preocupările prea lumeşti a unora din personajele analizate cum este Ion Enache (Aedul metafizic, pg 25) şi Ion Iancu Lefter (Remember, pg 58), poeţi locali cu notorietate boemă. Manifestă o înţelegere aparte şi chiar o curiozitate pentru debutanţii tardivi în câmpul scriiturii de substanţă, indiferent de domeniu; literar ştiinţific, filosofic etc. Nutreşte şi vădeşte convingerea că înţelepciunea izvorâtă din cunoaştere şi experienţă formează acel cadru necesar pentru un conţinut valabil şi interesant, circumscris valorii. Astfel Petre Iosub (Portret în evantai, pg 61) reuşeşte să edifice o operă într-un timp relativ scurt, mai puţin de un deceniu, desigur în spatele ei găsindu-se multe anticipări lucrative care remodelate şi adaptate ajung la nivelul profunzimii unei abordări de substanţă. Pasiunea manifestă la acest autor pentru latura metafizică a filosofiei este evidentă şi străbate opera sa de la un capăt la altul, atitudine oarecum dificil de înţeles într-o societate cu înclinaţii mai degrabă atee prin educaţie, care îşi are originile într-o lungă perioadă în care abordarea materialistă reprezenta filonul de bază al formării omului nou. Dar uşurinţa cu care Petre Iosub îşi depăşeşte condiţia anterioară ne duce cu gândul la acel refugiu din cotidianul agresiv şi incompetent, pe care autorul îl caută cu obstinaţie, orientându-l spre zona înţelepciunii calme, aşezate, care conduce mai mult la împăcarea cu sine decât cu lumea. Cu scrupulozitatea criticului versat Teodor Pracsiu îl surprinde pe autor în toate ipostazele sale creatoare; poet, publicist, sociolog şi mai ales filosof.
 
Nu mai puţin apreciativ se exprimă criticul atunci când este vorba de proza lui Daniel Dragomirescu (Cel din urmă rapsod, pg 40), un scriitor dominat de angoase, pendulând între realitate şi esoteric, şi care după îndelungi elaborări iese la rampă cu scriituri valoroase. Analizându-i opera de maturitate „cel din urmă rapsod şi alte povestiri” criticul Teodor Pracsiu nu se reţine în a face observaţii realiste privind eroii cărţii şi trăirile lor, nu rareori misterioase şi nonconformiste, în care realul cotidian trăit aievea încorporează miraculosul. Apreciază la acest autor de vocaţie persuasiunea, dăruirea, implicarea în viaţa personajelor şi nu în ultimul rând veridicul naraţiunii care plasează povestirea în zona incertă a intersecţiei dintre rural şi urban, esenţa constituind-o totuşi satul cu mentalitatea lui. Nu mai puţin impresionat rămâne Teodor Pracsiu de concitadinul său Ioan Baban (Fecunditate fără frontiere, pg 35), un alt talent în arta scrisului, sub diverse forme însă; poezie, nuvelă, povestire şi epigramă, a cărui debut are loc la vârsta înţelepciunii într-un ritm debordant şi extrem de convingător. Mai ales sub aspectul creaţiei lirice, poetul târziu, oscilează în meditaţia sa între aici, cu reminiscenţele unor trăiri trecute, şi misterul drumului care se îngustează mereu, ducând către o lume pendulând între neant şi speranţă. Prolificitatea bruscă şi neaşteptată, în egală măsură sub aspectul cantităţii dar mai ales al calităţii scriiturii, îl face pe critic să-l suspecteze pe Ioan Baban ca fiind un gânditor de substanţă cu exerciţiu îndelung în arta scrisului. Aspect cu atât mai relevant cu cât Ioan Baban nu a bătut ostentativ la poarta notorietăţii, aceasta deschizându-i-se şi primindu-l cu bagajul select al lecturii, talentului şi creaţiei autentice.
 
La aceiaşi categorie se adaugă încă două personalităţi pe care criticul le tratează din perspectiva diferită a domeniilor pe care le abordează şi a tipologiei personalităţii lor. Una dintre ele este profesorul de matematică Dumitru Apostolache (Oglinzile memoriei, pg 113) care, dincolo de faptul că demonstrează compatibilitatea dintre ştiinţa matematicii şi arta literară, se prezintă atent, jovial, previzibil şi înţelegător, de o amabilitate bonomă în volumul său Oglinzile iubirii. Între timp şi parcă pentru a împlini previziunile criticului, Dumitru Apostolache va ieşi în public cu un nou volum, mai potrivit fizionomiei sale literare, este vorba de „Muguri şi flori de voie bună” o culegere amuzantă de epigrame, snoave, glume, anecdote, bine ancorate în realităţile vremurilor sale şi, de ce nu, în spiritul hazului de necaz atât de propriu poporului nostru, sentiment pe care nu numai că îl trăieşte cu dezinvoltură ci îl şi răspândeşte cu generozitate. Nu acelaşi lucru se poate spune despre paginile acordate omului de cultură vasluian Dumitru Marin (La 70 de ani, pg 133), a cărui radiografie este una necruţătoare. Cu precizia chirurgului, de data aceasta în disecţia creaţiei, apreciindu-i totuşi strădania şi criticându-i noncomformismul, recunoaşte neliniştea şi perseverenţa în obţinerea notorietăţii, dar îşi exprimă rezervele mai ales în strădania de a impune curentul cultural informaţional, concept totuşi discutabil în opinia criticului, prin deficienţe structurale şi prin absenţa criteriilor definitorii. Aprecierea dubitativă privind zbaterile, neliniştile, frământările şi ieşirile în spaţiul literar creator, uneori precipitat alteori incoerent dar întotdeauna perseverent, se încheie brusc cu constatarea că profesorul Dumitru Marin are totuşi 70 de ani.
 
Chiar dacă subiectivismul nu pare să fi ocolit unele din afirmaţiile criticului, nu se poate spune că Teodor Pracsiu nu a demonstrat prin forţa argumentului că se află pe teritoriul său, mai bine zis la el acasă. Nu cu aceiaşi măsură, dar păstrând proporţiile totuşi se exprimă Teodor Pracsiu când vine vorba despre Valentin Silvestru (Posteritatea lui Valentin Silvestru, pg 74), intelectualul complex şi complet ce fascinează şi extaziază critica pracsiană. Am putea spune că în ordinea preferinţelor criticului, Valentin Silvestru se situiază imediat după Theodor Codreanu. Unul din cei mai mari teatrologi ai literaturii noastre „domnul teatru” a fost, este şi va rămâne, chiar şi după dispariţia sa fizică, mentorul Festivalului Vasluian al Umorului, Constantin Tănase. Tratat cu respectul cuvenit unei valori autentice, cu nostalgia, delicateţea şi regretul unor relaţii atât de fructuoase, prieteneşti şi în acelaşi timp cordiale, Valentin Silvestru rămâne în ochii criticului „un gentlemen în vremi plebee” sau „un aristrocrat printre proletari” (pg 79). Până la urmă omul Silvestru, care se revendica cu obstinaţie ca aparţinând spaţiului istoric al Vasluiului (născut la Scânteia, a copilărit la Huşi), rămâne exemplul cel mai autentic al asimilării culturale a oricărui trăitor pe aceste meleaguri, indiferent de provenienţa etnică. Dincolo de această afinitate explicită pentru valoare Teodor Pracsiu are delicateţea de a nu vexa memoria atunci când prezintă unele personalităţi a căror trecut, sau prezent, nu corespund exegezei sale, fie şi prin prisma unor criterii personale. Este cazul lui Vasile Ion Cataramă (Istoria tragică, pg 94) care a trebuit să plătească pentru convingerile sale, pentru verticalitatea personalităţii sale, însumând într-o măsură tragică soarta intelectualilor interbelici, animaţi de idealuri naţionaliste, într-o vreme când volbura bolşevică ameninţa cu infernul orwellian ce avea să se instaureze nu peste mult timp. Acest scriitor scrie dezinvolt în presa timpului într-o vreme când cerbicia doctrinară căpăta dimensiuni apocaliptice. Este omul care şi-a trăit destinul tragic sub trei dictaturi fără însă să-şi trădeze crezul intelectual, aşezându-se astfel în rândul marilor intelectuali care şi-au slujit neamul şi ţara. Dorinţa criticului ca autorul să ni se dezvăluie în ceea ce reprezentă cu adevărat prin cele trei romane ale sale (Dezrădăcinaţii, Jaf şi Iepurii) este una legitimă, pentru că astfel ar oferi posibilitatea plasării sale în ierarhia firească a valorilor noastre culturale. Nu ştim în ce măsură compromisul a făcut parte din viaţa scriitorului Vasile Ion Cataramă, dar tăcerea post detenţie pare să spună că nu, spre deosebire de Vladimir Streinu care şi-a plătit relativ scump eliberarea, critic pe care Teodor Pracsiu împreună cu Daniela Oatu, într-o excelentă critică a criticii (Un senior al spiritului, Vladimir Streinu) ni-l prezintă şi sub acest aspect, cu o delicateţe catifelată şi, pe bună dreptate, de o manieră admirativă şi conciliantă în faţa unei valori autentice.
 
Păstrându-se în acelaşi areal, dar cu aciditatea unei critici impusă circumstanţial, analizează poezia lui Mihai Sultana Vicol (Justiţiarul nevindecabil, pg 103), un poet al paradoxurilor care îmbină „vehemenţa paroxistică a tonului” cu realităţile timpului său, pe care le percepe şi le redă de o manieră nu rareori grotescă. Cum este şi firesc criticul nu vede cu ochi buni teribilismele în scris şi deopotrivă în atitudine, multe dintre ele doar de dragul afişării ostentative în ochii contemporanilor, riscând chiar momente existenţiale ce mimează dramatismul eroic de tip Don Quijote. O notă aparte în economia cărţii o reprezintă paginile consacrate lui Theodor Codreanu, figură reprezentativă a criticii literare autentice care, din fieful său provincial huşean, reuşeşte să devină un reper de necontestat la nivel naţional, împlinind astfel intuiţia anticipativă a lui Edgar Papu atunci când prefaţa „Fragmentele lui Lamparis” În trei prezentări succesive (pg 5, 9 şi 13), un miniportret şi două eseuri critice (Codreanu cel tânăr, Acolade aforistice şi Poet şi simbol), primul uşor elegiac-nostalgic celelalte adevărate exegeze literare, Theodor Codreanu este prezentat atât prin prisma timpului devenirii sale, cât şi prin prisma criticului pentru care detaliul, comparaţia, atitudinea participativă şi ierarhizarea valorică reprezintă parametri de referinţă ai operei sale, operă care excelează prin aceea că nu are reţineri în a aborda simbolurile literaturii noastre, mai vechi sau mai noi; Eminescu, Bacovia, Caragiale, Maiorescu, Grigore Vieru, ca şi, am adăuga noi, războiului deschis pe care-l poartă cu postmodernismul şi avangarda sa „political correctness” bineînţeles cu arma cuvântului. Are o admiraţie particulară pentru maniera în care Th Codreanu reuşeşte să exploreze adâncimile (abisalul) construcţiei literare, fie că este vorba de Caragiale, Grigore Vieru sau George Bacovia, descifrând aici liniile de forţă ale creaţiei autorilor menţionaţi. Originarul, primordialul, arheul, ontologicul, sunt elemente de referinţă şi instrumentele de lucru ale criticii codreniene, la care nu ezită să se raporteaze în toate scrierile sale şi pe care le foloseşte obsesiv în discursul său critic, extrem de logic de altfel şi bine articulat, aspecte pe care Teodor Pracsiu le subliniază cu asupra de măsură.
 
Dealtfel opera bardului huşean (chiar astăzi când încă este în plină desfăşurare) este suficient de amplă, profundă şi complexă încât să facă obiectul unei exegeze pe măsură, angajament pe care doar un spirit ca al lui Teodor Pracsiu l-ar putea împlini. Ar fi o oportunitate prin care Teodor Pracsiu ar ieşi din aria autoreproşului pe care şi-l face, cu privire la opera prietenului său, atunci când spune „i-am citit cărţile cu respect şi preţuire şi regret adânc faptul că n-am scris despre toate, lăsând zilele să treacă într-o dulce lenevie mioritică” (pg 8). În ansamblul său cartea Refracţii critice, prin ţinută şi maniera doctă de abordare, trece uşor pragul filtrant al refracţiei, alunecând uşor spre zona reflexiei actului creator în realitatea zilelor noastre şi de ce nu, în cel al reflecţiei privind rolul şi rostul criticii oneste şi obiective. Însuşi autorul cărţii este imaginea vie a unei prezenţe remarcabile în aria culturii şi spiritualităţii locale, prezenţă ce se impune, în egală măsură prin condei şi prin prestaţia publică. Atent, jovial, respectuos şi colocvial, Teodor Pracsiu rămâne o prezenţă notabilă şi extrem de agreabilă, care reuşeşte să convingă întotdeauna prin forţa argumentului şi acurateţea discursului.
Dincolo de aceste consideraţii am convingerea că Refracţii Critice îşi dovedeşte utilitatea din mai multe perspective, dintre care trei mi se par cu deosebire importante;
- pentru cititor; o lectură plăcută, doctă, senină, solicitantă, dar şi reconfortantă,
- pentru specialist; un izvor de informaţie şi o viziune critică peste care este greu de trecut,
- pentru istoric; o mărturie vie a unui spaţiu cultural viu, prolific şi cu perspectivă.
 
footer