Revista Art-emis
„Jurnalul fericirii”- de Nicolae Steinhardt PDF Imprimare Email
Prof. Ion Ionescu Bucovu   
Luni, 14 Octombrie 2013 08:45

Nicolae Steinhardt - Jurnalul fericirii„Comedia inumană” a universului concentraționar

În peregrinările mele ca dascăl prin satele patriei am intrat în casa unui elev al cărui bunic venise proaspăt din închisorile comuniste. L-am găsit lângă sobă, aproape un cadavru, era speriat, cu ochii rătăciți și refuza să vorbească. Atât mi-a zis: „Eu am stat în celulă cu Steinhardt!” Vorbea încet și se uita în toate părțile. „N-am voie să spun mai multe, am jurat că-mi pun lacăt la gură, dacă află ăia iar mă bagă la închisoare.” Nu după mult timp am aflat că a murit. Povestea lui mi-a revenit aflând cine este N. Stainhardt, acel evreu care a îmbrăcat haina lui Hristos și a scris cartea poate cea mai citită din ultimii 20 de ani, „Jurnalul Fericirii”. Episodul trecerii la religia ortodoxă dă naștere cărții „Jurnalul Fericirii”, care reprezintă, după propria-i mărturie, testamentul lui literar. Redactat la începutul anilor '70, această primă variantă - circa 570 de pagini dactilografiate - este confiscată de Securitate  în 1972 și îi va fi restituită în 1975, după numeroase intervenții pe lângă Uniunea Scriitorilor. Între timp, autorul finalizează a doua variantă, mai amplă, de 760 pagini dactilografiate. „Jurnalul Fericirii” este confiscat a doua oară, în 1984. Redactând în tot acest timp mai multe versiuni, acestea au fost scoase pe ascuns din țară şi au circulat în „samizdat” printre intelectualii epocii, „Jurnalul Fericirii” ajungând să fie difuzat între anii 1988 și 1989, în serial, la postul de radio  Europa Liberă.  Temându-se de noi intervenții din partea Securității, N. Steinhardt face apel la prietenul său mai tânăr, virgil Ciomoş,  pentru a-i salva manuscrisele. Acesta publică Jurnalul în anul 1991, iar în 1992 cartea primește premiul pentru cea mai bună carte a anului. În cei douăzeci și trei de ani care au trecut de la apariție, cartea a fost publicată în 11 ediții în țară și șapte ediții în străinătate, fiind considerată cea mai bună carte a primului sfert de veac din acest secol.

N. Steinhardt a activat în literatura română încă din perioada „trăiriștilor”, dar adevărata operă a lui a fost publicată după căderea regimului comunist, „Jurnalul fericirii”, fiind o carte tulburătoare, rodul unui spirit cuceritor, de o moralitate model pentru timpurile noastre, într-o societate încă bolnavă. „Jurnalul fericirii” nu poate fi încadrat într-o formă literară. „Creion și hârtie nici gând să fi avut la închisoare. Ar fi așadar nesincer să încerc a susține că jurnalul acesta a fost ținut cronologic; e scris apres coup, în temeiul unor amintiri proaspete și vii. De vreme ce nu l-am putut însera în durată, în mod real, mi s-au perindat imaginile, aducerile aminte, cugetele în acel puhoi de impresii căruia ne place a-i da numele de conștiință; e un risc pe care trebuie să-l accept.” (N. Steinhardt). Eugen Simion îl numește „o confesiune apropiată ca formă epică de ceea ce în secolul al XIX-lea se numea memorial.” Am putea numi acest Jurnal „ romanul unei trăiri”,  memorialul unei epoci tragice, în care se împletesc aspecte filozofice cu aspecte religioase, aspecte de moralitate cu rudimente animalice de brute, aspecte culturale cu episoade din marii învățați ai lumii cu citate din ei, care toate pun în lumină o epocă pe care Marin Preda ar fi numit-o „era ticăloșilor”.

De ce „Jurnalul fericirii”? Cum poate cineva să fie fericit în condițiile în care este constrâns să treacă zilnic prin nenumărate umilințe, să se supună unor torționari malefici, luciferi ai închisorilor comuniste? Cine ar putea socoti vreodată prin câte furci caudine a trecut N. Steinhardt împreună cu o parte dintre cei mai iluștri intelectuali ai acelor vremi : Constantin Noica, Vasile Voiculescu, Dinu Pillat, Nicolae Balotă, Vladimir  Străinu, Al. O. Teodoreanu, Virgil Nemoianu, Marieta Sadova, Sergiu Al. George, Alexandru Paleologu și alții, toți reprezentanți ai marii culturi, demni de admirația și respectul posterității. Fericirea lui Steinhardt rezidă în capacitatea lui uimitoare de a cuceri libertatea interioară, folosindu-se de instrumentele spiritului dintre cele mai diferite cum ar fi credința creștină altoită  pe propria sa gândire și înțelegere a lucrurilor, o cultură vastă, o mecanică fină a ideilor, gustul pentru paradox, cu citate din Biblie, Martin Luther, Salvator Dali, Thomas Morus, Kirkegaard, Dostoievski, Cervantes și alții. La el „Celula se transformă neîntrerupt în castel, castelul regelui Arthur de la Camelot, castelul cu lebede al regelui nebun Ludovic al II-lea, în cârciuma lui Don Qujote transformată și ea în castel, în salonul prințului de Conti la ora când se servește le Thea l’anglaise , în grădina Semiramidei, în Taj Mahal, în portic la Susa și la Ecbatano, în serai la Bagdad și la Samarcand; iar deținuții, slabi și galbeni, murdari și zdrențuiți în tot atâtea portrete de La Tur, Perronneau și Van Loo care au pictat figurile cele mai inteligente, mai grațioase și mai blânde ce pot fi, culmi ale delicateței unei civilizații mai mult decât rafinate. Prin bucurie, zice Simone Weil, Frumisețea lumii pătrunde în suflet. Prin durere ea pătrunde în corp.” (N.Steinhardt)

„Lumea - zice el - e creaţia lui Dumnezeu, dar lumea contaminată prin păcat şi intrată în complicitate cu diavolul, lumea aceasta - care nu mai e cea originară - lumea pe care Satana i-o oferă şi i-o aşterne la picioare lui Hristos, ca fiind a lui şi având dreptul s-o dea cui voieşte, întrucât nu e decât o imagine secundară, deformată, de viată - şi care-i iluzie, pe care ţăranii şi târgoveţii o văd, o cred cârciumă, dar Don Quijote o ştie că e castel - e lumea lui. Operaţia de curăţire nu cere aşadar o recreaţie, ci numai o exorcizare, o dezvrăjire. Dovadă e contactul cu toate capodoperele artei care şi ele izbutesc a descânta, a stabili legătura directă cu dumnezeirea. Vălul vrăjit atunci dispare şi lumea - tot aceeaşi fiind, dar preschimbată, scuturată de farmece - redevine creaţia dintâi şi dă senzaţia fericirii. Domnul, de altfel, în convorbirea cu Nicodim nu cere omului o nouă naştere trupească, deci o altă facere, și numai să realizeze o spirituală metanoie instantanee, care-i absolută. Tot pe aici pe undeva stau şi fulgerătoarele cuvinte ale lui von Jawlensky: „arta e nostalgia lui Dumnezeu.”

Memoria fericită i-a prilejuit dorita „figură a fericirii”. „Am intrat în închisoare orb (cu vagi străfulgerări autogene ale beznei, care despică întunericul fără a-l risipi); (nebotezat) și ies cu ochii deschiși (botezat); am intrat răsfățat, râzgâiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose; am intrat nemulțumit, ies cunoscând fericirea; am intrat nervos, supărat, sensibil la fleacuri, ies nepăsător; soarele și viața îmi spuneau puțin, acum știu să gust felioara de pâine cât de mică; ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul; ies împăcat cu cei cărora le-am greșit, cu prietenii și dușmanii mei, ba și cu mine însumi.”

El a uitat și a iertat, așa cum l-a învățat Hristos. Citândul pe Dostoievski precum că „Libertatea, iată formula omului” sau pe Thomas Morus cum că „Libertatea e o noțiune pedantă și burgheză”, el precizează că libertatea e obârșia „memoriei fericite”, un fel de libertate interioară pe care nu ne-o poate lua nimeni. Ca și Dostoievski, el pune în ecuație libertatea cu credința, ambii formându-se în același spațiu creștin ortodox. Înainte de a scrie jurnalul el se eliberase „de patimi”, devenise „nou”,- „ies vindecat”-, își câștigă libertatea de-a uita răutățile, de-a deveni „fericit”. El nu vorbește despre ororile sistemului comunist ci despre reacția celor ce au suferit, atât în interiorul închisorilor cât și în afara lor.

Privind „Jurnalul…” din perspectiva documentară,  mi se pare că cea mai importantă parte este cea închinată legăturii cu „lotul mistico-legionar”. Așa cum rezultă din una din denumirile date acestui grup: „lotul Noica-Pilat”, din care făceau parte cei mai reprezentativi oameni de cultură ai vremii, grupul care „uneltea împotriva securității statului”, Steinhardt relatează amănunte din timpul anchetelor, prezentând metodele folosite de securitate, starea fizică de-a dreptul jalnică în care se aflau cei arestați, dar și cea psihică, dominată de spaimă, de incertitudine. „Ceea ce mă îngrozește și mă deprimă dincolo de orice putință de a mă exprima este înfățișarea fizică a lui Dinu (Pilat) și ținuta lui. Înfățișarea: slab, gălbejit, neras, îmbrăcat în țoale ponosite, care nu stau, ci atârnă pe el. […] Ținuta: stafia aceasta slăbănoagă și jerpelită, de îndată ce a fost introdusă în cameră și așezată de gardian cu fața la masa de lucru a ofițerului anchetator și de cum i s-a vorbit, a și luat poziția de drepți.” Sau alt episod: „În sala de ședințe, dând impresia de pustietate, uriașă, ne așează în boxă, tot pe bănci - ca la școală -, suntem mulți foști elevi ai liceului « Spiru Haret » - acum unul lângă altul înghesuiți. Ne plasează pe rând cum intrăm: mă pomenesc între Noica și la dreapta, Vladimir Străinu, Pillat, Sandu L. și câțiva pentru mine necunoscuți ocupă banca întâi: coautorii complotului înfățișat judecății și pe care-i văd și astăzi prima oară. Cele patru femei (Anca dr. Ionescu, Marietta Sadova, Trixi și Simina Caracas) sunt în fundul boxei… Primul grup este al nostru, al deținuților din boxă, douăzeci și cinci la număr, îngrămădiți pe bănci, privind drept înainte (iarăși nu avem voie să ne uităm altundeva, și mai ales unul la altul), înconjurați-asemenea orbitelor electronice din periferia nucleului atomic- de un cerc de ostași în termen, toți echipați ca pe front, cu puști mitraliere automate pe care le țin îndreptate asupra-ne, dându-și silința să se holbeze fioros…”

Sunt relatări tulburătoare din timpul cercetării și al detenției cărora cu greu le-ai putea da crezare, un fel de „ drum al robilor” spre moarte. Desigur că nu mi-am propus să analizez această operă interesantă care iese din tiparele literaturii. Sunt puțin cei ce s-au aventurat să-i deslege misterele literare. Ea rămâne totuși un document zguduitor al secolului trecut despre universul concentraționist comunist. „Jurnalul Fericirii” este o carte fără echivalent în cultura română, o carte al cărui destin abia începe, zice I. Simuț. Jurnalul relevă o bogăție de semnificații și înțelesuri ce trezește în cititor bucuria infinită de a trăi savurând viața plină de paradoxuri, antinomii, armonii și contradicții, care toate ne cuceresc prin sinceritatea autorului, Nicolae Delarohia, un  Mucenic al neamului.

footer