Revista Art-emis
PDF Imprimare Email
Prof. Ion Ionescu Bucovu   
Luni, 14 Octombrie 2013 08:45

Nicolae Steinhardt - Jurnalul fericirii„Comedia inuman?” a universului concentra?ionar

În peregrin?rile mele ca dasc?l prin satele patriei am intrat în casa unui elev al c?rui bunic venise proasp?t din închisorile comuniste. L-am g?sit lâng? sob?, aproape un cadavru, era speriat, cu ochii r?t?ci?i ?i refuza s? vorbeasc?. Atât mi-a zis: „Eu am stat în celul? cu Steinhardt!” Vorbea încet ?i se uita în toate p?r?ile. „N-am voie s? spun mai multe, am jurat c?-mi pun lac?t la gur?, dac? afl? ?ia iar m? bag? la închisoare.” Nu dup? mult timp am aflat c? a murit. Povestea lui mi-a revenit aflând cine este N. Stainhardt, acel evreu care a îmbr?cat haina lui Hristos ?i a scris cartea poate cea mai citit? din ultimii 20 de ani, „Jurnalul Fericirii”. Episodul trecerii la religia ortodox? d? na?tere c?r?ii „Jurnalul Fericirii”, care reprezint?, dup? propria-i m?rturie, testamentul lui literar. Redactat la începutul anilor '70, aceast? prim? variant? - circa 570 de pagini dactilografiate - este confiscat? de Securitate  în 1972 ?i îi va fi restituit? în 1975, dup? numeroase interven?ii pe lâng? Uniunea Scriitorilor. Între timp, autorul finalizeaz? a doua variant?, mai ampl?, de 760 pagini dactilografiate. „Jurnalul Fericirii” este confiscat a doua oar?, în 1984. Redactând în tot acest timp mai multe versiuni, acestea au fost scoase pe ascuns din ?ar? ?i au circulat în „samizdat” printre intelectualii epocii, „Jurnalul Fericirii” ajungând s? fie difuzat între anii 1988 ?i 1989, în serial, la postul de radio  Europa Liber?.  Temându-se de noi interven?ii din partea Securit??ii, N. Steinhardt face apel la prietenul s?u mai tân?r, virgil Ciomo?,  pentru a-i salva manuscrisele. Acesta public? Jurnalul în anul 1991, iar în 1992 cartea prime?te premiul pentru cea mai bun? carte a anului. În cei dou?zeci ?i trei de ani care au trecut de la apari?ie, cartea a fost publicat? în 11 edi?ii în ?ar? ?i ?apte edi?ii în str?in?tate, fiind considerat? cea mai bun? carte a primului sfert de veac din acest secol.

N. Steinhardt a activat în literatura român? înc? din perioada „tr?iri?tilor”, dar adev?rata oper? a lui a fost publicat? dup? c?derea regimului comunist, „Jurnalul fericirii”, fiind o carte tulbur?toare, rodul unui spirit cuceritor, de o moralitate model pentru timpurile noastre, într-o societate înc? bolnav?. „Jurnalul fericirii” nu poate fi încadrat într-o form? literar?. „Creion ?i hârtie nici gând s? fi avut la închisoare. Ar fi a?adar nesincer s? încerc a sus?ine c? jurnalul acesta a fost ?inut cronologic; e scris apres coup, în temeiul unor amintiri proaspete ?i vii. De vreme ce nu l-am putut însera în durat?, în mod real, mi s-au perindat imaginile, aducerile aminte, cugetele în acel puhoi de impresii c?ruia ne place a-i da numele de con?tiin??; e un risc pe care trebuie s?-l accept.” (N. Steinhardt). Eugen Simion îl nume?te „o confesiune apropiat? ca form? epic? de ceea ce în secolul al XIX-lea se numea memorial.” Am putea numi acest Jurnal „ romanul unei tr?iri”,  memorialul unei epoci tragice, în care se împletesc aspecte filozofice cu aspecte religioase, aspecte de moralitate cu rudimente animalice de brute, aspecte culturale cu episoade din marii înv??a?i ai lumii cu citate din ei, care toate pun în lumin? o epoc? pe care Marin Preda ar fi numit-o „era tic?lo?ilor”.

De ce „Jurnalul fericirii”? Cum poate cineva s? fie fericit în condi?iile în care este constrâns s? treac? zilnic prin nenum?rate umilin?e, s? se supun? unor tor?ionari malefici, luciferi ai închisorilor comuniste? Cine ar putea socoti vreodat? prin câte furci caudine a trecut N. Steinhardt împreun? cu o parte dintre cei mai ilu?tri intelectuali ai acelor vremi : Constantin Noica, Vasile Voiculescu, Dinu Pillat, Nicolae Balot?, Vladimir  Str?inu, Al. O. Teodoreanu, Virgil Nemoianu, Marieta Sadova, Sergiu Al. George, Alexandru Paleologu ?i al?ii, to?i reprezentan?i ai marii culturi, demni de admira?ia ?i respectul posterit??ii. Fericirea lui Steinhardt rezid? în capacitatea lui uimitoare de a cuceri libertatea interioar?, folosindu-se de instrumentele spiritului dintre cele mai diferite cum ar fi credin?a cre?tin? altoit?  pe propria sa gândire ?i în?elegere a lucrurilor, o cultur? vast?, o mecanic? fin? a ideilor, gustul pentru paradox, cu citate din Biblie, Martin Luther, Salvator Dali, Thomas Morus, Kirkegaard, Dostoievski, Cervantes ?i al?ii. La el „Celula se transform? neîntrerupt în castel, castelul regelui Arthur de la Camelot, castelul cu lebede al regelui nebun Ludovic al II-lea, în cârciuma lui Don Qujote transformat? ?i ea în castel, în salonul prin?ului de Conti la ora când se serve?te le Thea l’anglaise , în gr?dina Semiramidei, în Taj Mahal, în portic la Susa ?i la Ecbatano, în serai la Bagdad ?i la Samarcand; iar de?inu?ii, slabi ?i galbeni, murdari ?i zdren?ui?i în tot atâtea portrete de La Tur, Perronneau ?i Van Loo care au pictat figurile cele mai inteligente, mai gra?ioase ?i mai blânde ce pot fi, culmi ale delicate?ei unei civiliza?ii mai mult decât rafinate. Prin bucurie, zice Simone Weil, Frumise?ea lumii p?trunde în suflet. Prin durere ea p?trunde în corp.” (N.Steinhardt)

„Lumea - zice el - e crea?ia lui Dumnezeu, dar lumea contaminat? prin p?cat ?i intrat? în complicitate cu diavolul, lumea aceasta - care nu mai e cea originar? - lumea pe care Satana i-o ofer? ?i i-o a?terne la picioare lui Hristos, ca fiind a lui ?i având dreptul s-o dea cui voie?te, întrucât nu e decât o imagine secundar?, deformat?, de viat? - ?i care-i iluzie, pe care ??ranii ?i târgove?ii o v?d, o cred cârcium?, dar Don Quijote o ?tie c? e castel - e lumea lui. Opera?ia de cur??ire nu cere a?adar o recrea?ie, ci numai o exorcizare, o dezvr?jire. Dovad? e contactul cu toate capodoperele artei care ?i ele izbutesc a descânta, a stabili leg?tura direct? cu dumnezeirea. V?lul vr?jit atunci dispare ?i lumea - tot aceea?i fiind, dar preschimbat?, scuturat? de farmece - redevine crea?ia dintâi ?i d? senza?ia fericirii. Domnul, de altfel, în convorbirea cu Nicodim nu cere omului o nou? na?tere trupeasc?, deci o alt? facere, ?i numai s? realizeze o spiritual? metanoie instantanee, care-i absolut?. Tot pe aici pe undeva stau ?i fulger?toarele cuvinte ale lui von Jawlensky: „arta e nostalgia lui Dumnezeu.”

Memoria fericit? i-a prilejuit dorita „figur? a fericirii”. „Am intrat în închisoare orb (cu vagi str?fulger?ri autogene ale beznei, care despic? întunericul f?r? a-l risipi); (nebotezat) ?i ies cu ochii deschi?i (botezat); am intrat r?sf??at, râzgâiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose; am intrat nemul?umit, ies cunoscând fericirea; am intrat nervos, sup?rat, sensibil la fleacuri, ies nep?s?tor; soarele ?i via?a îmi spuneau pu?in, acum ?tiu s? gust felioara de pâine cât de mic?; ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul; ies împ?cat cu cei c?rora le-am gre?it, cu prietenii ?i du?manii mei, ba ?i cu mine însumi.”

El a uitat ?i a iertat, a?a cum l-a înv??at Hristos. Citândul pe Dostoievski precum c? „Libertatea, iat? formula omului” sau pe Thomas Morus cum c? „Libertatea e o no?iune pedant? ?i burghez?”, el precizeaz? c? libertatea e obâr?ia „memoriei fericite”, un fel de libertate interioar? pe care nu ne-o poate lua nimeni. Ca ?i Dostoievski, el pune în ecua?ie libertatea cu credin?a, ambii formându-se în acela?i spa?iu cre?tin ortodox. Înainte de a scrie jurnalul el se eliberase „de patimi”, devenise „nou”,- „ies vindecat”-, î?i câ?tig? libertatea de-a uita r?ut??ile, de-a deveni „fericit”. El nu vorbe?te despre ororile sistemului comunist ci despre reac?ia celor ce au suferit, atât în interiorul închisorilor cât ?i în afara lor.

Privind „Jurnalul…” din perspectiva documentar?,  mi se pare c? cea mai important? parte este cea închinat? leg?turii cu „lotul mistico-legionar”. A?a cum rezult? din una din denumirile date acestui grup: „lotul Noica-Pilat”, din care f?ceau parte cei mai reprezentativi oameni de cultur? ai vremii, grupul care „uneltea împotriva securit??ii statului”, Steinhardt relateaz? am?nunte din timpul anchetelor, prezentând metodele folosite de securitate, starea fizic? de-a dreptul jalnic? în care se aflau cei aresta?i, dar ?i cea psihic?, dominat? de spaim?, de incertitudine. „Ceea ce m? îngroze?te ?i m? deprim? dincolo de orice putin?? de a m? exprima este înf??i?area fizic? a lui Dinu (Pilat) ?i ?inuta lui. Înf??i?area: slab, g?lbejit, neras, îmbr?cat în ?oale ponosite, care nu stau, ci atârn? pe el. […] ?inuta: stafia aceasta sl?b?noag? ?i jerpelit?, de îndat? ce a fost introdus? în camer? ?i a?ezat? de gardian cu fa?a la masa de lucru a ofi?erului anchetator ?i de cum i s-a vorbit, a ?i luat pozi?ia de drep?i.” Sau alt episod: „În sala de ?edin?e, dând impresia de pustietate, uria??, ne a?eaz? în box?, tot pe b?nci - ca la ?coal? -, suntem mul?i fo?ti elevi ai liceului « Spiru Haret » - acum unul lâng? altul înghesui?i. Ne plaseaz? pe rând cum intr?m: m? pomenesc între Noica ?i la dreapta, Vladimir Str?inu, Pillat, Sandu L. ?i câ?iva pentru mine necunoscu?i ocup? banca întâi: coautorii complotului înf??i?at judec??ii ?i pe care-i v?d ?i ast?zi prima oar?. Cele patru femei (Anca dr. Ionescu, Marietta Sadova, Trixi ?i Simina Caracas) sunt în fundul boxei… Primul grup este al nostru, al de?inu?ilor din box?, dou?zeci ?i cinci la num?r, îngr?m?di?i pe b?nci, privind drept înainte (iar??i nu avem voie s? ne uit?m altundeva, ?i mai ales unul la altul), înconjura?i-asemenea orbitelor electronice din periferia nucleului atomic- de un cerc de osta?i în termen, to?i echipa?i ca pe front, cu pu?ti mitraliere automate pe care le ?in îndreptate asupra-ne, dându-?i silin?a s? se holbeze fioros…”

Sunt relat?ri tulbur?toare din timpul cercet?rii ?i al deten?iei c?rora cu greu le-ai putea da crezare, un fel de „ drum al robilor” spre moarte. Desigur c? nu mi-am propus s? analizez aceast? oper? interesant? care iese din tiparele literaturii. Sunt pu?in cei ce s-au aventurat s?-i deslege misterele literare. Ea r?mâne totu?i un document zguduitor al secolului trecut despre universul concentra?ionist comunist. „Jurnalul Fericirii” este o carte f?r? echivalent în cultura român?, o carte al c?rui destin abia începe, zice I. Simu?. Jurnalul relev? o bog??ie de semnifica?ii ?i în?elesuri ce treze?te în cititor bucuria infinit? de a tr?i savurând via?a plin? de paradoxuri, antinomii, armonii ?i contradic?ii, care toate ne cuceresc prin sinceritatea autorului, Nicolae Delarohia, un  Mucenic al neamului.

footer