Revista Art-emis
Jurnalul lui Adrian Marino - O evadare în lumea liberă PDF Imprimare Email
Anastasia Dumitru   
Duminică, 06 Octombrie 2013 18:02

Adrian Marino - Viata unui om singur, copertaÎn prefaţa cărţii sale, Adrian Marino susţine ca această culegere de texte nu este una de literatură, dar poate fi „convertită şi recuperată în acest sens”.Autorul, care între 1948-1949, a fost arestat şi condamnat, chiar şi după eliberare, până în 1989 nu a fost niciodată şi nicăieri, nici în România, nici în Occident, un om liber. Marea dificultate a scriitorului este să rămână o „conştiinţă liberă”, „a nu fi în serviciul puterii, a nu fi o slugă literară”. De ce optează autorul pentru jurnal? Răspunsul îl găsim tot în prefaţă, „jurnalele au un sens ideologic şi polemic foarte precis”. Prin ele încearca să spargă o „blocadă” şi să evadeze din izolarea ceauşistă în lumea liberă. Chiar dacă umbra securităţii l-a însoţit permanent peste tot, participările scriitorului la activitatea Asociaţiei Internaţionale de Literatură Comparată (A.I.L.C.), congrese, burse, invitaţiile în străinătate echivalau cu „un act efectiv de libertate”, de „fugă” şi solidarizare cu Europa, de integrare în „Republica universală a literelor”. Adrian Marino a intuit necesitatea formării uniunii culturale de tip european, unde să fie o liberă trecere a oamenilor şi a ideilor, o „comunicaţie liberă”. Conceptele propuse de savantul român, considerate anacronice atunci, sunt tot mai auzite azi în mediile intelectuale: continuitate culturală, „a aduce Europa acasă”, culturi deschise, integrarea în tradiţia europeană, depăşirea oricărui complex de inferioritate sau de superioritate. Singurul complex care nu poate să dispară este „complexul Dinicu Golescu”, fiindcă acesta este „starea de spirit a oricărui călător român”, lucid şi inteligent, care percepe decalajul culturii şi civilizaţiei existente (decalaj adesea enorm) pentru a-l reduce cât mai mult posibil prin valori competitive, dincolo de toate delimitările geografice, zonele geopolitice şi culturale. În această ordine de idei, jurnalele corespund şi „unui program cultural,” fiind o formă de protest, de respingere constantă a „literaturii” dirijate, oficiale, tipice regimurilor totalitare, susţine A. Marino, considerând că prezentul volum este „un gest total de eliberare, de regăsire interioară şi de evadare într-o lume liberă.” Jurnalul a însemnat un protest şi o rupere de „literatura” curentă, cenzurată, un act de liberă judecată a unui intelectual anacronic. Volumul îşi justifică titlul pentru că ideea libertăţii este un laitmotiv, fiind dezideratul intelectualului demn, care nu a aderat la regimul dictatorial, ci a slujit doar cartea şi conştiinţa sa liberă.

Primul jurnal este cel spaniol, început în data de 17 octombrie 1981, când autorul se afla pentru a doua oară la Madrid, după zece ani, la al IX-lea Colocviu al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor Literari. Comunicările criticilor, părându-i-se inegale, unele „prea improvizate”, prea „orale”, de o „simplitate dezolantă”, A. Marino se întreabă în ce măsură are „vocaţia” acestor colocvii şi congrese. Paginile dedicate studiului în bibliotecile Europei constituie o aleasă lecţie de muncă a intelectualului desăvârşit, avid de cultură. Fiind invitat la Biblioteca Nacional, îşi propune să revină pentru documentarea la studiul său organizat privind Hermeneutica. În pagini întregi descrie efortul considerabil de a descoperi, pe texte originale, doar un singur citat, mai ales că Spania este numită de cercetătorul român „o ţară a aproximaţiilor şi relativităţii”, unde nici fişierele bibliotecilor nu pot fi foarte precise. A. Marino este uluit de lejeritatea şi comoditatea programului de studiu în bibliotecile spaniole, oportunitate întâlnită numai în Germania. Un subiect „subversiv” în România acelor ani era xeroxul, de aceea este încântat de posibilitatea folosirii neîngrădite a acestei maşinării.

La fel ca toţi marii savanţi, incursiunea în alt spaţiu cultural este prilej de reflectare asupra propriei culturi sau asupra valorilor universale. Nivel european nu înseamnă a cita, a compila, a prelua scheme, limbaj, date, noţiuni, ci a dobândi un orizont, o competenţă şi o personalitate românească, definită în cadrul culturii noastre, dar cu şanse reale de confruntare, validare, comparare şi asimilare internaţională”, afirmă autorul cărţii Evadări în lumea liberă”.

Cu maximă luciditate, apreciază că jurnalele sunt „simple documente de viaţă, autentice, de aceea este interesat de scrierea notaţiei vii, spontane, subiective, ca o reacţiune imediată împotriva nivelării sufleteşti”. Călătoria prin Madrid i se pare „ceva între recunoaştere, explorare şi aventură”. Este bucuros să viziteze muzeele, să-l vadă pe Cervantes şi Picasso. Nu este surprins de abundenţa societăţii de consum, de jovialitatea sa, dar această extrovertire este un prilej de a se redescoperi pe sine, scriitorul, care constată că trăieşte „prea ascet, prea rigid, prea izolat.” Invitat de către românii stabiliţi în Spania, este copleşit de gândurile referitoare la statutul românilor din străinătate, analizând „profunda lor dramă interioară”.

În 1982 stă o lună în Bavaria. Jurnalul bavarez debutează cu aceleaşi îndoieli specifice unui bun diarist: merită însemnate unele detalii? Ce sens ar avea ele? După lungi reflecţii, susţine că însemnările înseamnă diversificare şi interiorizare, o terapeutică necesară - morală şi personală. Consemnează impresiile sale despre capitala Bavariei, „un mare, un imens oraş de «provincie», o aglomerare urbană enormă”. În spaţiul bavarez este neconceput să rămâi sâmbăta şi duminica acasă, fiind semn de necivilitate şi de marginalizare socială, inacceptabilă. În acest context, şi turistul român merge în excursii la toate castelele, muzeele şi mănăstirile bavareze posibile, însă nu este deloc convins de necesitatea şi superioritatea acestui gen nomad de viaţă. Adrian Marino se întreabă: „Oare nesuportând claustrarea nu înseamnă fugă de vidul din noi înşine?” Totuşi, la invitaţia prietenilor Gabriela şi Mihai Carp acceptă să audieze concertul duminical Simfonia londoneză. Chiar dacă mai evadează în spaţiul social, studiul este prioritar, de aceea primeşte un ultimatum ferm: „prea multă erudiţie!” Diaristul duce o viaţă dublă: de la 9 la 6 în bibliotecă, iar seara acceptă „mondenităţile,” care înseamnă socializare, regrupare, comunicare a diasporei. Adrian Marino face diferenaă dintre viaţa deschisă, de grup, a bavarezilor şi individualismul francez. Apreciază, de asemenea, forţa de organizare materială a culturii germane, atunci când se referă la cel mai mare muzeu tehnic din lume. Un avantaj al spiritului nemţesc este şi susţinerea inventatorilor şi a invenţiilor, ceea ce în România nu se întâmplă, din cauza depersonalizării, nivelării conştiinţelor creatoare. Un alt regret al autorului este acela privitor la lipsa unor personalităţi române de talia lui Kant sau Hegel, pentru că noi nu vom putea lua niciodată „iniţiative teoretice, sistematice, metodologice”, nu vom intra în circuitele de referinţă internaţionale, pentru că orice iniţiativă este ucisă. Cu toată această gândire pesimistă, consideră că „până la urmă „don-quijotismul şi utopia înving.”  

În toamna lui 1983, revine la München cu o bursă de studii. Aflăm că este din nou terorizat de timp, că evită vizitele de dragul rămânerii în imperiul religiei cărţii” pentru cercetările sale. Germanii au un bun management al timpului, în contrast cu mentalitatea balcanic-orientală a românului. Pentru a-şi întrări această convingere, apelează la citatul lui I.G. Duca, despre „ţara care n-are noţiunea timpului.” Savantul este conştient de misiunea sa - realizarea proiectelor esenţiale - prin care „viaţa capătă sens şi conţinut”, scrie cel care zilnic ieşea” dintr-o cultură şi intra în alta, într-un spaţiu internaţional, abstract, universalizat.” Printre puţinii pe care îi vizitează este Pavel Chihaia, „om de valoare şi integritate morală”, izolat, stăpânit de sentimentul „ghettoului spiritual”. Se întâlneşte la bibliotecă şi cu alţi prieteni, printre care şi criticul Ion Negoiţescu.

Referindu-se la muzeele bavareze, consideră că toate elementele culturii universale sunt adunate într-un spaţiu restrâns, dar care le respectă identitatea. Astfel, muzeul este un simbol al recuperării universalităţii, al deschiderii, în schimb, acuză cultura franceză că „francizează” elementele alogene, le uită originea, dând exemplul lui Brâncuşi, care a devenit un „produs cultural francez”.

În jurnal sunt notate inclusiv problemele de sănătate. Aventura bavareză a fost şi una medicală, care l-a ţinut departe de obiectivele sale livreşti. În vara lui 1984, turistul cultural este la Paris. Cu acest prilej face o recapitulare a ideilor sale referitoare la difuzarea culturală:

- Literatura română se face în mod esenţial în România;

- Occidentul, Franţa în speţă, poate face mult, foarte mult pentru această literatură, dându-i ceva din prestigiul său editorial, publicistic, cultural, capabil, în principiu, de a consolida şi apăra o serie de valori;

- Practic, însă, ea nu ştie cum, când şi pentru cine să acţioneze… Cultură închisă, autarhică, indiferentă, uneori chiar „şovină” […] Nicăieri singurătatea literară şi izolarea nu au un sens mai precis şi mai acut decât la Paris;

- Reprezentanţii literaturii române - mulţi dintre ei inegali, ocazionali, diletanţi - nu sunt la rândul lor deloc adaptaţi acestui sistem deosebit de recepţie şi de relaţii,” susţine Adrian Marino, care acuză improvizaţia şi ineficienţa celor responsabili.

Cercetătorul român aduce acuze nu numai Occidentului (mai ales francez), ci şi diasporei româneşti din Paris, lipsite de perspective clare şi de coeziune. Până şi lucrările de la congresul de literatură comparată i se par mediocre şi lamentabile, iar participanţii formează o „faună de cercetători şi profesori, mediocri şi aroganţi” cu care nu are nicio afinitate, fiind însă constrâns să participe de dragul „ieşirii” din România aflată sub dictatura ceauşistă. Marino generalizează şi exagerează, atunci când se referă la exilul românesc, devenind cel mai aspru critic al diasporei din Paris. El îl citează şi pe Emil Cioran, cu lecţiile sale de „luciditate, realism, stoicism şi cinism.” Evadările în lumea liberă sunt plătite prea scump pentru unii compatrioţi, de aceea el preferă să fie „ignorat” decât „bătut pe umeri” de mediocri, mărturiseşte cel care simte că nu are „vocaţia de discipol.” Varietatea emigraţiei, a amestecului de „rezidenţă”, a oportuniştilor în acest mediu inospitalier necesită vigilenţă şi legitime acte de apărare”, afirmă A. Marino.

În următoarele două jurnale germane, îşi exprimă bucuria de a se reîntoarce în spaţiul de „acasă,” mai ospitalier decât cel parizian. Constată o carenţă tot mai accentuată a valorilor, relativizarea ideilor, estomparea şi destrămarea lor în „societatea de consum”. Marea sa putere de eroziune, seducţie şi evaziune joacă un rol din cele mai involuntar nocive, ducând la dramaunor spirite cândva riguroase. Deşi mediul este dur, are posibilitatea de a avea şi examene introspective, când recunoaşte că a trecut prin decenii de frustrări şi dificultăţi (închisoare şi deportare, 14 ani în total). Această anamneză explică tonul incisiv al diaristului care nu-i iartă pe unii exilaţi, foşti colaboratori ai regimului, ce se consideră la Paris anticomunişti. El îi detestă pe egoiştii fără memorie, fără tradiţie, care distrug totul, răstoarnă scara de valori, impun „un gust unic”, se supun cenzurii sau acceptă blocada culturală. Cu tonul său intransigent critică regimul care a dezinformat, a confiscat şi a manipulat, afirmând că dictatura a reprezentat „ieşirea din Europa”, „ţărănizarea unei culturi,” „sălbăticie, pervertirea şi distrugerea relaţiilor sociale.” Autorul se întreabă „Cine este adevăratul erou? Cel ce fuge, îşi pune pielea la adăpost sau cel ce se întoarce conştient la ceea ce-l aşteaptă: foame, frig, teroare, cenzură etc.?

Secvenţele diaristice trecute între paranteze ar necesita un studiu separat datorită valorii lor documentare pentru o cercetare comparativă privind (non)libertatea, de unde pot fi culese informaţii despre ravagiile cenzură, despre consecinţele claustrării şi ale imposibilităţii deschiderii spre spaţiul cultural european. Aspectul umilitor şi traumatizant al plecărilor este nota dominantă a sistemului”, scrie A. Marino într-una din astfel de paranteze. „Tipii” de la Ambasadă erau mereu pe urmele scriitorilor pentru a se asigura că aceştia nu rămân acolo. Ce au reuşit ei să facă? Să izoleze o cultură, să ne compromită ca români, „a-ţi fi ruşine că eşti român, iată ce a reuşit să facă un regim”, mărturiseşte A. Marino.  Totuşi câţiva scriitori Marin Sorescu, M.H. Simionescu, Geo Bogza, M. Mincu etc. au reuşit să „evadeze”.

Cartea oferă informaţii de ordin cultural, ştiinţific datorită valorii documentare a textelor. Chiar dacă nu vom scăpa de „complexul lui Dinicu Golescu”, autorul ne îndeamnă să nu ne considerăm provinciali. Nota comună a crâmpeielor de jurnal o constituie aspiraţia spre autocunoaştere şi cunoaştere a culturii române, prin raportare la rădăcinile sale europene. Pentru a realiza autenticitatea, inserează pe alocuri interogaţii retorice sau detalii despre peripeţiile călătorului. Impresionează descrierea bibliotecilor, a oamenilor ciudaţi, care dau farmec textelor.      

Ce fel de călător este autorul cărţii Evadări în lumea liberă”? El este un pelerin vizionar, care întrezăreşte perspectivele culturale universale. Adrian Marino este preocupat de autenticitatea mărturisirii, care, sub auspiciile călătoriilor, vrea să smulgă timpului veridicitatea scriiturii şi trăirii. Cu toate că demersul scriitorului nu se doreşte literar, diaristul respectÂnd rigorile acestei specii literare, aduce informaţii exacte şi autentice privind itinerariile sale. Lecturând, facem cunoştinţă cu unele felii de viaţă”, cu evenimentele culturale desfăşurate în ţările Europei, dar şi în America, unde stilul de viaţă este self help, iar noii veniţi au o criză de adaptare. „S.U.A. este ţara ultramecanizată, ţara spectacolului de mare montare, un spaţiu al imigranţilor şi al risipei extraordinare”, având mottourile: take it easy, publish or perish, care dau senzaţia de gol şi de vid”. Chiar dacă este „ţara manualelor”, studentul american nu are privirea intelectuală, el devine un politician mediocru, care ştie să inventeze o tradiţie din nimic. America, numită un „microcosm caleidoscopic al macrocosmosului uman şi social”, va deveni cea mai completă şi complexă naţiune din lume.

De ce ar dori cititorul să evadeze alături de Adrian Marino în lumea liberă? Lectura este un mod de a dialoga deschis, fără complexe, în mai multe spaţii culturale şi o cale de a căuta „prezenţele româneşti.” Prin ochiul turistului cultural putem accede în muzee, universităţi, biblioteci, acasă la românii din diaspora. Cititorul poate afla profilul unui mare intelectual, aşa cum reiese din jurnal. Adrian Marino este un „obsedat de utopiile livreşti-erudite”, un „etern colecţionar de cărţi”, care îl admiră pe medievalul Cambridge, preocupat de autentic, de dorinţa de a rămâne om, normal, întreg într-o lume de rinoceri. El este un perpetuu însetat de cunoaştere „vreau să „cunosc”, să mă „cultiv” cât mai mult posibil”, se destăinuie diaristul, care este pornit contra mediocrilor infatuaţi, a superficialilor, a celor care fac trimiteri greşite sau traduc arbitrar, făcându-te să pierzi timp inutil, nervi şi răbdare.

Adrian Marino ne aduce aminte că suntem români şi totodată europeni, că avem nevoie să circulăm pentru a cunoaşte. El ne readuce aminte de unica soluţie a supravieţuirii morale: „stoicismul discret, mult scepticism şi ironie, detaşare, analiză lucidă, muncă stăruitoare cât mai serioasă posibil, privire în perspectivă şi optimism pentru că literatura română a început cu sute de ani în urmă şi mai continuă.” Această continuitate este asigurată numai de operele solide. Criticul consideră că face parte din categoria the happy few, care cred că o catastrofă nu poate distruge totul, ceva se va păstra şi va rodi. Adrian Marino este optimist în privinţa viitorului european al nostru, de aceea crede în gândirea liberă, în energia originală şi creatoare. Autorul cărţii Evadare în lumea liberă” ne îndeamnă să încurajăm schimburile culturale, traducerile, vizitele şi difuzarea culturii româno-occidentale. Ne învaţă cum să depăşim vitregiile istoriei: prin distanţare ironică, neluare în serios a farsei tragice, sinistre, metode care ne ajută să rezistăm şi să supravieţuim moral.

footer