Revista Art-emis
Nicolae N. Negulescu - „Nunta cuvintelor” PDF Imprimare Email
Livia Ciupercă   
Joi, 05 Septembrie 2013 14:53

Nicolae Negulescu - Nunta cuvintelorSmerenia cuvântului angelic - mistuire celestă

Arta de a surprinde multiplicitatea cuvântului, miezul său zămislitor de taine, de „fărâme la ospăţul minţii” (Kahlil Gibran), avem a crede, l-a călăuzit pe Nicolae N. Negulescu, poetul filosof care - în recenta apariţie editorială, trilingvă (română, engleză, franceză): „Nunta cuvintelor” (Târgovişte, Editura „Singur”, 2013), s-a dorit în dialog cu Universul, cu Marele Tot, convins fiind că pătrunzând în adâncimile sinelui, va descoperi noi orizonturi. Şi, în „unduirile/ harfelor/ din visul buchetului/ de Luceferi” (În raza sufletului), în „eternitatea/ Cercului/ tăcerii albe” (Apoteoza Cercului), neprihănite, poetul se doreşte ancorat de „braţele depărtării”: „Adun şi eu/ pe braţele depărtării/ fărămituri de stele/ şi chiar un nimb/ rămas/ de la ospeţele/ olimpienilor zei/ fumegând/ peste culmi/ ca potcoava/ fulgerului”. În viziunea poetului filosof, cuvântul devine limbaj al raţiunii, iar acele fonetisme - desprinse din îmbrăţişarea cădere-vals „picături de tăcere străbătând tăcerea” (Samuel Beckett) se doresc dezlegare de mister, se doresc dezâmblânzire, balsam binefăcător întru cunoaştere: „Poate voi afla/ din văzduhul semnelor / cum s-au închis/ peşterile/ în urechea cerbului/ şi el într-o nuntă/ de spirale/ şi eu/ în runele zăpezilor” (Văzduhul semnelor).

Numai în ritm impus de vocea lirică, putem vorbi de cantaţie (Trăiesc în cântec), de „smerenia cuvântului” (În drumul neuitării), de „cuvântul angelic” (În depărtările creaţiei) sau de „îngerii cuvintelor” (Chipul durerii). Pentru poetul Nicolae N. Negulescu, metafora se doreşte zămislitoare de sublim: „lumina arde/ lumina” (De-ar şti să vadă omul...), „luminile lacrimei” (Quinta essentia), „flacăra privirilor” (Sufletul exilat), „ochii scăpărători” (Din ochii scăpărători), „veacul fulgerului” (Mă doare gândul), „praf luminos/ în fereastra Universului” (În fereastra Universului), „a izbucnit în flăcări/ glasul visului” (Dahna), „focul plânsului” (Pentru zidirea templelor), „Cerul mării de stele/ luminat cu ochii Tăi” (Vis etern), „sacre-mpărăţii astrale” (Euritmii), „fulg de lumină” (În inima Căii Lactee) etc.

La polul opus însă, vizualizat ca un binemeritat echilibru al cosmicului, se află vraja nopţii, săgeată aprinsă (Cum dă noaptea): „umbra enigmatică” (Chiar şi din ochii visului), „vălurile nopţii” (Icoana drumului), „vântul umbrei ascuţit” (Viaţa misterioasă) etc. Şi, deloc surprinzătoare, ambivalenţa conotativă a imaginilor: „vălurile nopţii” - „văpăi(le) sunetului” (Icoana drumului), pentru a reflecta asupra lacrimilor care, pe „matca aerului” străpung timpul. Şi-atunci auzim: „Mă acopăr/ cu toate harurile/ reliefurilor edenice/ din crucea visului/ să nu mai văd/ cruzimea Lumii/ izgonind în gol/ Îngerii cuvintelor” (Chipul durerii).

Deşi un suflet exilat, fiinţa se lasă purtată de o stare de trezire a conştiinţei, chiar de extaziere. Şi-acest imbold transpare ca un „dor dureros de ieşire din sine”. Zeiască pare-această dorinţă de libertate din templul stabilităţii. Fiinţa aspiră spre culmile depărtărilor „care n-au chip şi nume”, spre-acele trepte ale Inuabilului, aspiraţie (în)spre-acel „nimb” al nemuririi (Mihai Eminescu), al Divinului. „Când deschid piatra/ cu flacăra privirilor/ Pământul-mi spune alergând:/ «Până şi în aceste/ mari depărtări/ de culoarea amurgului/ sufletul tău exilat/ miroase-a stele! »” (Sufletul exilat)

În vizionarul negulescian, naraţia pare străpunsă de un dor mistuitor, ca o revărsare în trepte sonore („să dăm”, să scoatem, să vedem”), voinţă, raţionament inductiv, pe linia cronogenetică dintre virtualitate şi realitate: „Să dăm la o parte/ suflete/ vălurile nopţii/ coborâte pe funii/ de aur/ în matca aerului/ adormit...” (Icoana drumului) Şi astfel, forma conjunctivală devine timp „rostitor” (C. Noica). Surprind, îndrăzneţ şi tandru, formele unor imperative - spasm sideral: „sărută-mi gândul...” - Kiss my thought... - Embrasse-moi la pensée... (Din viaţa gândului), deopotrivă, acea dorinţă de îmbrăţişare divină: „înnoieşte-mi aura, sfinţitoare Crăime...” (Trăiesc în cântec). O surpriză plăcută, şi-un gerunziu învolt, încrustare unduindă, un special „îngerând”, derivat de la „înger” (La temple sub diademe), dăltuitor întru smerenia cuvântului ce se doreşte mistuire celestă.

Coborârea în tainiţele sinelui se doreşte surprinsă din perspectiva preteritală a prezentului implantat în trecut: „Nu ştiu/ cine m-a strigat/ de dincolo/ că marea s-a deschis/ şi după o răscolire/ a căzut zdrobit/ întunericul/ pe pragul casei;/ de-abia îmi ajungea/ la genunchi timpul” (Transfigurare), reţinând că acest „strigăt” al răzvrătirii – nici nu mântuie, nici nu nimiceşte. Pare-un avertisment-extaziere a clipei de taină, a contopirii (pentr-o clipă) dintre sufletul „creat” şi cel „increat”. Cel de-aici, al concretului şi cel de dincolo, al dulcelui vis; între yang – locul însorit, activ, al acestui prezent învolburat şi yin - locul întunecos, pasiv, în „adâncimi de întuneric” (L. Blaga). Şi-n această verticalitate, vocea lirică se simte în falnică (re)devenire: „marea s-a deschis”, „a căzut zdrobit/ întunericul”, iar lumina a triumfat. Paşii antitetici: aici - dincolo, lumina – întunericul, clipa lucidităţii (dacă luăm în calcul şi vibraţiile consonantice ale slavonismelor: „răscoli”, „zdrobi”, „prag”) se revarsă, conştient (în subconştient, gândind la negativul incertitudinii „nu ştiu cine...”), asupra timpului sfredelitor.

Apoteoza cercului devine ilustrare a poemului clepsidră, frazare apoteotică, „aprins” - înflăcărat cânt - ca o deschidere înspre culmile atotcuprinzătoare, ca o revărsare înspre totul-tot, străluminare înspre-acel corolar al împlinirii celeste. Torturante sunt „triburile gândurilor”, a gândului gând vatră a logicului, „cârduri de gânduri” (Cunoaşterea necunoaşterii)! „Doamne,/ cum se mai ciocnesc / înfrigurate umbrele!...” (Spre împărăţia luminii) - pare-a rosti „sufletul-spirit”, în trinitatea dimensiuniilor sale: intelect, sentiment, voinţă (după judecata lui Noica). Are dreptate Kahlil Gibran - cei care doresc să pătrundă în împărăţia luminii, e foarte posibil, „să înainteze în tărâmul beznei...” Dorinţa nu se fundamentează întotdeauna prin împlinire. Dorinţa poare rămâne la treapta de căutare: „eu calc/ uşor ca un fulg/ orizontul încins/ terminat cu o pasăre...” şi-apoi: „eu sui/ din stea în stea/ raza inimii...” (Spre împărăţia luminii)

Împărăţia luminii - foarte posibil - poate să (ne) rămână închisă, inaccesibilă. Sunt limite peste care doar mintea îşi cuibăreşte lăcaş. Ne dorim vultur sprinţar printre astre, dar suntem (rămânem) apriori limitaţi. Gândim infinitul, doar în limitele lui „hic” (aici) şi „nunc” (acum). Graniţele spaţiale şi temporale ne transpar - o spune poetul - „înfrigurate...” Cât de sacrală este această finitudine! Merită să trăieşti, „total, dar nobil, în prezent”, precum glăsuieşte Homer. Da! „Poţi visa!...” (Om şi Univers), şopteşte poetul. Visul - dorinţă crescătoare - se răsfrânge asupra sinelui ca o „împărtăşire nelimitată...”(Emil Cioran) Te poţi aventura pe „cărările/ din veşnicia/ privirii.. ”, îţi poţi permite să realizezi conotaţii între micro şi macrocosmosul creator, îţi poţi permite şi-acel impuls de erotică divină (Prin ochii scăpărători), te poţi simţi crestând culmile - în ritm astral (Trezit în adevăr). Orice este posibil. Important „de-ar şti să vadă omul... / tot Pământul de gânduri...”, ce i se deschide, generos, întru cunoaştere. Prezenţa dumnezeiescului este în noi. Doar în noi. Nu trebuie a ne aventura în spaţiul „nepătrunsului ascuns” (Lucian Blaga).

Nu avem nevoie a dezlega mistere. Nu e nevoie să protejăm misterul. Ci să privim doar spre „Lumea vieţii lăuntrice”: „Le monde fluide en moi/ qui voit dans les formes/ l’odeur des couleurs/ du Soleil de la nuit...” Între Om şi Univers s-aşterne „argintăria/ ramurilor de stele”: „N-ai decât/ să-ţi odihneşti umbra/ ascultându-mi adierea/ tălpilor/ sub argintăria/ ramurilor de stele...” N-avem voie a uita: suntem scânteiere de Macrocosmos, nişte „frunze rostogolite de vânt în ţărână” (Homer). Guvernaţi de Marele Tot.„Poţi visa!...” (Om şi Univers). Incitant e „glasul visului” (Dahna). Te poţi aventura în spaţiul departelui, acolo unde tronează înstelările. Invitaţia este generoasă: „Ţine în gură/ Luna/ presărată cu ochii/ Lumii...” (Om şi Univers) Inflexiunile imperativului „ţine” (şi în varianta franceză: „Tiens dans ta bouche...”) converg spre acelaşi ţel, de a străpunge dinspre „crucea viitorului” înspre „fereastra Universului...” (În fereastra Universului) Dar Lupta cu visul? Acesta transpare dintr-un principiu al incertitudinii, firesc pentru filosoful care-şi proiectează „n” supoziţii: „Parcă aş fi desprins o flacără/ din steaua sub care visez;/ parcă aş fi schimbat în cuvânt/ firul infinit al ierbii,/ aşa de adânc mă doare/ Universul”.

Ocheadele visului însă se cer confirmate: „Even from the dream eyes/ I shed tears/ when my thought left/ uncovered/ on a star/ with a bride-like/ mysterious shadow” (Chiar şi din ochii visului) sau se doresc conştientizate: „Şi eu tot un ochi sunt/ al liniştii asurzitoare/ scuturat de foc/ din glob în glob/ până peste marea/ noapte care trece...” (Şi eu tot un ochi sunt), înţelegând proiecţia unui ochi, posibil, ciclopic, care priveşte, deopotrivă, timpul şi veşnicia. O proiecţie-transfigurare, prin ardere, prin aprindere - consonante sonor sfredelitoare (Quinta essentia, Un mare vis), active, vibrante. Ca şi la Blaga, limbajul poetic negulescian este întreţesut de metafore stilizate: „M-am întâlnit/ într-o domnie/ cu zborul nopţii/ mai fierbinte/ decât trăsnetele...” (Într-o domnie) - prin adâncirea-n misterul unei „domnii” - întretăiere a unui vis celest, „zbor al nopţii” - mantie cu străfulgerări ontologice; sau metafore revelatorii: „M-aş coborî, Doamne/ să mă culc/ în fântâna candelei... ”(Umbrele gândurilor) - prin dorinţa ce se cere relevată.

O tristeţe princiară învăluie străfulgerând paginile acestui volum elegant, în ediţie trilingvă, cu versiuni în engleză şi franceză, dăltuite în aură poetică, valsează „prin flacăra/ fulgului de lumină...”/ „... par la flamme/ du flocom de lumière...” În adevăr: „The soul cannot age/ it flies through the flame/ of lightening/ it searches on.../ ... in the heart of the Milky Way... ” (În inima Căii Lactee)

Aleasă preţuire, traducătorilor: Alina Popa, Lidia Vianu, Mariana Zavati Gardner, Jacqueline Gardner, Alina Cheşcă (versiunea poemelor în limba engleză) şi Radu Andrei, Elena Mihaela Blejdea-Popescu (versiunea poemelor în limba franceză)! Şi, din partea autorului, la zi de sărbătoare editorială un „cântec de diamant proaspăt”: „Aud peste tot/ muntele plin de aripi;/ cântecul lui neprihănit/ de diamant proaspăt/ deschide fântâni/ uranice”

footer