Revista Art-emis
Garda de Fier în Basarabia. Documente (6) PDF Imprimare Email
Benedict Ciubotaru, Chişinău   
Miercuri, 07 August 2013 19:08
Garda de Fier Calea Legiunii spre biruinţă urma să fie parcursă mai întîi în conştiinţa românilor, a acelor români care ar fi fost în stare să-şi asume responsabilitatea pentru generaţiile viitoare, pentru eliberarea poporului român din robia oligarhiei internaţionale. Acei români care ar fi fost în stare să-şi asume, ca o precondiţie, o transformare profundă a conştiinţei lor, prin rezidirea ei pe valorile autentice, cele care au asigurat timp de aproape două milenii dăinuirea acestui neam în ciuda tuturor invaziilor, cotropirilor, jefuirilor, trădărilor. De aceea, C. Codreanu adoptă drept metodă esenţială pentru zidirea Mişcării sale ceea ce el a numit „desăvîrşirea unui proces interior de conştiinţă”:
 
„Mişcarea Legionară nu poate birui decît odată cu desăvîrşirea unui proces interior de conştiinţă (s.n.) a Naţiunii Române. Cînd acest proces va cuprinde pe majoritatea Românilor, şi se va desăvîrşi, biruinţa va veni atunci automat, fără comploturi şi lovituri de stat. Biruinţa pe care noi o aşteptăm în modul acesta, este atît de mare, atît de luminoasă, încît niciodată nu vom admite ca ea să fie înlocuită cu o biruinţă ieftină şi trecătoare, născută din complot sau lovitură de stat.”[1]  Evident, această abordare a principiilor de zidire a Mişcării nu are nimic în comun cu violenţa, cu manipularea propagandistică, cu electoralismul înşelător. Nu are nimic în comun cu metodele democraţiei şi ale totalitarismului.Această abordare se inspiră din experienţa istoriei bimilenare a Creştinismului, a Ortodoxiei. Fără a înţelege realitatea înspăimîntătoare a robiei oligarhice, fără a avea dragostea neţărmuită pentru Adevăr, pentru Dumnezeu şi, ca urmare, pentru popor, pentru aproapele necăjit şi redus la condiţia de vită de fermă, nu era cu putinţă depăşirea groazei paralizante în faţa realităţii mascate în democraţie cu toate libertăţurile ei.
 
Preotul V. Popa-Nicoare, legionar din anul 1930, constată: „... am înţeles toată prăpastia înfiorătoare dintre Mişcarea Legionară şi clasa politică a României [- s.n.].”[2]  O asemenea stare de fapt nu putea să-i lase pe cei cu o asemenea viziune asupra realităţii, cu o asemenea conştientizare a primejdiei de moarte pentru viitoarele generaţii, să se mărginească la aceste constatări. Primejdia de moarte reclama acţiune: Căci a nu acţiona însemna a trăda, însemna a te lăsa învins de cei mai crunţi şi mai periculoşi duşmani ai neamului românesc (de fapt, omenesc în general). De aici rezultă sarcinile şi, repectiv, metodele de realizare a lor pe care şi le formulau explicit sau implicit membrii Mişcării.Apelul la acţiune este dictat de conştiinţa morală: „Cel ce stă indiferent, fricos şi laş în faţa ţării sale care moare, va fi blestemat de cei ce vin după el. Ţară, cheamă-ţi feciorii şi vor răspunde. Cei ce te iubesc vor răspunde, iar laşii vor sta muţi.”[3]Din această conştientizare a situaţiei reale în care se află de cîteva generaţii poporul român, a răspunderii morale pentru copiii acestui neam, pentru viitorul lui, Căpitanul înţelege nevoia de eliberare naţională, de luptă, deci de soldaţi: „Românii, înconjuraţi de pretutindeni de vrăjmaşi cu pofte mari, şi invadaţi înăuntru de duşmani care le slăbesc şi le macină sistematic puterile de rezistenţă şi de viaţă, nu vor putea rezista în viitor decît dacă vor înţelege că pe pămîntul lor trebuie să crească soldaţii [- s.n.] ca brazii în pădure.”[4] Prăpastia la care se referea preotul-legionar nu putea fi depăşită decît prin umplerea ei cu cadavrele legionarilor, ale tinerilor români care, în esenţa lor morală, constituiau floarea neamului românesc. Şi s-a întîmplat întocmai. Democraţia a înţeles şi ea că un popor care şi-a înţeles rostul, a început să revină la valorile sale autentice, nu poate fi oprit decît prin exterminarea deplină a personalităţilor lui. Democraţia nu poate manipula un popor, ci numai o populaţie. De aceea, prin exterminarea celor mai conştienţi fii ai unui popor ea îl reduce la populaţie.
 
Mişcarea Legionară avea, deci, nevoie de luptători în sensul deplin al cuvîntului: persoane care înţeleg situaţia catastrofală a românimii, care sînt gata să se jertfească pentru eliberarea poporului lor, care ştiu să aplice metode de luptă permise de regimul democratic – informarea alegătorilor, instruirea lor, chemarea lor la rezistenţă social-economică, civică, morală împotriva asupritorilor, duşmanilor. Legiunea se ocupa de educarea tinerei generaţii de români ca aceasta să conştientizeze că viitorul ei şi al copiilor ei depinde numai de ei, de felul în care vor izbuti să înfrunte, cu preţul propriei vieţi, oligarhia financiară.
 
„Pentru ideologii legionari, cauza principală a ceea ce ei considerau o adevărată stare de spirit – lenea şi inactivitatea, paralizante pentru energiile naţionale - îşi găsea explicaţia prin „penetrarea societăţii româneşti de către Occident şi invazia evreiască”. Remediul propus consta în: „mobilizarea naţională în favoarea muncii voluntare”, precum şi în redescoperirea valorilor terapeutice ale muncii.”[5] Această metodă de căpătîi pentru educaţia legionară şi, totodată, inedită la scara istoriei politice a omenirii necreştine (această metodă este una de nelipsit în mănăstirile ortodoxe), o reprezintă taberele de muncă voluntară concepute de Căpitan. Pornind de la primejdiile abătute asupra Ţării ca urmare a democraţiei, C.Z. Codreanu propune anume munca fizică drept o metodă eficientă şi polivalentă de rezistenţă la invazia cotropitoare a străinilor. Experienţa reală a acestor tabere, o parte dintre care, inclusiv cea dîntîi, s-au desfăşurat şi în Moldova Răsăriteană – cea dintre Prut şi Nistru – a constituit „o pledoarie în favoarea pedagogiei muncii cu caracter universal, care ne-a adus cu gîndul, pe de o parte, la asprele precepte religioase din mănăstirile ortodoxe [ - s.n.], iar pe de alta, la ideile vehiculate de mişcarea scout (cercetăşia) în primii ani după creaţia sa.”[6] 
 
Atmosfera din aceste tabere este descrisă astfel: „De obicei, un serviuciu religios avea loc înainte de începerea lucrărilor; să nu uităm că pentru legionari, tabăra este o imensă mănăstire în aer liber, unde legionarii se roagă pentru întreaga naţiune.”[7] Unul dintre scopurile taberelor de muncă este explicat de cunoscutul sociolog Traian Brăileanu, legionar întemniţat în lagărele democraţiei şi omorît în închisorile comunismului: „Această instituţie [tabăra de muncă voluntară - n.n.] trebuie să şteargă toate deosebirile provenite din originea socială a tineretului român, trebuie să completeze lipsurile educaţiei şcolare, trebuie să trezească şi să adîncească educaţia religioasă creştină, căreia în familie şi în şcoală i se dă o atenţie prea redusă (s.n.)[8]  , şi cîteodată este neglijată cu desăvîrşire - pe scurt: ea trebuie să-i dea tînărului un caracter indelebil de Român Creştin, care să rămînă inatacabil şi după terminarea studiilor. În felul acesta, naţiunea românească va dobîndi o elită a ei, naţională, impermeabilă faţă de orice influenţe străine, în orice domeniu de activitate ar încerca să manifeste. (s.n.)[9] 
 
Scopul principal al educaţiei legionare era tocmai cultivarea caracterului de român creştin. Acest caracter de creştin trebuia să devină unul ontologic, fiinţial, inalienabil al tînărului român. Pentru ce avea nevoie tînărul român de a fi creştin deplin şi definitiv ? Pentru mîntuirea sa, evident. Dar el, ca potenţial membru al elitei naţionale, urma să apere poporul său de pierzania la care era supus de către elita impostoare, cea democratică. Adică el, după cum formulează Traian Brăileanu, ca să poată deveni membru al elitei, creştinul român trebuie să fie „impermeabil faţă de orice influenţe străine, în orice domeniu de activitate ar încerca să manifeste.”[10]  Să nu ne imaginăm aceste tabere pentru tineret (de altfel, nu numai pentru tineret, deoarece şi mai mulţi vîrstnici, printre care îl putem numi şi pe poetul legionar Radu Gyr, pe filozoful Nae Ionescu, participau cu dăruire la lucrările taberelor de muncă) ca nişte lagăre de muncă istovitoare sau ca nişte locaşuri cu chipuri istovite de corvoadă şi înfometare. Nimic mai fals. Chiar şi neprietenii Mişcării erau nevoiţi să constate că „ele (taberele - n.n.) au fost un soi de colonii de vacanţă gratuite pentru sute de studenţi săraci provenind din mediul rural (ce nu-şi puteau permite nici măcar umbra unei vacanţe!), precum şi un cadru în care veritabili intelectuali sau dandy[11]   din Bucureşti îşi puteau pune în aplicare visul cehovian al muncii manuale simple şi al vieţii cîmpeneşti.”[12] 
 
Legionarii organizau marşuri prin sate care prevedeau ceea ce în epoca lui Ceauşescu se numea „drumeţii „Să ne cunoaştem Patria !” sau în Moldova Sovietică „Să ne cunoaştem plaiul natal!”, întîlniri şi discuţii cu localnicii despre problemele lor şi rolul credinţei şi al muncii cinstite pentru depăşirea acestora, cauzele reale ale problemelor (elita impostoare, corupţia ca esenţă a democraţiei, democraţia ca dictatură ocultă a finanţei locale şi internaţionale) cu care se confruntau interlocutorii, prezentau concerte de cîntece religioase, patriotice şi populare. Cînd aveau posibilitatea materială, legionarii editau şi distribuiau diferite broşurele pe aceleaşi teme pe care le abordau în discuţii.Astfel, marşurile erau un fel de precursori şi înlocuitori ai taberelor, deoarece acestea (taberele) necesitau un efort organizatoric şi material incomensurabil mai mare decît marşurile. În acest sens putem considera marşurile ca nişte forme mult simplificate ale taberelor.Editarea, publicarea şi distribuirea diferitelor foi şi buletine informaţionale nu a lispit, deşi, din cauze evident financiare, aceste foi şi buletine erau în cea mai mare parte locale şi sporadice, dar, ca titluri, erau destul de numeroase.Toate aceste metode, axate pe educarea morală şi apoi pe deprinderea altor cunoştinţe şi îndemînări, arată o mişcare cu totul originală, fără vreo analogie în vreo formaţiune social-politică de epocă. Această mişcare a constituit un adevărat fenomen etico-social la scara întregului popor românesc. Acest fenomen este cu dreptate să-l numim fenomenul legionar.
 
Preotul Ştefan Palaghiţă, legionar, îşi formulează astfel înţelegerea de către el a fenomenului legionar: „Legiunea nu este nici măcar o şcoală de asimilare a învăţăturii religioase, ci o schimbare profundă, o transformare a spiritului, o punere în valoare personală a conţinutului credinţei comune, o experienţă intimă a adevărurilor revelate, o îndumnezeire a Omului (s.n.) conform învăţăturii Bisericii.”[13] Ceea ce este simptomatic, şi alţi cercetători, chiar cu totul departe de legionarism, dar şi de România, constată: „Cei doi prolifici scriitori francezi [Jerome şi Jean Tharaud] schiţează portretul unei organizaţii mult mai aproape de o „sectă mistică” decît de un partid politic în înţelesul clasic al termenului [...]. „Toate discuţiile politice, filozofice sau de altă natură, care nu fac decît să otrăvească spiritele şi să semene zîzanie, au fost înlăturate. În loc să discute chestiuni sterile cîntă împreună imnuri religioase şi populare - cel mai bun mijloc de a crea armonia sufletelor”, cred fraţii Tharaud.”[14] În comparaţie cu această abordare a Căpitanului, democraţia nu este decît o dictatură primitivă care permite unei găşti nereprezentative, care nu are decît cîteva procente (10-15-20 cel mult) din votul electoratului[15], şi acela prostit, manipulat şi înşelat de mass-media angajată, să vorbească în numele poporului, al Ţării, „să-şi asume angajamente în faţa partenerilor externi”, angajamente ucigătoare pentru popor. Totodată, asemenea democraţi reprezentativi pentru felul de a fi al democraţiei, nu pentru poporul pe care îl spoliază, calcă în picoare toate angajamentele electorale luate faţă de poporul pe care îl despoaie în favoarea „partenerilor străini”. Rezultă univoc, şi sub aspect moral, dar şi sub aspect funcţional, că C. Z. Codreanu împreună cu Mişcarea Legionară este incomparabil mai demn, mai cinstit, mai virtuos decît liberalii, ţărăniştii, democraţii, liberal-democraţii. Este evident că tocmai Mişcarea Legionară este cea care reprezenta poporul, dar nicidecum democraţii de orice nuanţă ar fi aceştia.Statul democrat român nu a pregetat să curme orice manifestare de românism. Esenţa ontologic antiromânească a democraţiei instaurate în 1859 împotriva românimii s-a dezvăluit deosebit de pregnant prin reacţia furibundă a statului împotriva taberelor, marşurilor, publicaţiilor şi a membrilor înşişi ai Mişcării.Atît

documentele prezentate în această antologie, cît şi istoria generală a legionarismului abundă în relatări ale poliţiei privind descinderile jandarmilor asupra copiilor şi tinerilor din tabere, descinderi soldate cu maltratări, capete sparte, mîini şi picioare fracturate, fete tîrîte de păr şi călcate cu cizmele, întemniţări prin beciurile poliţiei, sechestrări ilegale de persoane etc. Prin aceste metode a înţeles democraţia să trateze mişcarea tineretului Ţării. Şi este firesc. La fel de firesc ca şi faptul că legionarii înţelegeau că democraţia, la fel ca şi versiunile ei desăvîrşite cum sînt totalitarismele, nu pot reacţiona altfel decît cum au reacţionat.
 
- Va urma -
 
Notă: Prezentul text este un fragment din prefaţa lucrării „Garda de Fier în Basarabia. Documente”. Autori: Alexandru Moraru şi Benedict Ciubotaru, vol.I, Chişinău, Editura Iulian, 2013, 384p.



[1] Ibidem, pag. 137.
[2] Citat la Mirel Bănică, „Biserica Ortodoxă Română, stat şi societate în anii ‘30”, Ed. Polirom, Iaşi, 2007, pag. 231.
[3] Corneliu Zelea Codreanu. Doctrina Mişcării Legionare. Prezentare concisă. Restituiri istorice. Ed. Lucman, Bucureşti, 2003, pag. 170.
[4] Ibidem, pag. 168.
[5] Mirel Bănică, „Biserica Ortodoxă Română, stat şi societate în anii ‘30”, Ed. Polirom, Iaşi, 2007, pag. 180.
[6] Ibidem, pag. 180.
[7] Ibidem, pag. 184.
[8] Încă de atunci, din perioada României Mari, învăţătura Bisericii, Cuvîntul Adevărului, nu mai era o prioritate pentru familiile de români, cu atît mai mult pentru statul antiromân. Lucru evident deja pentru statele antiromâneşti post-socialiste democratizate – România şi Republica Moldova.
[9] Mirel Bănică, „Biserica Ortodoxă Română, stat şi societate în anii ‘30”, Ed. Polirom, Iaşi, 2007,pag. 180.
[10] Chiar şi în asemenea domenii cum sînt conceptul de toleranţă, cel de discriminare, nemaivorbind de cel de “orientare sexuală”.
[11] Dandy, cuvînt englezesc din v. 19 care# azi i s-ar spune “persoană glamouroasă”.
[12] Mirel Bănică, „Biserica Ortodoxă Română, stat şi societate în anii ‘30”, Ed. Polirom, Iaşi, 2007,pag. 186.
[13] Preot Ştefan Palaghiţă. Garda de Fier spre reînvierea României. Istoria Mişcării Legionare de un legionar. Editura Roza vânturilor, Bucureşti, 1993, pag. 76.
[14] Citat la Mirel Bănică, „Biserica Ortodoxă Română, stat şi societate în anii ‘30”, Ed. Polirom, Iaşi, 2007, pag. 157.
[15] În perioada interbelică electoratul constituia circa 20-25% din populaţie. Prin urmare reprezentativitatea partidului de guvernămînt, luînd în calcul şi „prima electorală” prevăzută de legislaţia electorală, reprezenta, de obicei, circa 10-12% din populaţie.
footer