Revista Art-emis
Garda de Fier în Basarabia. Documente (5) PDF Imprimare Email
Benedict Ciubotaru, Chişinău   
Duminică, 28 Iulie 2013 09:43

Garda de Fier, 5Mişcării i se imputează acţiuni de violenţă, de terorizare şi în calitate de exemplu sînt reproduse cîteva cazuri, în ordine cronologică: asasinarea prim-ministrului I. G. Duca (1933), a fostului legionar Mihai Stelescu (1936), a prim-ministrului Armand Călinescu (1939) şi a istoricului Nicolae Iorga (1940), precum şi tentativa de asasinat a rectorului universităţii din Cluj Ştefănescu-Goangă.

Mişcarea Legionară a fost o mişcare de eliberare naţională, angajată într-un război moral şi politic cu sistemul etnocidal al statului român modern. Metodele de luptă politică a legionarilor nu presupun violenţa, ci metode de convingere prin discuţii, cîntece, seminare, tabere de muncă voluntară. De unde apar violenţele?

În volumul al II-lea al culegerii de documente cazurile numite sînt prezentate amănunţit. Aici reproducem numai esenţa lor.

Pînă la momentul asasinării lui Duca, în decursul lunilor noiembrie şi decembrie 1933, sistemul politic a asasinat, fără judecată, circa 10 legionari şi a schilodit alte zeci. Aşa înţelegea democraţia să intimideze pe cei care s-au ridicat în apărarea poporului român. Şi la toate aceste asasinate, schilodiri, bătăi, întemniţări fără nici un temei legal Mişcarea, timp de 5 ani - 1928-1933, - nu a răspuns cu nici o violenţă. În decembrie 1933, cu 2 săptămîni pînă la ziua alegerilor, prim-ministrul Duca, la comanda şefului său pe altă linie decît cea guvernamentală, ministrul de externe N. Titulescu, exclude partidul „Garda de Fier” din lista partidelor admise la alegeri. Fără nici o sentinţă de judecată, fără vreun temei, fără vreo explicaţie. Aşa a zvîcnit muşchiul sistemului. Îndată după această interzicere a Gărzii de Fier încep arestările şi maltratările în masă a legionarilor, devastarea sediilor lor şi, deseori, a locuinţelor lor. Circa 12 mii de legionari sînt închişi în temniţe şi lagăre de concentrare. Abia acum, după 5 ani de teroare de stat, trei prieteni legionari, din propria iniţiativă, îl împuşcă pe Duca, ca pe un exponent fidel al duşmanilor de moarte ai neamului românesc, şi îndată se predau poliţiei.[1]

Într-un document de arhivă mai găsim o confirmare extrem de grăitoare: „Corneliu Codreanu a cules informaţiuni verificate, că în dizolvarea GărziiI de Fier în 1933, înainte de plecarea sa în străinătate, dl. Titulescu a cerut decedatului Duca, să dizolve Garda de Fier, obiectînd că nu pleacă în străinătate în misiunea ce avea, pînă nu se îndeplineşte acest act, deoarece cercurile străine nu vor sta de vorbă cu el, decît cu dizolvarea în buzunar. Duca a trebuit să cedeze, situaţia externă fiind atunci gravă, şi consecinţele se cunosc, Titulescu servind exclusiv interesele masoneriei internaţionale.” Acest citat este prezentat într-un document numit „Raport al Corpului Detectivilor din 5 decembrie 1937 privind reticenţa lui Codreanu faţă de o eventuală conciliere cu Nicolae Titulescu”.

Cazul lui Stelescu este diferit. Acesta a fost adjunctul lui Codreanu şi, înrudindu-se cu cineva din camarilă, a fost convins să-l ucidă pe Codreanu şi să-i ia locul de şef al Mişcării, astfel Mişcarea fiind luată sub controlul oligarhiei. Complotul este descoperit din întîmplare. Se constituie judecata legionară care, la insistenţele lui Codreanu, numai îl exclude pe Stelescu din Mişcare cu dreptul de a redeveni membru al Mişcării după ce demonstrează că a revenit la valorile morale ale Mişcării. E violenţă aceasta? Dar Stelescu, fiind finanţat de camarilă, porneşte o vastă campanie în presă, înfiinţează o proprie publicaţie „Cruciada românismului” şi porneşte organizarea unei mişcări pe aceleaşi baze ca şi Legiunea. Adică, acest proiect al camarilei urmărea să confişte în folosul său mesajul şi valorile Legiunii, falsificîndu-le. Iarăşi, 10 legionari, din proprie iniţiativă, îl pîndesc pe Stelescu şi îl împuşcă, apoi se predau îndată poliţiei. Este o acţiune în legitimă apărare înfăptuită de ostaşii neamului în războiul de rezistenţă naţională împotriva cotropitorilor aducători de moarte pentru popor.

După comutarea sistemului politic român de la democraţie la totalitarism, Căpitanul este arestat împreună cu alte mii de legionari. Peste cîteva luni Căpitanul este asasinat, iarăşi, fără judecată, fără vreun temei legal, împreună cu legionarii arestaţi şi condamnaţi la închisoare pentru Duca şi Stelescu. Peste 10 luni o echipă de legionari îl împuşcă pe prim-ministrul regimului totalitar democratul naţional-ţărănist Armand Călinescu care a iniţiat şi a organizat asasinarea lui C. Codreanu cu ceilalţi legionari şi a schilodit prin închisori alte sute. Au fost devastate toate sediile legionare şi percheziţionate în mod brutal circa 30.000 de locuinţe ale legionarilor. Şi aceşti legionari se predau poliţiei.

Ca pedeapsă pentru împuşcarea executantului fidel al intereselor oligarhiei, regele Carol al II-lea, marioneta oligarhiei, ordonă executarea în decurs de cîteva zile după asasinarea lui Călinescu a tuturor conducătorilor legionari din fiecare judeţ şi întemniţarea tuturor legionarilor care vor fi găsiţi. A fi legionar era o crimă. A simţi durere pentru poporul român şi a acţiona în consecinţă era o crimă. Clasa politică s-a dedat la torturi fără precedent, fetele fiind violate, cu sînii tăiaţi, arse de vii în cuptoare, cum a fost cazul, de exemplu, al Nicoletei Nicolescu, şefa organizaţiei de fete a Mişcării Legionare. Prin metodele sale, cînd este vorba de păstrarea puterii sau de pedepsire a celor care nu acceptă puterea, democraţia nu se deosebeşte de totalitarism, fiind, de fapt, acelaşi instrument al oligarhiei financiare.

Cazul lui Iorga este atribuit legionarilor. Ceea ce s-a izbutit să se afle în decurs de 70 de ani de la asasinarea lui Iorga este faptul că în asasinarea lui Iorga a fost implicat N.K.V.D.-ul lui Stalin. Acel Traian Boeriu care cu echipa sa de nelegionari, în pofida ordinelor primite de a nu asasina pe Iorga, a făcut-o şi nu a fost pedepsit de regimul Antonescu. Traian Boeriu a emigrat în S.U.A. unde a şi trăit în linişte pînă la moartea sa. Dacă Boeriu ar fi fost legionar, el ar fi urmat soarta legionarilor: ar fi fost ucis, schilodit sau maltratat în temniţe sau lagăre de concentrare, în România sau Germania nazistă, iar după terminarea războiului ar fi făcut parte din vreo grupare de legionari care se constituiră prin Europa şi cele două Americi. Dar cu el nu s-a întîmplat nimic din acestea.

Tentativa de asasinare a rectorului Ştefănescu-Goangă nu este una politică. Acest funcţionar se deda la violuri de studente şi, fiind activist politic al oligarhiei, era scutit de orice pedeapsă din partea organelor de drept ale statului oligarhic român. Un student la filozofie, care era legionar, Ioan Pop, din proprie iniţiativă, fiind mobilizat de indignarea pentru fetele batjocorite, a luat hotărîrea să-l împuşte pe rector. El a fost somat de către alţi legionari (care, în acel moment erau închişi în temniţă - era noiembrie 1938) să se oprească, să nu implice Legiunea, dar el nu a dat ascultare. De la Bucureşti, de urgenţă a fost trimis un şef legionar care să-l oprească, dar acesta a ajuns prea tîrziu: Ştefănescu-Goangă a fost rănit grav. „Ioan Pop, înainte de a fi executat, a mai spus: „Noi am rezistat 1000 de ani maghiarilor pentru că sufletul ne era curat, iar tolerarea celei mai triviale imoralităţi, concretizate în Ştefănescu-Goangă, ar fi întinat cei 1000 de ani de curăţenie sufletească“... Cert este că eliminarea lui Ştefănescu-Goangă de la conducerea universităţii clujene era un imperativ, pentru toată studenţimea clujeană, în toată perioada 1930-1938.”[2]   

Mai este şi cazul din noiembrie 1940 cînd în închisoarea de la Jilava legionarii au asasinat cîteva zeci de lideri ai clasei politice româneşti. Aici situaţia este şi mai simplă. Legionarii, fiind chemaţi la guvernare de către Ion Antonescu, au deschis ancheta penală pentru a identifica vinovaţii pentru uciderea lui C. Codreanu şi a altor legionari. Ancheta a scos la iveală abuzuri inimaginabile la care s-au dedat democraţii. Învinuiţii şi bănuiţii au fost închişi la Jilava. În noiembrie s-a aflat că C. Codreanu şi ceilalţi 13 legionari au fost îngropaţi în curte la Jilava. Legionarii s-au adunat acolo să deshumeze trupurile şi au văzut cu cîtă bestialitate au fost ele tratate: gîtuiţi de vii, apoi împuşcaţi în spate precum că încercau să evadeze, apoi cadavrele au fost arse cu acid sulfuric, iar peste ele s-a mai pus o imensă placă de beton.

În ziua cînd cadavrele au fost deshumate, cînd legionarii s-au convins de metodele reale ale democraţiei, la închisoare vine ordinul lui Antonescu de a-i muta pe complicii asasinatului lui Codreanu şi a celorlalţi în alte încisori. Acest ordin a fost înţeles de către legionari ca tentativă a lui Antonescu de a-şi salva colegii de sistem, ceea ce într-adevăr corespundea intenţiilor dictatorului. Distribuirea acestora pe la mai multe locuri de detenţie îngreuia ancheta şi supravegherea lor, plus uşura evadarea lor. Înţelegînd această manevră a lui Antonescu şi ştiind că sînt trimise trupe militare de către Antonescu pentru a asigura mutarea deţinuţilor democraţi în pofida vreunui protest al legionarilor, aceştia s-au grăbit, pînă la venirea trupelor, să-i execute pe toţi cei cîteva zeci de fruntaşi ai clasei politice, de duşmani de moarte ai poporului român.

Mişcarea Legionară înţelegea sistemul politic al statului român modern ca un instrument de desfiinţare a poporului român, ca un instrument de etnocid la limită cu genocidul. Activitatea lor politică legală nu a putut fi contracarată de către sistemul democratic prin metodele sale obişnuite - trecerea sub tăcere, intimidarea (prin aplicarea violenţei pînă la asasinări), coruperea, defăimarea masivă. Acest fapt demonstra că metodele aplicate de către C. Codreanu la formarea cadrelor Legiunii erau corecte: ele deveneau imune la aceste metode democratice. Totodată aceste metode îi convingeau pe legionari că sistemul politic din România Mare este antiromânesc, este un pericol de moarte pentru poporul român, pentru toate generaţiile viitoare ale lui. Politica oligarhiei faţă de Mişcare le-a demonstrat legionarilor că lupta lor este dreaptă, că Mişcarea lor este o mişcare de eliberare naţională, iar duşmanul trebuie tratat ca duşman.

De aceea, acţiunile legionarilor faţă de Duca-Stelescu-Călinescu-deţinuţii de la Jilava, în percepţia lor, erau acţiuni de apărare, de legitimă apărare a unei organizaţii legal constituite, de apărare a poporului român, de autoapărare a neamului împotriva ocupaţiei etnocidale străine. Sistemul politic nu a izbutit să elimine prin metode democratice din viaţa poporului român o mişcare anti-sistem, o mişcare de apărare a acestui popor.

De aceea sistemul a recurs la comutarea regimului său de funcţionare de la democraţie la totalitarism, sistemul fiind în ambele regimuri acelaşi, ca orice democraţie-totalitarism. Toţi istoricii şi toţi contemporanii constată şi afirmă că unicul motiv de instituire a regimului totalitar în noaptea de 10 februarie 1938 a fost nevoia de a elimina Mişcarea Legionară. Rezultatele alegerilor din decembrie 1937 au demonstrat că la următoarele alegeri Mişcarea Legionară va prelua parlamentul şi pîrghiile de conducere în stat. Adică, va elimina, prin metode legale democratice, oligarhia financiară străină de la conducerea statului. Oligarhia înţelegea foarte bine că ea nu este compatibilă cu existenţa niciunui popor, poporul român nefiind o excepţie. De aceea eliminarea mişcărilor de eliberare naţională, a celor autentice, incoruptibile, este o necesitate pentru ea. Iar metodele pot fi oricare, inclusiv genocidul făţiş.

Această teză o demonstrează unul dintre campionii democraţiei Winston Churchill căruia îi aparţine renumita frază ultra-demagogică: „Democraţia nu este un model perfect de conducere a societăţilor, dar omenirea nimic mai bun nu a inventat.” Acest campion se destăinuia lordului Robert Boothby într-o scrisoare: „Trebuie să înţelegeţi că acest război (Al Doilea Mondial - n.n.) nu este împotriva naţional-socialismului (a nazismului, a hitlerismului - n.n.), ci împotriva puterii poporului german care trebuie distrusă odată şi pentru totdeauna, indiferent în mîinile cui se află această putere - a lui Hitler sau a unui preot-iezuit.[3]    Deci, pentru democraţiile occidentale pe care le reprezintă în primul rînd democraţia britanică nu nazismul este duşmanul, ci poporul german ca popor, ca o colectivitate conştientă de valorile sale identitare, deci şi de interesele sale, capabil, prin urmare să se organizeze.

În altă parte Churchill precizează şi mai limpede: „Noi luptăm nu împotriva lui Hitler, ci împotriva spiritului german, împotriva spiritului lui Schiller ca acest spirit să nu renască.”[4]    Spiritul german reprezintă modul de a fi al poporului german, este o reflectare a valorilor identitare ale acestui popor. În cazul românilor ar fi eliminarea spiritului lui Eminescu (de fapt, ceea ce s-a şi înfăptuit, în final). Aici ar fi cazul să remarcăm că, la tratativele dintre aliaţii învingători britanicii au propus desfiinţarea Germaniei şi strămutarea nemţilor în diferite colţuri ale pămîntului. Stalin a zis, însă, că hitlerii vin şi pleacă, iar poporul german rămîne, deci, să-l lăsăm unde este. Prin urmare, democraţia occidentală avea drept scop nimicirea germanilor ca popor şi transformarea lor în populaţie. Ce i-a făcut pe democraţi să se supere pînă într-atît pe germani (nu pe Hitler, nu pe politica acestuia de segregare rasială, nu pe crimele acestui regim totalitar) ?

În aceeaşi scrisoare către R. Boothby, Churchill lămureşte fără ocolişuri diplomatice: „Crima de neiertat pe care a comis-o Germania în perioada dinaintea celui de al Doilea Război Mondial constă în tentativa ei de a-şi elibera puterea sa economică de sistemul comercial mondial pentru a-şi crea propriul mecanism de schimb de mărfuri care ar fi lipsit finanţa mondială de profituri.”[5]    Deci aflăm pe cine şi cu ce concret a supărat Germania: pe oligarhia financiară internaţională prin faptul că a încercat să o lipsească de profituri. De aceea oligarhia a pornit cel de-al Doilea Război Mondial (peste 50 de milioane de victime) ca să elimine pe viitor orice pericol din partea Germaniei pentru mecanismul ei de a căpăta profituri pe seama regulilor impuse comerţului internaţional (Tocmai pentru securizarea acestor reguli a fost instituită după război Organizaţia Mondială a Comerţului – iniţial ea se numise GATT – Acordul General pentru Taxe şi Tarife. Cu acelaşi scop a fost instituir şi acordul valutar de la Bretton-Woods în 1944 ca o treaptă spre sistemul cursurilor fluctuante/flotante de schimb valutar, precum şi întregul sistem al Băncii Mondiale, Fondului Monetar Internaţional, ONU.)

Aceasta nu înseamnă deloc că Hitler sau Mussolini ar fi reprezentat mişcări de eliberare naţională. În schimb aceasta demonstrează metodele şi puterea finanţei internaţionale, globale. Dacă ea a avut capacitatea să declanşeze două razboaie mondiale, eliminarea fizică a unei mişcări de eliberare naţională dintr-o ţară de mărime medie din Europa de Est putea fi încredinţată filialei ei locale – statul român modern în persoana sistemului lui politic.

Faptul că legionarii înţelegeau activitatea lor ca o luptă de eliberare naţională ne-o demonstrează felul în care ei vedeau situaţia în care se pomenise poporul român şi sarcinile elitei cu adevărat naţionale: „Una dintre sarcinile elitei cu adevărat naţionale era să aducă justiţie poporului român” – nu omului în parte, nu românului în parte (cum a făgăduit Hitler nemţilor), ci poporului aşa cum îl înţelegea Codreanu - o comunitate pan-generaţională generată de acelaşi set de valori care alcătuiesc patrimoniul naţional. Această sarcină C.Z. Codreanu o formulează astfel: „Eu sînt pentru Justiţie, fără toleranţă. Pentru că am tolerat aşa de multe, încît sîntem pe patul de moarte [- s.n.]. Mişcarea Legionară va aduce justiţie pentru Români. Vorbesc de acea justiţie de secole înfrîntă în defavoarea Neamului Românesc, vorbesc de acele drepturi milenare ale Românilor, pe care ei trebuie să şi le recucerească, şi pe care, după cea mai severă aplicare a justiţiei, nu au a le împărţi cu nimeni. Şi mai cu seamă nu există nici o justiţie care să ne oblige a împărţi drepturile noastre de stăpînire şi conducere a ţării, cu străinii.”[6]   

Această atitudine tranşantă şi pe deplin jusitifcată faţă de camarila de la putere este întărită şi prin următoarea argumentare: „Cu noi se săvîrşeşte exact acelaşi lucru care s-a săvîrşit cu Pieile Roşii din America de Nord. Ne găsim în faţa unei invazii străine şi avem tot dreptul şi avem şi datoria să ne apărăm Patria [ - s.n.]. Pe mine nu mă interesează cine vine şi este – mi se pare lucru curios, că atunci cînd veneau duşmanii cu arma să ne fure pămîntul nostru, noi încremeneam cu toţii în tranşee, cu arma în mînă, iar astăzi, cînd arma s-a schimbat în bani, şi cînd aceştia sînt în stare cu banii lor să ne cumpere ţara, atunci nu mai este nimeni la noi care să protesteze?”[7]   

O constatare atît de actuală pentru Republica Moldova de la începutul celui de-al doilea deceniu al mileniului trei ! Aceeaşi situaţie începuse în România post-comunistă cu aproape un deceniu mai devreme.

Deci, pentru eliberarea poporului de primejdia de moarte pe care o comportă democraţia (ca instrument de dictatură totalitară a oligarhiei financiare) este nevoie nu numai de înlăturarea elitei impostoare de la putere, dar şi de apărarea Ţării de invazia străină pe care o slujeşte elita trădătoare. Corneliu Z. Codreanu explică de ce anume Ţara ar trebui să fie apărată de această invazie şi cine alcătuieşte invazia: „Pentru mine, altă populaţie, pe pămîntul ţării mele – şi rog să mă creadă toată lumea – atunci cînd eu am conştiinţa fermă că o atacă şi că îşi caută loc pe propriul nostru teritoriu, pentru mine, vă rog să mă credeţi, s-a deschis o luptă pe viaţă şi pe moarte şi nu-mi arde să fac glume sau să insult pe cineva. Pentru mine este clar şi precis: inteligentă sau neinteligentă, parazitară sau neparazitară, morală sau imorală, această populaţie este o populaţie duşmană aici, pe pămîntul ţării. Şi eu înţeleg să lupt împotriva ei [ - s.n.] cu toate mijloacele pe care mi le va pune la dispoziţie mintea, legea şi dreptul meu românesc.”[8]   

Căpitanul înţelege starea aproape de comă în care se afla Ţara şi poporul său, poporul Sfinţilor voievozi Ştefan cel Mare, Neagoe Basarab, Constantin Brîncoveanu, al Sfintului ierarh mucenic Antim Ivireanul, al Sfîntului ierarh Varlaam, al lui Eminescu, Iancu Jianu, al lui Petru Rareş şi Vasile Lupu. ... El o înţelege, îndreptăţit, ca o stare de război de exterminare la care este supus poporul lui: „Românii, înconjuraţi de pretutindeni de vrăjmaşi cu pofte mari, şi invadaţi înăuntru de duşmani care le slăbesc şi le macină sistematic puterile de rezistenţă şi de viaţă, nu vor putea rezista în viitor decît dacă vor înţelege că pe pămîntul lor trebuie să crească soldaţii [- s.n.] ca brazii în pădure.”[9] 

- Va urma -

 
Notă: Prezentul text este un fragment din prefaţa lucrării „Garda de Fier în Basarabia. Documente”. Autori: Alexandru Moraru şi Benedict Ciubotaru, vol.I, Chişinău, Editura Iulian, 2013, 384p.
 

[2] Liviu Vălenaş. Convorbiri cu Mircea Dimitriu: Mişcarea Legionară - intre adevăr şi mistificare. Timişoara, editura Marineasa, 2000, pag. 41.
[3]  Citat la A. Fursov. Taina Rudol’fa Gessa.: http://worldcrisis.ru/crisis/1020880
[4]  Ibidem.
[5] Ibidem.
[6] Corneliu Zelea Codreanu. Doctrina Mişcării Legionare. Prezentare concisă. Restituiri istorice. Ed. Lucman, Bucureşti, 2003, pag. 154.
[7] Ibidem, pag. 169.
[8]  Ibidem, pag. 168.
[9]   Ibidem, pag. 168.
footer