Revista Art-emis
Mihai Cimpoi - „Dicţionar Enciclopedic „Mihai Eminescu” PDF Imprimare Email
Prof. dr. Tudor Nedelcea   
Miercuri, 03 Iulie 2013 17:24

Mihai Eminescu, Dictionar EnciclopedicDintre toţi care au scris despre opera şi personalitatea savantului de la Chişinău, Eugen Simion l-a portretizat, călinescian, cel mai bine. Mihai Cimpoi are „figura şi semnele comportamentale ale unui răzeş din epoca lui Ştefan cel Mare. Voinic, ţeapăn, niciodată grăbit, cu vorba domoală [...] Ţine drumul drept, pe la mijloc, şi, de-i pornit într-o direcţie, n-o schimbă până nu ajunge la locul cuvenit. Îmi place la el, între altele, că se ţine de cuvânt [...]. Ca un ţăran basarabean, hârşit de viaţă, stă locului şi, contrar prejudecăţilor despre adamismul nostru tradiţional, duce lucrurile la capăt. Nu-i place să construiască din fuga cailor, cum spunea G. Călinescu că am fi făcut, noi, românii, de-a lungul veacurilor, şi nu lasă neterminată catedrala pe care a început-o”.

Catedrala despre care vorbeşte Eugen Simion în cuvânt-înainte este o carte de excepţie extrem de rară (şi cu atât mai preţioasă) în cultura română, Mihai Eminescu. Dicţionar enciclopedic (Chişinău, Editura Gunivas, 2012). Este o carte monumentală, de 584 p., elaborată de Mihai Cimpoi în cadrul Institutului de Filologie al Academiei de Ştiinţe al Moldovei şi al Centrului Academic Internaţional „Mihai Eminescu”, ultima instituţie fiind creată tot de el, la Chişinău, o carte îndrăzneaţă, necesară, care ar fi putut fi rezultatul unui institut de cercetare academică. Dar, iată, că Mihai Cimpoi a realizat-o de unul singur, în urma unui efort titanic. Mihai Cimpoi era îndreptăţit să realizeze această „catedrală” eminesciană, studiile sale anterioare fiind chezăşia succesului: Spre un nou Eminescu. Dialoguri cu eminescologi şi traducători din întreaga lume (Chişinău, 1993, Bucureşti, 1995), Căderea în sus a Luceafărului (Galaţi, 1993), Narcis şi Hyperion (Chişinău, 1979, 1985, Iaşi, 1994), Mă topesc în flăcări (Chişinău, 1999), Esenţa fiinţei. (Mi)teme şi simboluri existenţiale eminesciene (Chişinău, 2003, Iaşi, 2007); a coordonat, de asemenea, cele opt volume din Opere eminesciene (Chişinău, 2001), a făcut parte din colectivul de editare al vol. I-X, Corpus Eminescu ( pref. Eugen Simion, Bucureşti-Chişinău, 1998-2000), a scris, împreună cu Eugen Simion, portretul-sinteză al lui Eminescu din Dicţionarul General al Literaturii Române (E-K, Bucureşti, 2006), a prefaţat diverse studii, a susţinut numeroase comunicări despre Poet etc. Şi, parafrazându-l pe Marin Sorescu, pentru ca toate acestea să poarte un nume, Mihai Cimpoi a scris Mihai Eminescu. Dicţionar enciclopedic.

Despre necesitatea unei asemenea lucrări nu mai este cazul să revenim; cât despre competenţa critică şi analitică a autorului, aşijderea. Nu cărţi denigratoare, dar nici cele care să afişeze un idolatrism deşănţat are nevoie de generaţia de azi şi de mâine. Eminescu nu are nimic de ascuns, el se lasă descoperit, cercetat, dar, ne îndeamnă chiar el, „să ne înarmăm mintea cu o rece nepărtinire şi să nu surescităm cugetarea”, să avem „inima foarte caldă şi minte foarte rece” („Convorbiri literare”, X, nr. 5, 1 aug. 1876, p. 168). Acest nobil îndemn l-a urmat Mihai Cimpoi. Plecând de la sensul originar, grecesc al cuvântului „enciclopedie” ( înăuntru, cerc), exegetul îşi concentrează întreaga trudă pe cercul eminescian, întrucât „cuvânt-cheie, metaforă obsedantă, simbol existenţial fundamental, cercul reiterează, la poetul nostru, cu note originale, proprietăţile comune simbolismului universal: mişcarea eternă, care nu cunoaşte variaţii, început, sfârşit, cerul, timpul («uriaşa roată a vremii»), cosmosul (văzut ca o sferă), lumea spirituală, divinitatea imuabilă (Centrul = Dumnezeu; cercul=creaţia)”. Aşa a procedat Mihai Cimpoi şi în excelenta O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia (apărută în patru ediţii!): („Literatura română din Basarabia s-a închis în tăcerea propriului său cerc, emblemă prin excelenţă a mioriticului. Spiritul românului basarabean cunoaşte o mişcare circulară, care este aceea a unui fatum asumat”). Forţând puţin, am putea spune că spiritul eminescian, esenţa fiinţei a modelat, în proporţie covârşitoare, caracterul esenţial al basarabeanului şi a literaturii sale.

Însuşi Eminescu defineşte cercul ca „herb al eternităţii”, în care „ schema cursului naturii este un cerc de forme prin care materia trece ca prin puncte de transiţiune”. Înlăturând unele formulări impuse în literatura de specialitate (pesimism de inspiraţie schopenhauriană, optimist, romantism thanatologic şi elegiac, tradiţionalist etc.), Mihai Cimpoi abordează universul eminescian printr-un studiu comparatist şi interdisciplinar, în care interpretările sunt pe deplin justificate. „Am căutat totuşi să demonstrăm prioritar unitatea ei [lumii eminesciene] şi să aplicăm o grilă ontologică”, căci el este poetul „la care identificăm o rostire esenţială a fiinţei”.

Dicţionarul enciclopedic este organizat, metodologic, pe mari capitole. Autorul începe, firesc, cu datele biografice (locul naşterii fixându-l la Botoşani), vorbeşte despre crearea cultului / mitului Eminescu, apoi, alte capitole sunt consacrate „interpretărilor tipologice şi categoriale” (clasicismul, romantismul, barocul, simbolismul, clasicitate şi modernitate), culturii sale (demonstrată prin personalităţi istorice, figuri culturale, autori citaţi sau traduşi, eroi literari), mitului şi mitologiei (personaje mitologice, păsări, plante, copaci şi animale mitice în creaţia sa), concepţiei sale filosofice, istorice, sociologice, economice, religioase, pedagogice, lingvistice, consemnând expresiile celebre şi proverbele din manuscrisele sale. Urmează analiza eminescianismului („înţeles iniţial ca manifestare a desăvârşirii estetice, apoi a deplinătăţii culturale, şi – mai larg – a exponenţialităţii identitare, deopotrivă naţionale şi universale”), a limbii stilului şi limbajului po(i)etic eminescian.

Interesantă - şi asta singularizează lucrarea lui Mihai Cimpoi – este modalitatea de analiză a operei sale, pe genuri literare, incluzând, însă, şi notele de curs şi de lectură, excerpte, transcrieri, corespondenţa, în care „notele” la unele titluri sau versuri sunt migălos alcătuite. De pildă, Sonet satiric: „este vizat pe un ton virulent, pamfletar, istoricul şi scriitorul V.A. Urechea”. Nu sunt uitate nici „exerciţiile textuale” din manuscrise (considerate „moloz” de Perpessicius), care aduc „dovada unui proces de exercitare permanentizat”, reale sclipiri de geniu ( de pildă: „Şi-n a sufletului noapte tu o lampă ai aprins”). Studii vaste sunt consacrate „odiseii receptării” sale în ţară şi peste hotare, personalitatea autorului „Luceafărului” în viziunea marilor scriitori români (Arghezi, Bacovia, Blaga, Cioran, Eliade, Goga, E. Ionescu, Hasdeu, Camil Petrescu, Rebreanu, Sorescu, Sadoveanu, Nichita, Vieru), omagiile lirice, dar şi studii obiective, pertinente consacrate antieminescianismului şi detractorilor săi.

Eminescologia, constituită istoric, „cu creşteri şi descreşteri sinusoidale” este analizată ca fenomen estetic şi social, prin principalii săi exponenţi (G. Anca, Ilie Bădescu, Anita Bhose, Gh. Bulgăr, I. Buzaşi, D. Caracostea, G. Călinescu, I. Chendi, Ciopraga, Cioran, Codreanu, Rosa del Conte, Victor Crăciun, Creţia, C. Cubleşan, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, N. Georgescu, E. Ionescu, Iorga, D. Irimia, Maiorescu, Dan Mănucă, I. Miloş, G. Munteanu, D. Murăraşu, Tudor Nedelcea, C. Noica, Paleologu-Matta, Edgar Papu, Perpessicius, A.Z.N. Pop, D. Popovici, E. Simion, M. Steriade, Titiucă, Todoran, Ungheanu, Uscătescu, Vatamaniuc, Vianu, Vuia, Vieru etc., etc.). Nu putea lipsi prezenţa lui Eminescu ca erou literar sau în lucrări de istorie, dicţionare şi enciclopedii, în muzica, arte vizuale, cinematografie, filatelie şi medalistică, precum şi ediţiile importante ale operei sale, în limba română şi în alte limbi.

Mihai Eminescu. Dicţionar enciclopedic este opera unui exeget de care însuşi Poetul ar fi mândru, o lucrare care se înscrie în pantheonul culturii române, pentru că această lucrare de referinţă „exclude atât vanităţile şi rătăcirile localismului orb, cât şi cosmopolitismul arogant şi represiv faţă de miturile spiritualităţii naţionale” (Eugen Simion).

footer