Revista Art-emis
Garda de Fier în Basarabia. Documente (2) PDF Imprimare Email
Benedict Ciubotaru, Chişinău   
Miercuri, 19 Iunie 2013 20:48
Garda de Fier în BasarabiaSituaţia geopolitică nouă a statului român nu schimba nimic în caracterul său congenital - cel stabilit în 1859 de către artizanii săi reali - aceeaşi oligarhie financiară internaţională. Acest stat a fost confecţionat cu un singur scop: să blocheze accesul pe uscat al Imperiului Rus în direcţia Peninsulei Balcanice, şi, prin aceasta, spre Mediterană şi Orientul Apropiat. Potrivit metodelor standard ale geopoliticii, realizarea rolului geopolitic prestabilit pentru o entitate geopolitică se asigură exclusiv prin impunerea unui control deplin asupra comportamentului populaţiei de pe teritoriul în cauză. De aici şi vine „nevoia" de „modernizare" a românilor. Modernizarea însemnă, de fapt, formarea la români a unui asemenea comportament colectiv care să fie cât mai ostil Imperiului Rus şi oricăror forme de influenţă atribuibile spaţiului rusesc (culturale, spirituale, morale, economice etc.) şi cât mai loial faţă de interesele oligarhiei financiare internaţionale reprezentată pe atunci de Franţa şi, apoi, de conceptul cuprinzător de „Vest", „Occident", „Europa". Modernizarea presupunea implantarea în corpul social al poporului român a unor instituţii funciarmente noi, europene, cât mai deosebite de cele tradiţionale, româneşti, creştine. Impunerea instituţiilor noi în toate sferele urmărea schimbarea radicală a comportamentului colectiv al românilor, deoarece, după cum recunoştea unul dintre promotorii dintre cei mai consecvenţi ai deznaţionalizării românilor - Eugen Lovinescu, - „instituţiile sunt factori generatori de noi deprinderi sufleteşti şi de viitoare realităţi sociale (s.n.)". [1]

Cunoscutul teolog, preotul academician Dumitru Stăniloae constata într-un articol de la sfîrşitul anilor '30: „De câte ori nu ne-a fost dat să vedem sau să suportăm urmărirea prin cea mai aspră cenzură şi prin cele mai grozave ameninţări a oricărei afirmări a ceea ce corespundea cu fiinţa neamului şi cu interesele lui, câtă vreme se făcea propagandă nestingherită pentru ideologiile şi practicile imorale, atee, masonice."[2] Într-adevăr, România modernă şi Republica Moldova, în special după 2009, sînt două state române moderne, anume moderne, adică antiromâneşti.(Până în 2009 RM nu era „al doilea stat românesc modern", dar era tot antiromânesc, deşi într-un fel deosebit.) Piedica cea mai mare pentru formarea unui asemenea comportament îl constituia religiozitatea proverbială a românilor, deoarece religia poporului român era identică cu cea dominantă în Imperiul Rus şi la popoarele din Balcani. De aici şi vine una dintre sarcinile de căpătâi ale modernizării - secularizarea totală, adică desfiinţarea religiozităţii românilor sau, cel puţin, convertirea lor la orice credinţă care să fie cât mai diferită de cea a ruşilor (slavilor de Răsărit - ruşii în sens istoric) şi a popoarelor balcanice. Astfel, politica statului român modern urmărea consecvent şi, după cum arată evoluţia identităţii acestui popor de la 1859 încoace, nu fără succes, spulberarea din conştiinţa naţională a românilor a oricăror identităţi colective raportate în mod real, nu declarativ sau etnografic, la Ortodoxie. Prin urmare, se impunea secularizarea nu numai a pămînturilor mănăstireşti cum s-a declarat în renumita „iniţiativă" a lui Alexandru Ioan Cuza, dar a întregii conştiinţe sociale, a modului de viaţă însuşi al românilor de la oraşe şi, în special, al celor de la sate.

Sistemul de învăţământ şi cel de mass-media, alături de instituţiile portante ale capitalismului - băncile, - munceau la modernizarea vieţii „româneşti". Nu este deloc întâmplător faptul că aceste instituţii - şi cele educaţionale, şi cele mediatice, nemaivorbind de cele financiare - erau deţinute şi controlate aproape în întregimea lor de către reprezentanţii minorităţilor naţionale, ponderea de frunte în ele constituindu-o evreii veniţi foarte recent în România. Acest lucru a fost remarcat nu numai de numeroşi cercetători, dar şi de statisticile oficiale ale statului român modern. Şi acest fapt a constituit pentru perioada interbelică (la care se referă documentele din prezenta colecţie) o constantă a discursului politic, indiferent de culoarea politică a acestuia. Fapt ce se observă cu pregnanţă şi în documentele prezentate.

Religiozitatea adâncă a românilor, în comparaţie cu toate popoarele vecine lor, făcea din Biserica Ortodoxă o ţintă strategică în ceea ce priveşte nu numai importanţa ei pentru conştiinţa socială, dar şi pentru formarea acesteia. De aceea întreaga politică a statului român interbelic continua cu şi mai multă vehemenţă politica sa de descreştinare a românilor. Academicianul Dumitru Stăniloae, cu referinţă la politica statului român în perioada interbelică consemna: „Am avut miniştri care nu puteau vorbi decât citind din doctrina antireligioasă a evreului Durkheim, am avut manuale în licee în care se propovăduia ateismul şi se batjocoreau lucrurile sfinte ale creştinismului. Se săvârşeau incinerări cu participarea zgomotoasă a demnitarilor Statului. Erau subvenţionate cu bani grei publicaţii în care se zeflemisea Ortodoxia neamului, dar apărarea ei era interzisă. Şcolile noastre teologice erau degradate şi dispreţuite, preoţimea tratată ca o cenuşăreasă."[3] O constatare de parcă ar evoca situaţia din Uniunea Sovietică din perioada prigoanei din vremea lui N. Hruşciov sau din cea a regimului din Republica Moldova de după 2009.

Fără a reforma instituţia bisericească a românilor nu ar fi fost posibilă o schimbare rapidă, la scara generaţiilor, a comportamentului necesar pentru rolul geopolitic atribuit statului român modern la înfiinţarea lui. Fără o asemenea „reformare" distrugătoare nu s-ar fi putut ajunge la acea politică pe care o consemna mai sus pr. Dumitru Stăniloae. Şi într-adevăr, întreaga istorie a acestei instituţii din 1859 demonstrează acest fapt. De atunci dictatul statului asupra politicii de cadre şi a celei de formare a acestora, precum şi asupra relaţiilor inter-ortodoxe a crescut neîncetat, atingîndu-şi apogeul în numirea lui Miron Cristea în dregătoria de mitropolit-primat al Bisericii Române şi apoi, în 1925, în cea de patriarh: „...în decembrie 1919, înainte de Crăciun, într-o cameră a hotelului « Enescu », s-au întrunit Goga, N. Ivan, Vasile Goldiş, care au formulat opinia că alegerea mitropolitului primat să preceadă pe cea a desemnării mitropolitului la Sibiu; propunerea a fost adusă la cunoştinţa lui N. Iorga, preşedintele Camerei, care, operativ, a convocat « marele colegiu electoral şi în trei zile am fost ales şi a doua zi instalat şi învestit»".[4] Adică, un grup de cetăţeni, dintre care o bună parte nici nu erau ortodocşi, au hotărât cine să fie mitropolit şi apoi patriarh peste ortodocşi. În totală contradicţie cu canoanele Bisericii, cu credinţa ortodocşilor.
O asemenea reeducare a poporului român pe valori opuse celor identitare nu erau necesare numai pentru a asigura ostilitatea funciară împotriva Rusiei ca idee, ca un concept înspăimântător, şi loialitatea necondiţionată de nimic, până la obedienţă autodesfiinţătoare faţă de „Occident". Această „educaţie" anti-identitară producea pentru sistemul electoral materialul necesar - alegători suficient de alfabetizaţi ca să fie accesibili pentru ziare şi foi volante şi suficient de inculţi sub aspect identitar ca să fie lesne „convinşi" să voteze pe cine trebuie. Din cîte vom vedea în Volumul 2, nici un partid din perioada interbelică nu putea fi admis în cursa electorală fără acordul reprezentanţilor oligarhiei financiare internaţionale. Deci, alegătorul român, „poporul român" reeducat în baza „valorilor general umane", putea vota persoane (propuse de partide) doar dintr-o listă aprobată pentru el de către nişte instituţii din afara ţării lui de a căror existenţă alegătorul habar nu avea.

Astfel, sistemul politic impus prin Constituţia de la 1923 genera, în baza calităţii electoratului şi a procedurilor prin care se desfăşura procesul politic, o clasă politică cu însuşiri necesare moderne: anti-ortodoxă, dependentă de oligarhia locală (adică deplin coruptă), loială necondiţionat faţă de „Marile Puteri" („partenerii externi"). Prin această clasă politică se asigura rolul geopolitic al statului modern român de la înfiinţarea sa în 1859. În 1918 acest rol i-a fost confirmat şi i s-au încredinţat şi alte pământuri cu populaţie românească pe care să o reeduce în baza aceloraşi stereotipuri (mituri) ca şi cea reeducată în mare parte în Vechiul Regat. Politica externă a statului român modern în perioada interbelică, inclusiv formarea la comanda/propunerea „Marilor Puteri" a „Micii Înţelegeri" („Mica Antantă") şi a „Înţelegerii Balcanice" („Antanta Balcanică"), confirmă rolul geopolitic subordonat „Vestului" al acestei entităţi geopolitice numite „România Mare".

Ţinând seama de aceste condiţionări impuse statului atribuit românilor în 1859, de rotunjirea acestui stat în 1918 ca o „promovare" firească pentru realizările obţinute - atît pe plan extern ca stavilă împotriva Imperiului Rus, cât şi pe plan intern ca putere de stat subordonată deplin oligarhiei financiare străine -, nu este cu putinţă să calificăm această entitate geopolitcă drept un stat românesc, al românilor şi pentru români. Cu toate acestea în istoriografia oficială acest stat este numit „statul român modern". Astfel, calificativul de „modern" exprimă opoziţia ontologică - în plan geopolitic, spiritual-moral, cultural şi social-economic - a acestui nou stat faţă de Ţările Româneşti întemeiate în veacurile XIII-XIV de către români şi pentru români. Statul român modern se deosebeşte de Ţările Româneşti în aceeaşi măsură în care Imperiul Otoman se deosebea de Imperiul Bizantin şi Uniunea Sovietică de Imperiul Rus. Aceste state noi ocupă acelaşi teritoriu şi se impun autoritar asupra aceleiaşi populaţii, dar instituţiile prin care ele funcţionează generează „noi deprinderi sufleteşti şi [...] viitoare realităţi sociale". Adică noile state deznaţionalizează vechile popoare şi confecţionează noi entităţi sociale bazate pe valori noi, noi în raport cu cele foste identitare, adică străine de cele identitare. Deznaţionalizarea instituţionalizată se numeşte etnocid, adică ucidere de etnii, uciderea nu fizică ca în cazul genocidului, dar uciderea (desfiinţarea) culturală, spirituală, morală.

În final, rezultatul este acelaşi ca şi în cazul genocidului: vechiul popor dispare definitiv, fiind înlocuit cu un popor cu totul nou care doar biologic se trage din vechea populaţie. Deşi ungurii de astăzi sunt, majoritar, sub aspect genetic, români şi slavi, ei sunt, sub aspect cultural, moral, spiritual, identitar, un popor cu desăvîrşire diferit de „materialul biologic" din care el s-a constituit. Este ceea ce a încercat totalitarismul sovietic să confecţioneze: un nou popor sovietic. Un fel de „naţiune americană", în cazul nostru, o nouă „naţiune română" care nu că nu are nimic în comun cu poporul român care a dat naştere Ţărilor Româneşti, limbii şi culturii lui, ci, sub aspect identitar, se întemeiază pe valori opuse celor ale românilor.

Diferenţa dintre etnocid şi genocid constă numai în metode: cele genocidale sunt rapide, pe durata unei generaţii, cel mult a două-trei. Aceste metode se numesc totalitarism. Din cauza acestei viteze de cel mult trei generaţii, schimbările sînt direct vizibile de către fiecare membru al fiecărei generaţii dintre cele trei. Metodele de etnocid se întind pe mai multe generaţii, astfel încât diferenţa dintre generaţii să fie sesizabilă nu mai mult decât ca un „conflict dintre generaţii". Acest conflict reproducându-se direcţionat şi consecvent, la fiecare generaţie înregistrându-se noi „pierderi de memorie" istorică şi noi achiziţii de „valori moderne". Aceste metode se numesc democraţie.

Bineînţeles, o asemenea condiţionare riguroasă a existenţei României - „mici" şi „Mari" - nu era conştientizată de societatea românească, în special de cea din noile „provincii istorice". Dar încă din perioada Vechiului Regat unii intelectuali au surprins caracterul antinaţional al clasei politice. M. Eminescu – filozoful politic - a fost printre primii dacă nu chiar primul care a înţeles aceasta şi chiar a introdus şi popularizat termenul socio-politic de pătură superpusă impusă de oligarhia financiară străină asupra şi împotriva poporului român. Potrivit unor cercetători[5], moartea poetului a fost de fapt o reacţie punitivă a clasei politice „româneşti" menită să astupe pentru totdeauna gura acestui filosof politic patriot. De aceea „făuritorii" României moderne, adică proprietarii ei s-au străduit ca noi să-l cunoaştem astăzi pe Eminescu ca poet naţional şi să nu îl cunoaştem aproape deloc ca filozof politic naţional.

Aceeaşi viziune despre originea statului român modern o împărtăşea şi filosoful din perioada interbelică, Nae Ionescu: „Nu ignorăm că statul român modern a avut în chip statornic tendinţa de a transforma biserica într-un simplu instrument de poliţie socială - ceea ce nu era decât foarte firesc, dat fiind că toată generaţia de la 1848 era francmasonă (s.n.)."[6] Este vorba de acea generaţie care a organizat statul român modern în 1859. Ce este statul român modern şi cine l-a creat ne-o spun chiar ziditorii lui. În veacul XXI, când România s-a afirmat deja ca stat deplin masonic[7], cu toate componentele sale - de la cele spirituale (Patriarhia Română) la cele demografice (homosexualitatea şi avorturile în masă) - ziditorii ei nu mai au nevoie să păstreze un văl de mister ieftin asupra originilor acestui stat. „România este un stat eminamente masonic. Unirea Principatelor de la 1859, ca de altminteri şi Marea Unire de la 1918 sunt opere esenţialmente masonice. Masoneria Română, de la înfiinţarea primei Loji în 1734 la Galaţi şi până în 1937, când s-a autosuspendat, s-a manifestat plenar ca un modelator şi moderator social. Aceasta este menirea masoneriei, cu atât mai mult în zilele noastre, când România se confruntă cu o criză economică, socială, politică şi în primul rând morală. [...] Masoneria reprezintă cărămida de temelie a României moderne."[8] Această trăsătură identitară a statului român modern explică întreaga sa politică de „modernizare", adică de secularizare a Bisericii Române şi a conştiinţei naţionale a poporului român, operă continuată după 1918 până astăzi. Produsul acestei opere este un „român nou", incompatibil cu românul eminescian, cu românul milenar, cu cel care a întemeiat şi apărat Ţările Româneşti. Este, sub aspect ontologic, un „anti-român", ceea ce este astăzi, în veacul al XXI-lea, un lucru perfect evident şi afirmat. Astfel, în 1918, odată cu cuprinderea majorităţii românilor în noul stat, începea noua fază de „modernizare" a tuturor „noilor" români incluşi în această entitate geopolitică. Condiţia includerii lor era, deci, să fie supuşi modernizării (deznaţionalizării), căci, altfel, statul român modern nu ar fi putut să-şi îndeplinească rolul geopolitic pentru care el a fost proiectat, adică să-şi justifice în faţa finanţei internaţionale existenţa.

Politica de modernizare, fiind condiţia sine qua non a existenţei statului român modern, a constituit o constantă a statului, indiferent de partidele aflate la putere, mai ales că ele toate îşi datorau existenţa permisiunii acordate de emisarii internaţionalei financiare. Această politică şi, în special, variatele justificări ale ei au fost încredinţate intelectualităţii angajate de către oligarhie direct sau prin intermediul clasei politice. Cenzura liberală funcţiona în România cu aceeaşi rigoare ca şi cea comunistă în Uniunea Sovietică post-stalinistă: doar scopurile urmărite erau identice - confecţionarea unei noi colectivităţi fără memorie istorică. Cu toate acestea, în perioada interbelică au existat câteva voci puternice, deşi izolate, care s-au opus, în plan intelectual şi moral, cu substanţiale argumente, politicii de deznaţionalizare a românilor. O voce de acest fel era cea a pr. Dumitru Stăniloae care dezavua şi înfiera politica din perioada interbelică a statului: „Fraudele pe de o parte, iar masoneria şi sectele pe de alta măcinau ca viermii organismul nostru de stat, aduceau lîncezire în suflete şi dezagregare în unitatea noastră naţională (s.n.), turnau leşia ucigătoare peste iubirea de neam (s.n.). Între toate acestea era o legătură, pe toate le unea conspiraţia răufăcătorilor de-a duce la groapă acest neam. Unii intrau în această conspiraţie cu deplină ştiinţă, alţii din ignoranţă şi din interes de pricopsire personală."[9]

Gânditorul creştin a surprins foarte exact metodele de adâncime folosite de către clasa politică pentru deznaţionalizarea românilor: dezagregarea unităţii naţionale şi atrofierea sentimentului moral de iubire de neam. Unitatea naţională este rezultatul împărtăşirii solidare de către generaţiile în viaţă a valorilor identitare ale tuturor generaţiilor premergătoare. Pângărirea, batjocorirea, zeflemisirea, ironizarea, marginalizarea, trecerea sub tăcere a acestor valori, precum şi infiltrarea unor valori potrivnice are drept scop şi drept rezultat surparea unităţii naţionale. Răcirea iubirii de neam conduce în mod direct la indiferenţa faţă de propriile valori, faţă de trecut, faţă de jertfa înaintaşilor, desfiinţează răspunderea faţă de generaţiile premergătoare şi faţă de cele viitoare. Evoluţia indiferenţei este dispreţul faţă de aceste valori şi faţă de cei care le mai împărtăşesc.
Conspiraţia este stilul prin excelenţă al răufăcătorilor. Căci dacă nu s-ar ascunde în urzirea celor rele răufăcătorii ar putea fi lesne opriţi de indignarea poporului care îndată s-ar vedea ţinta uneltirilor acelora. Pr. Dumitru Stăniloae califică, de fapt, politica clasei politice a statului român modern, a regimului democrat al acestuia, a democraţiei în sine, drept o conspiraţie a răufăcătorilor. Iar scopul acestei conspiraţii este cel de „a duce la groapă acest neam," adică de a-l nimici, a-l supune genocidului lent, dar sigur cum este etnocidul.
--------------------------------------------------
[1] Citat la Ion Ţurcanu, Istoria românilor. Muzeul Brăilei, Editura Istros, Brăila, 2007, pag. 445.
[2] Dumitru Stăniloae. Naţiune şi Creştinism. Editura Elion, Bucureşti, 2004, pag. 115.
[3] Ibidem.
4]] „Însemnările personale" ale patriarhului Miron Cristea. Citat la Ilie Şandru, Valentin Borda, Patriarhul Miron Cristea, Casa de editură „Petru Maior", Tîrgu-Mureş, 1998,, pag. 125.
[5] Theodor Codreanu. Dubla sacrificare a lui Eminescu. Editura Civitas, Chisinău, 1999.
[6] Predania şi un Îndreptar ortodox cu, de şi despre Nae Ionescu teolog.Editura Deisis, Sibiu, 2001, pag. 42.
[7] Cuvîntul "mason" înseamnă în limba franceză "zidar", "ziditor", "constructor", "pietrar".
[8] Vezi interviul avocatului-mason Remus Borza în revista Q Magazin din octombrie 2010: http://www.jurnalul.ro/observator/romania-considerata-un-stat-masonic-556325.htm
[9] Dumitru Stăniloae. Naţiune şi Creştinism. Editura Elion, Bucureşti, 2004, pag. 114-115. footer