Revista Art-emis
Elena Adriana Răducan - „Fabule” PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Florentin Smarandache, S.U.A.   
Miercuri, 12 Iunie 2013 19:25
Elena Adriana Raducan - FabuleComparată cu alte specii literare, fabula a avut întotdeauna un aer de eleganţă, prin regia şi scenografia autorului. Am convingerea că Elena Adriana Răducan creionează în volumul „Fabule" un tablou al moravurilor unei societăţi, în aşa fel încât reuşeşte să lărgească cu mult cadrul acestei specii literare. Nu pot să nu remarc o bună ţinută poetică, ce duce la o reală confruntare de idei, construită pe diferite nivele. Versul alb, versul liber, versul clasic, rimele împerecheate sau încrucişate sunt mânuite academic, accentul şi măsura lucrurilor sunt centrate pe imperfecţiunea lumească, pe sublinierea cu îndrăzneală a tarelor unei societăţi ce nu mai poate oferi modele. Cititorul asistă la o acerbă satiră, o adâncă cunoaştere a lumii din toate timpurile şi până astăzi, marea disciplină, pe care autoarea ar dori-o, poartă expresia faptelor concrete de viaţă. Ironia, substituirile paradoxale, antitezele bine gândite recuză elementarul, Elena Adriana Răducan abordează logici cu o estetică proprie, tâlcul, morala fabulelor având ceva din miracolul copacului ce-şi desface umbrele în cercuri armonice. „Iată că-n această lume/ Pe cel care îl ignori/ Îţi aduce veşti mai bune/ Decât marii dregători". („Ursul brun şi ariciul"). Slovele sale stimulează figurativul uneori, ironia ţâşneşte neaşteptat, e aproape prevalentă, iar satirizarea defectelor omeneşti este fără înconjur. Elanul său poetic, ca printr-un tur de forţă, alege cu inteligenţă „decorul", cadrul face ca acţiunea să fie mai cumpătată sau mai gravă: „Vântul bătea a primăvară/ Pe când o barză şi o cioară/ Făceau din existenţa lor o dramă.../ Dumnezeu pe toate-a rânduit/ Ţie ţi-a dat un farmec anumit,/ Iar mie... ani mulţi de vieţuit,/ Pe fiecare ne-a împăcat,/ Mai dă ceva, mai ia... neapărat!/". („Barza şi cioara").

Textura fabulelor oferă cititorului o aventură a cunoaşterii, naturaleţea replicilor, forţa dialogului, înţelepciunea fără graniţă, ochiul de umbră ce stăruie atent, registrul de asociaţii, disputele vivace, rostogolirea de situaţii, iureşul faptelor, falsele prietenii... toate cristalizează demonstrativ etapele ce-i disting pe oameni. Realitatea pare halucinatorie, izbită de un atare paradox, adică un viitor alterat, incert, fapt ce conturează „avansarea" în trecut şi „înapoierea" la viitorul cârtitor: „Şi misiunea greilor e în toi.../ Se războiesc şi se împacă între ei/ Puterea de-o împart, chiar diferită,/ Îşi iau din ea, doar partea cuvenită/". („Ursul şi elefantul").
Invidia, vanitatea, ticăloşia, lăudăroşenia, avariţia, câştigul fraudulos, infatuarea, egoismul, indiferenţa faţă de semeni, artificialul, premisele unei convenţionalizări a minciunii, nestatornicia, ignoranţa, grotescul, comicul luat în tragic şi tragicul tratat în derâdere...fac ca mulajele animalelor, plantelor, obiectelor să revoluţioneze, cum era şi firesc, o lume care are în centrul ei omul, cu robusteţea şi slăbiciunile lui: „Când nu ţi-ajunge împărăţia / Şi vrei în frunte să te-arăţi,/ Tu îţi sacrifici semeţia/ Ce bine e să mai socoţi!.../" („Paharul şi cana"). Deşi vorbim de fabulă, construită pe un anume schelet arhitectonic, Adriana Răducan nu uită că „anatomia" fabulei e una specială, morala câştigând treptele de înaintare a surprizei: „Nu-ntotdeauna poţi face ce vrei.../ Ea carapacea broaştei o ciocni/ Şi o bucată bună din pliscul ei plesni" („Barza şi broasca ţestoasă"). Lumea animalieră scoate în prim-plan demagogia, conduite negative.

Comicul de situaţie şi de limbaj situează personajele pe diferite trepte ale societăţii. Autoarei i-a revenit nobila misiune de distribuire a rolurilor, haina metaforică dă expresivitate, dar şi o notă de amuzament. Motivele fabulelor sunt întâlnite, începând de la Esop, Marţial, La Fontaine, Grigore Alexandrescu, ca să citez doar câteva nume. Originalitatea fabulelor Adrianei Răducan constă în maniera personală de a trata tema aleasă, aspra ironie frizează batjocoritor pe cei ajunşi în slujbe importante, pe care nu le merită: „Munceşti? Cum? Nimeni nu te vede,/ Să nu strigi lupul că dobitocimea nu te crede / Şi prin ogrăzi ai pus încuietori/ Cu cheie dublă, crezi că au comori?/ .../ Un sfat îţi dau, nu fi geloasă pe vocea nimănui / Să-ţi împrumut talentul? Nu pot şi nu am cui.../ („Girafa şi privighetoarea").

În acest vârtej de idei, apar circumscrise viciile omeneşti şi emblema timpului în care trăieşte, circul zilnic rămâne o sursă importantă a inspiraţiei sale, neliniştea sufletească găsind un cald refugiu în această maşinărie a timpului. footer