Revista Art-emis
Garda de Fier în Basarabia. Documente (1) PDF Imprimare Email
Benedict Ciubotaru, Chişinău   
Duminică, 26 Mai 2013 12:53
Garda de Fier in Basarabia - Alexandru-Moraru & Benedict CiubotaruLa Biblioteca B.P.Hajdau din Chişinău a avut loc lansarea cărţii „Garda de Fier in Basarabia. Documente", autori Alexandru Moraru şi Benedict Ciubotaru apărută la Editura Iulian. Despre culegerea de documente au vorbit: Directorul Arhivei OSPRM, istoricul Veaceslav Lupan, dr. Elena Şişcanu, dr. Vasile Şoimaru, poetul şi scriitorul Ionel Căpiţă, camarad Codreanu.

„Cel ce stă indiferent, fricos şi laş în faţa ţării sale care moare, va fi blestemat de cei ce vin după el. Ţară, cheamă-ţi feciorii şi vor răspunde. Cei ce te iubesc vor răspunde, iar laşii vor sta muţi."
(Corneliu Zelea Codreanu)[1]

Culegerea de faţă reprezintă o contribuţie de-a dreptul inedită la istoria societăţii româneşti din perioada interbelică. Caracterul de contribuţie inedită îi conferă subiectul comun al acestor 300 de documente - crâmpeie din activitatea unor membri ai Legiunii „Arhanghelul Mihail" în Basarabia din cadrul României Mari aşa cum au fost acestea surprinse şi catalogate de agenţii mai puţin instruiţi[2] ai poliţiei şi siguranţei statului democrat român. Aceste documente cuprind şi unele care ţin de alte organizaţii politice cum ar fi Liga Apărării Naţional Creştine (Partidul Naţional-Creştin, „cuziştii"), Partidul Ţărănesc al dr. N. Lupu, Partidul Comunist Român, precum şi documente care ţin de asemenea reprezentanţi ai clasei politice româneşti ca Pantelimon Halippa şi Victor Iamandi. Aceste documente au fost incluse pentru a oferi o viziune mai largă asupra metodelor de lucru ale statului democrat român şi a atmosferei din acei ani. Acest subiect - Mişcarea Legionară - a provocat, provoacă şi va provoca atitudini nu numai dintre cele mai diverse şi contradictorii, dar şi dintre cele mai vehemente. Şi asemenea atitudini au apărut din chiar momentul înfiinţării acestei mişcări, într-o zi de iunie din anul 1927.

Nicio mişcare politică, socială sau culturală din spaţiul românesc, de când există acest spaţiu ca atare, nu a stârnit atitudini atât de extreme - de la osândire categorică, definitivă, la încuviinţare şi exaltare necondiţionată. Pe drept cuvânt, această mişcare este un fenomen mult mai complex decât cum este catalogat de unii critici drept o „mişcare de extrema dreaptă". Atitudinea cea mai răspândită faţă de legionari este una de condamnare a acestora. Şi este firesc dacă e să ţinem seama de următoarele: „Nichifor Crainic, adversar al legionarilor la vremea când îşi scrie memoriile, vorbeşte de două campanii de presă pline de exagerări, dirijate de puterea politică interbelică împotriva legionarilor: una în primăvara lui 1938 - ticluită de Armand Călinescu cu sprijinul tuturor directorilor de ziare - şi a doua după aşa-zisa „rebeliune" din ianuarie 1941. Deşi le reproşa legionarilor violenţele şi alte lucruri legate de guvernarea lor (septembrie 1940 - ianuarie 1941), Crainic consideră campania de defăimare „total lipsită de scrupul" (N. Crainic, Zile albe, Zile negre, Casa Editorială Gândirea, Bucureşti, 1991, pp. 298, 337). Despre „obiectivitatea" propagandei comuniste faţă de legionari nu mai are rost să vorbim. Cam aceleaşi clişee fiind preluate şi după 1990, este nevoie de mult discernămînt în trierea informaţiilor."[3]

Fără a conceptualiza fenomenul legionar, adică fără a-l poziţiona în coordonate conceptuale - pertinente, relevante, adecvate - nu este posibil să înţelegem nici criticile făcute lui, nici elogiile. Cu atât mai mult nu vom putea percepe adecvat textele documentelor cuprinse în această colecţie. Prezenta prefaţă încearcă să ofere o viziune cît de cît empatică asupra acestei Mişcări ca fenomen fără vreo analogie atât în istoria spaţiului românesc, cât şi, cu atât mai mult, în alte spaţii. Aici trebuie, totuşi, să remarcăm, anticipând mai multe informaţii pertinente, că cea mai apropiată, dar, oricum, departe de a fi similară, este mişcarea sutelor negre din Rusia dinaintea celor trei „revoluţii" - 1905, 1917 februarie şi octombrie.

Legionarismul, ca fenomen social, nu poate fi clasificat exclusiv prin caracterisitici politice sau social-politice după cum se caracterizează partidele. Corneliu Zelea Codreanu sublinia că Legiunea „Arhangelul Mihail" nu este un partid, ci o mişcare. O mişcare născută din durerea poporului român pentru starea de împilare naţională în care se afla, în special după război (Primul Război Mondial). Problemele cu care se confruntau românii ca persoane şi ca popor - corupţia totală a clasei politice, sărăcia, nedreptatea generalizată, decăderea moravurilor - erau văzute ca o urmare firească a cotropirii poporului român de către „străinii de neam" care formau păturile dominante în societate. Clasa politică în persoana aproape a tuturor partidelor de atunci era şi ea văzută nu ca exprimătoare a durerilor poporului, a voinţei lui şi a valorilor lui, ci numai şi numai a intereselor oligarhiei financiare internaţionale.

Spre deosebire de toate celelalte formaţiuni politice, Căpitanul, cum era numit C. Z. Codreanu de către legionari şi nu numai de către ei, considera că starea de umilire, de asuprire în care a fost adus românul poate fi schimbată exclusiv prin formarea unui „om nou" care, de fapt, este românul vechi, cel din trecutul milenar. Acest român nou este nou numai în comparaţie cu generaţiile formate şi învechite în cadrul statului român modern. Omul nou putea fi format ca rezultat al unui proces de conştiinţă: „Mişcarea Legionară nu poate birui decît odată cu desăvîrşirea unui proces interior de conştiinţă a Naţiunii Române. Cînd acest proces va cuprinde pe majoritatea Românilor, şi se va desăvârşi, biruinţa va veni atunci automat, fără comploturi şi lovituri de stat."[4] Pentru a înţelege cât de cât specificul acestei mişcări este util să ne amintim contextul în care ea a apărut.

Pe data de 29 decembrie 1919 Primul Parlament al noii Românii - al României Mari - ratifica documentele Unirii din anul 1918 adoptate la Chişinău pentru Basarabia, la Cernăuţi pentru Bucovina şi la Alba-Iulia pentru Transilvania şi „părţile ungureşti". Sub aspect de numeroase schimbări cantitative (suprafaţa a crescut, în comparaţie cu anul 1916, de peste două ori, iar populaţia de aproape două ori)[5] şi calitative survenite în doar câteva luni (între martie şi decembrie 1918) noul stat era foarte diferit de Vechiul Regat înfiinţat în 1859. După cum remarcă cercetătorii de profil, „Conferinţa de pace de la Paris din 1919, prin autoritatea indiscutabilă [s.n.] a marilor puteri, prin amploarea şi nivelul problemelor abordate şi mai ales prin maniera hotărîtă, în fond dictatorială [- s.n.], de soluţionare a lor, părea să pună capăt [...] pentru multă vreme marilor diferende politice şi teritoriale dintre state."[6] România Mare urma să funcţioneze şi cu o nouă Constituţie adoptată în 1923 sub presiunea zdrobitoare a „Marilor Puteri", de fapt, a oligarhiei financiare internaţionale. Practic, existenţa însăşi a României Mari era condiţionată, prin adoptarea acestei Constituţii, de către „Marile Puteri" care controlau „Liga Naţiunilor" înfiinţată în 1919.

Războiul Mondial şi-a atins pe atunci scopurile sale: desfiinţarea celor trei monarhii imperiale - Imperiul German, Imperiul Austro-Ungar şi Imperiul Rus - care nu înţelegeau să se supună regulilor impuse întregului glob de către oligarhia financiară internaţională. Scopul urmărit prin înfăptuirea războiului mondial consta, astfel, în înlăturarea acestor piedici geopolitice şi, prin urmare, şi geoeconomice, în faţa impunerii la nivel internaţional a intereselor capitalismului financiar. Acesta este, prin definiţie, internaţional, mai exact, supra-naţional, trans-naţional, prin faptul însuşi că, pentru funcţionarea sa, el are nevoie să-şi supună necondiţionat economiile, deci şi societăţile, tuturor statelor lumii, să le facă dependente de relaţiile economice externe cu ţările de reşedinţă politică a capitalismului financiar. Istoricii constată că „După primul război mondial, internaţionalizarea vieţii politice şi economice a ţărilor lumii devine un fenomen tot mai accentuat, asta însemnând, în cazul concret al României, o dependenţă tot mai mare a statutului ei politic şi a situaţiei ei economice de relaţiile cu ţările europene şi chiar cu unele puteri din afara Europei."[7]

Imperiul Austro-Ungar a fost desfiinţat nu numai instituţional, dar şi teritorial, pământurile lui fiind împărţite printre popoarele care cândva îl formau, o parte de teritorii trecând şi la alte state care nu făcuseră parte din el: la Italia, Serbia („Regatul Slavilor de Sud") şi România. Imperiul German a urmat şi el o soartă asemănătoare, dar, din cauza unei structuri etno-culturale mai omogene decât vecinul şi aliatul său din sud, s-a ales cu mai puţine, deşi semnificative, pierderi teritoriale. Sub aspect instituţional a fost şi acesta desfiinţat, fiind transformat într-o republică parlamentară cu totul impotentă faţă de problemele cu care se confrunta ţara.

Deşi Imperiul Rus a suferit şi el pierderi teritoriale însemnate - pe seama pămînturilor anterior anexate de către el sau încorporate în el, - mai ales în partea sa europeană (Finlanda, Ţările Baltice, teritorii parţial în favoarea Poloniei şi României), schimbările suferite de el au fost cele mai distrugătoare care pot fi uşor calificate drept genocid. Potrivit unor cercetători, ceea ce a apărut în locul lui - Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (U.R.S.S.) - se deosebea de Imperiul Rus incomparabil mai mult decât Imperiul Otoman de Imperiul Bizantin al cărui loc îl ocupase.

A distruge trei imperii dintre cele mai puternice, şi decât Imperiul Francez şi decât S.U.A. sau Imperiul Nipon, este pe puterile unei forţe deosebite cum este oligarhia financiară internaţională. Dacă ea a izbutit să distrugă asemenea coloşi geopolitici, ce înseamnă pentru ea să construiască state după hatârul său ? Este evident că Ţările Baltice, Finlanda sau Polonia nu îşi datorează existenţa statală propriilor eforturi deşi ele nu au dus lipsă de acestea. Ele au fost confecţionate şi admise să existe exclusiv cu anumite roluri geopolitice folositoare pentru cei care au iniţiat, au permis şi au ghidat formarea lor. Orice abatere a acestor state de la rolul prestabilit conduce la desfiinţarea lor. Bineînţeles, la început se încearcă schimbarea regimului politic în locul celui ieşit de sub controlul extern, iar dacă nu se izbuteşte, ceea ce este un caz extrem de rar, atunci se procedează la anexare-alipire-unire la vecinii controlaţi de aceeaşi oligarhie.

Nu avem motive să credem că geneza României Mari ar fi fost alta decât cea a celorlalte state apărute pe ruinele imperiilor nimicite. Faptul că reprezentanţii micilor popoare făceau antecamera la Marile Puteri ale vremii şi, uneori, chiar insistau în cerinţele lor, nu înseamnă că „Marile Puteri" au cedat ceva fără să-şi asigure controlul necesar asupra celor „cedate". Hotărârilor de la Chişinău-Cernăuţi-Alba-Iulia li s-a dat curs în planul recunoaşterii internaţionale doar după ce clasa politică românească a reconfirmat că va continua să se supună mecanismelor de control extern deplin (total, de fapt). Aceste mecanisme au fost legiferate pentru români în formă de Constituţia anului 1923.

Nu este vorba numai de stipularea în ea a drepturilor minorităţilor naţionale, deşi această cerinţă a fost vehiculată ca cea mai dură cedare a statului român modern în faţa presiunilor Ligii Naţiunilor. Este vorba de mecanismul de formare a puterii de stat însăşi. Acest mecanism este, prin procedurile sale esenţiale, absolut controlabil de către oligarhia financiară internaţională prin „partenerii" şi filialele ei locale. Un asemenea mecanism, împreună cu sistemele de control asupra conştiinţei sociale (cultura oficială, învăţămîntul public, mass-media şi, înainte de toate, instituţia eclaziastică de stat), a formării adecvate a acesteia nu numai la generaţiile existente, dar şi, în special, la cele noi, asigură generarea unei clase politice absolut loiale oligarhiei.
- Va urma -
----------------------------------------------
Normal 0 false false false MicrosoftInternetExplorer4

[1] Corneliu Zelea Codreanu. Doctrina Mişcării Legionare. Prezentare concisă. Restituiri istorice. Ed. Lucman, Bucureşti, 2003, pag. 170.

[2] Originalele documentelor abundă în greşeli de exprimare, ortografice, de sens, ceea ce vădeşte nivelul de (in)cultură al angajaţilor/racolaţilor organelor de ocrotire a dreptului şi a ordinii constituţionale ale oricărui stat democratic sau totalitar. Este grăitor statutul cultural (şi, deseori, ca urmare, cel moral) al persoanelor recrutate de aceste servicii publice (poliţia), semipublice (procuratura) şi mai puţin publice (Siguranţa, securitatea statului). Şi este explicabil: o persoană mai instruită nu poate executa orice ordine, ci doar acelea care sînt în concordanţă cu interesele naţionale, nu cu cele ale camarilei încăpute la putere prin înşelarea maselor (democraţiile) sau prin teroare (totalitarismele). În acest sens, URSS şi RM nu fac excepţie.

[3] „Sfântul Închisorilor”, Editura Reîntregirea 2007, pag. 19.

[4] Corneliu Zelea Codreanu. Doctrina Mişcării Legionare. Prezentare concisă. Restituiri istorice. Ed. Lucman, Bucureşti, 2003, pag.. 137.

[5] În 1916 Vechiul Regat – „România Mică” (Muntenia, Oltenia, Dobrogea întreagă şi epava Moldovei) – avea o suprafaţă de 138 000 km2 , iar în 1919 avea 295 049 km2. Respectiv populaţia a crescut mecanic de la 7.9 milioane de locuitori la 14.7 milioane.

[6] Ion Ţurcanu, Istoria românilor. Muzeul Brăilei, Editura Istros, Brăila, 2007, pag. 443.

[7]  Ibidem. /* Style Definitions */ table.MsoNormalTable {mso-style-name:"Table Normal"; mso-tstyle-rowband-size:0; mso-tstyle-colband-size:0; mso-style-noshow:yes; mso-style-parent:""; mso-padding-alt:0cm 5.4pt 0cm 5.4pt; mso-para-margin:0cm; mso-para-margin-bottom:.0001pt; mso-pagination:widow-orphan; font-size:10.0pt; font-family:"Times New Roman"; mso-ansi-language:#0400; mso-fareast-language:#0400; mso-bidi-language:#0400;} footer