Prodigioasa memorie a unui uituc - Barbu Cioculescu Imprimare
Tudor Cristea   
Joi, 14 Martie 2013 14:24
Barbu Cioculescu - Amintirile unui uitucDeşi în cele trei preambuluri ale mult-aşteptatelor sale memorii - „Amintirile unui uituc. Exerciţii de memorialistică", Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2012 - primul volum din patru plănuite -, domnul Barbu Cioculescu întoarce problema pe toate feţele, trecând de la nostalgie la autoironie şi de la seriozitate la atitudinea ludică, întrebarea care a stăruit multă vreme în mintea mai tuturor cititorilor şi apropiaţilor săi a fost aceea privind îndelunga amânare a redactării memoriilor de către cel care a fost fiul unuia dintre criticii literari interbelici de primă linie, cunoscând în chip direct şi din altă perspectivă decât cea impusă de simpla lectură a operei, acele veritabile legende ale scrisului care ne-au fascinat pe toţi, dar şi reprezentanţii faunei cultural-artistice fatalmente însoţitoare. Şi cunoscând, nu în ultimul rând, atmosfera literară, dar şi social-politică a epocii. A acelei epoci de referinţă, dar şi a celor - de fier! - care i-au urmat. Copil fascinat de biblioteca părintească, precoce cititor şi chiar precoce poet, prozator, critic şi istoric literar, eseist, publicist, figură reliefată a literaturii ultimelor decenii, uituc cu prodigioasă memorie, dăruit de soartă cu o viaţă lungă, dar, mai ales, cu o minte limpede, scăpărătoare şi mobilă, cu harul vorbei de duh, ba chiar şi cu voluptatea jocului şi a răsfrângerii propriei personalităţi în oglinzi diferite, dl Barbu Cioculescu nu ne putea vitregi de amintirile sale. Oricât, în lungile sale ezitări de a pune mâna pe condei, de a zăbovi pe scaun ore în şir, de a-şi resuscita memoria, ezitări evidenţiate în întreitul preambul, ar supune domnia sa propria condiţie unui tratament ironic: „Nimeni, dar absolut nimeni nu înţelege din care motive omul de înaltă cultură, de certă poziţie socială şi de unanim respect ce sunt - un adevăr forţând modestia - nu-şi scrie memoriile. [...] Copil minune, adolescent patetic, tânăr port-drapel, matur industrios, bătrân înţelept, omul care a scris despre toţi şi despre toate, schimbând figurile pentru a nu se repeta, poetul, prozatorul, criticul şi istoricul literar, gânditorul politic inspirat, ager, cuprinzător şi nu rareori surprinzătorde clarvăzător în lecţiile sale, portretistul atâtor mari bărbaţi şi atâtor încântătoare femei, întârziind să-şi scrie memoriile?" Chiar aşa! Oricât joc, pe-o muchie de cuţit, al ironiei şi seriozităţii ar fi în asemenea cuvinte, oricâte săgeţi trimise către poncifele criticii literare, oricât, în altă parte, memorialistul le-ar lua apa comentatorilor săi prezumaţi, situându-şi scrisele între autobiografie şi roman, oricât ar reveni, cu aceeaşi fulgurantă ironie, ingredient de seamă al stilului său, ferindu-l de emfaza moralizatoare, dar permiţându-i să-şi exercite rolul de moralist: „Un bătrân în plinătatea darurilor sale intelectuale impune, iar ca martor colateral al mai multor epoci, convinge. Dacă nu dă pe faţă un cârtitor înăcrit, decis să aibă ultimul cuvânt în dispute cu persoane aflătoare în stare de schelet, sub lespezi - de pe o catedră de pe care nu se mai dă dus". Într-adevăr, jovial uneori ca Neculce, care şi-a scris şi el opera memorialistică (pentru că asta e cronica sa) mai către bătrâneţe, autorul acestor „povestiri despre dumnealui Barbul", cum însuşi zice că le-ar putea intitula, nu e, aidoma cronicarului moldovean, cu expresia lui N. Manolescu, un Procopius care-şi încondeiază contemporanii pentru eternitate, ci un martor obiectiv-nostalgic, ironic sau înduioşat, după cum o cere situaţia şi o impune necesitatea adecvării stilistice. Ca în această încheiere a celui de-al treilea „Preambul": „Dar staţi!, cum se aude la televiziune: asta nu e totul! Sunaţi chiar aculm la numărul telefonic 3.47.60 şi veţi primi pe lângă volumul de memorii şi manualul de utilizare, o lupă şi un card, iar cei care vor suna în prima jumătate de oră vor beneficia şi de setul de accesorii de lectură. Atenţie!
Dar asta nu e totul! Numărul de telefon, din primele decenii ale secolului trecut, aparţinea lui Şerban Cioculescu.La sunetul prelung răspundea un băiat de opt-nouă ani. Când auzea în receptor un « hă » adânc, chema: tată, dl Rebreanu la telefon; când vocea suna grav: « Şăăărban? », era a lui Alexandru Rosetti, când rostea un «Şerban! » scurt şi energic, la capătul firului era nenea Nicu, alias Vladimir Streinu. Vocile dulci erau ale admiratoarelor - cu grijă cosite de mama".

Aşadar, cu vorbele altui cronicar, „biruit-au gândul"! Astfel că, începând cu nr. 2, din februarie 2010 al revistei „Litere", la care slujeşte, de mai bine de zece ani, rubrica „Breviar", domnul Barbu îşi anunţă „exerciţiile de memorialistică" printr-un prim preambul, urmat, în martie şi aprilie, de alte două. Nu-mi dau seama (şi nici nu l-am instigat pe autor la o mărturisire în acest sens, cu toate că am avut ocazia) dacă memoriile s-au scris chiar simultan cu apariţia lor în revistă. Mi se pare că da. Cert este însă că, înainte de a fi incluse în volumul lansat la Târgul de Carte Gaudeamus de anul trecut, ele au apărut aici, episod de episod - ultimul, „Ajunge, va striga Vocea!" simultan cu apariţia cărţii, dar aceasta doar pentru că, în numărul pe octombrie, în locul episodului respectiv, autorul a inclus în „Breviar" un articol închinat memoriei lui Alexandru George. În orice caz, în nr. 1/ianuarie 2013, dl Barbu Cioculescu a deschis seria episoadelor ce vor forma cuprinsul celui de-al doilea volum.

Acum, făcând, ca un soi de scuză, precizarea că un volum de memorii şi, mai ales, unul atât de agreabil şi cu atâta împăcare de cuget redactat trebuie mai ales citit, mă văd nevoit să mă livrez, totuşi, condiţiei mele de comentator şi, înfruntând chiar săgeţile ironice bine ţintite de către autor în direcţia glosatorilor, a schemelor şi a truismelor pe care le vehiculează aceştia, cată să încerc o cât de cât aplicată analiză.
Aş decela, prin urmare, dincolo de cele două registre stilistice sesizate deja - cel duios-nostalgic şi cel ironic împins uneori către dispoziţia ludică - existenţa a trei sau poate chiar patru paliere ale rememorării. Am avea, prin urmare, mai întâi, un roman autobiografic sau, mai bine, un Bildungsroman, scrutând treptele propriei evoluţii de la primele imagini ale lumii până la vârsta de 20 de ani. Romanul de formaţie este dublat sau, mai bine, completat de unul al familiei, în care figura tatălui e cea modelatoare la nivel intelectual, iar a mamei, în sfera sentimentelor. Apoi un roman al vieţii literare a vremii, cu figuri reprezentative sau doar pitoreşti (Rebreanu, Ion Barbu, Arghezi, Lucian Blaga, Adrian Maniu, Cezar Petrescu, G. Călinescu, Radu Gyr, Camil Baltazar, dar şi Sărmanul Klopstock ori criticul Făgeţel şi atâţia alţii) pe care memorialistul ştie să le surprindă în scurte portrete ori caracterizări vii şi, nu o dată, în ipostazele lor, aşa-zicând, omeneşti. Având la bază fie cunoaşterea directă, fie texte scrise sau orale de colportaj. Toate cele trei „romane" fiind proiectate pe fundalul epocii, care evoluează de la calmul mai mult sau mai puţin aparent al anilor '30, către frământările anilor '40, astfel că ieşirea din adolescenţă a tânărului coincide cu plonjarea lumii româneşti în noaptea comunistă. Fără îndoială, însă, că sesizatele „romane" se împletesc, până la indistincţie, într-un flux al amintirii învăluitor şi cald, în care dialogul vârstelor şi perspectiva din prezentul socio-politic fac din memoriile acestea şi un soi de meditaţie cu bătaie mai lungă.

Rememorarea propriu-zisă începe, mizând pe doza de umor necesară, cu un fel de amintiri prenatale, completate de altele, din primele luni de viaţă, toate venind dinspre viitor cu scopul de a lămuri împrejurările naşterii la Paris, unde părinţii, profesori de liceu în Găeşti, se aflau în vederea susţinerii unui doctorat de către tată. Urmează câteva episoade în care se încheagă un mic roman sau, mai curând, un poem al spaţiului matricial – al descoperirii şi al primei asumări a lumii şi a existenţei, cu târgul Găeştiului, când plin de pulbere, când noroios, spaţiu deschis oferind copilului primele experienţe ale cunoaşterii. Memoria e vie şi, totdată, măsurat înduioşată, scrutarea e din prezent, din perspectiva nonagenarului (cum îi place a se socoti lui Barbu Cioculescu, care este, totuşi, până una-alta, doar octogenar!), iar acest perpetuu glissando între timpul trăirii şi cel al retrăirii dă farmec acestor exerciţii memorialistice. Există o rigoare a înşiruirii cronologice a momentelor şi a experienţelor relevante, dar, dincolo de ea, şi o libertate a gândului, a asociaţiilor capricioase, greu de calificat ca proustiene, pentru că raţiunea memorialistului veghează perpetuu, dar nu de tot străine de tentaţia căutării şi de speranţa regăsirii timpului pierdut. În orice caz, imaginea Găeştiului, târgul în care trăiesc, pentru o vreme, doi tineri cu aspiraţii intelectuale şi literare înalte, care vor ajunge importante personalităţi, o completează în chip fericit şi oarecum dintr-o altă perspectivă, cu ceva mai mult ataşament şi mai multă nostalgie si căldură sufletească, pe cea din „Amintirile" tatălui, mai exactă, dar şi mai rece. Memoria funcţionează, desigur, selectiv, readucând în lumină acele imagini şi evenimente importante pentru „luarea în posesie a propriului eu": vechea clădire a liceului, unde familia, al cărei cap era directorul şcolii, îşi avea locuinţa, clădirea cea nouă, în construcţie, recreaţia mare şi chipul mamei, jumătatea de pară zemoasă pe care aceasta i-o dăruia, atelierul de tâmplărie de la subsol, chipul secretarului Aron, un soi de întruchipare a blândeţii, o vârstă aproape paradisiacă, fără umbră de suferinţă. Apoi „Casa Murineanu", curtea vastă, explorată în cercuri tot mai largi, triumful întârziat al cuvântului, curtea familiei Streinu şi mica Ussy, viitoarea actriţă Ileana Iordache şi, peste toate, reflecţia din prezent, integratoare: „ Aici şi acum voi fixa un indice existenţial, adică viaţa mea între două sleitoare crize mondiale. Aceea din 1929 a pregătit al doilea război mondial, cea din 2009 are efecte în curs, cu finiş imprevizibil. Situaţia de nonagenar, pe un glob în încălzire climaterică şi fierbere politică, exclude prezenţa mea la cel de-al treilea război mondial. E un avantaj cu două tăişuri. Bunicul meu matern, Gheorghe Ioviţoiu, la bătrâneţi lipsite de satisfacţii, prin 1941, dorea să mai trăiască, pentru a afla sfârşitul războiului. S-a prăpădit în acelaşi an, şi să mai fi trăit i s-ar mai fi adăugat o amărăciune".

Aceasta este tehnica sau, mai bine, maniera rememorării în aceste „exerciţii", care lasă liber gândul să zboare peste ani şi decenii şi să apropie imagini şi întâmplări depărtate, dezvăluindu-le înţelesul. Şi chiar din această tehnică ies uneori pagini memorabile, precum acest veritabil poem al dialogului vârstelor – biologice, sufleteşti şi intelectuale: „La Găeşti era o staţie importantă de preparare a tutunurilor, locul mi-a făcut cea mai vie impresie, pe la cinci ani. Era un depozit, cu maldăre de foi de tutun, de toate nuanţele, puse la soare, la uscat, un loc cu magazii, iar în mijloc locuinţa directorului, inginerul Munteanu. Plină de farmec şi mister îmi apărea casa, un parter larg, cu terase, cu bazin de apă şi jedouri, cu un leagăn vopsit în alb, în culoarea casei. În leagănul cu mişcare înceată se legăna Nyussi, fiiica inginerului, de vârsta mea. De o nativă feminitate, nu mi-a acordat nici cea mai mică atenţie, înainte de a intra în iatac, în neatinsa-i blondeţe. Cum să nu rămâi nemângâiat? Mi-a scris o scrisoare, în care rememora ceasul întâlnirii, cu şapte decenii mai târziu. Cu o poză. Eternul feminin, luxul, cu ceva în plus, pe care Augustin Meaulnes îl primiise în piept. Chemarea misterului, perceput ca fericire?".
Ce-ar mai fi de adăugat aici? Poate doar ceva pe care memorialistul îl bănuieşte, dar nu-l ştie precis: nimic din ceea ce descrie aici nu mai există; nici casa directorului, nici tutunul, nici anexele. Doar o treime din zidurile în ruină ale marelui depozit, năruindu-se lent, nu sub acţiunea unor buldozere deschizătoare de drumuri noi, ci a vremii care le închide pentru totdeauna pe cele vechi...

„Amintirile unui uituc" este o carte sprintenă şi gravă în acelaşi timp, accesibilă şi, totodată, plină de înţelesuri. Am citit-o, episod cu episod, în revistă, am recitit-o acum cu interes, parcă, sporit. Sunt atâtea lucruri care ar trebui semnalate, reţinute, subliniate... Prietenia dintre Şerban şi nenea Nicu (Streinu), cuplu constituit, probabil, pe principiul atracţiei contrariilor (temperamentale, de sensibilitate şi chiar de înfăţişare), dar unit pe viaţă de „credinţa în câteva axiome şi principii morale". Apoi, ceva care devine tot mai de neînţeles pentru noua generaţie, cea cu care, zice-se, se schimbă o paradigmă: un lung poem al lecturii şi al cărţilor citite, perpetua fascinaţie a bibliotecii. Casa din Bucureşti, realitate şi simbol, ruperea de edenul copilăriei, ieşirea din „anii anepigrafi" găeşteni şi intrarea în timpul citadin, care începe a fi perceput în curgerea lui. Şi apoi, episoade diverse din viaţa bucureşteană a vremii, figuri prinse , ca într-un insectar, cu un bold sau pictate pe o foaie de hârtie (şi mai rar pe pânză), „marile vacanţe" ale scriitorilor, datorate generosului mecenat al lui Carol al II-lea, evenimente trăite, precum bombardarea din aprilie 1944 a Bucureştiului de către americani, retragerea la Ciorogârla, figura influentului şi bogatului om de presă Pamfil Şeicaru, pe care-l revede coborând din limuzină - „un bărbat corpolent, smolit la chip şi cu un obraz puternic disimetric - avea un ochi închis sau mai jos", despre care află, mai apoi, că pusese curent electric în gardul de sârmă care-i împrejmuia ferma, provocând moartea unui copil, vină asumată de paznic...Treptat, vremea îşi iese, shakespearean, din ţâţâni, ultimul capitol al memoriilor propriu-zise (deoarece cartea în sine mai cuprinde, în peste o sută de pagini, articole, tablete sau mici eseuri, preponderent memorialistice şi ele, scrise cu risipă de idei, de imaginaţie, de cultură şi de sensibilitate, apărute în alte reviste, mai ales în „România literară"), ultimul capitol, aşadar, fixează ultima noapte a unei epoci, noaptea abdicării regelui, după care vor veni nu zorii unei vremi noi, cum proclamau lozincile momentului, ci o altă, lungă, noapte...Şi, rememorând acele momente, gândul duce către după-amiaza de 22 decembrie 1989 şi apoi merge mai departe, lunecă printre fantasmele vieţii şi scrutează Ceasul presimţit, neştiut, impunând acest mişcător final poematic şi testamentar: „Dacă, Dincolo, mi se va lua un interviu, în vederea unei eventuale cazări, mai sus, pe la mijloc sau jos - am practica interviurilor – şi mi se vor pune întrebările: «- În definitiv?...» Aş răspunde: «Am trecut apele, ale Dunării, la Giurgiu, Belgrad, Budapesta, Bratislava, ale Daugavei, la Riga, ale Spreei, la Berlin, ale Savei şi Dravei, în Serbia, ale Moscovei, în Moscova, ale Vâltavei, la Praga, ale Senei, la Paris, ale Iordanului, în Israel, ale Padului, în Padania, am văzut Dunărea vărsându-se în Neagra noastră Mare şi Daugava în Marea Baltică. M-am scăldat în Marea Mediterană. Am trecut Styxul, la vărsarea în Empireu.
«- Ajunge», va striga Vocea. «Ai absolvit!»."
Dincolo de bogăţia amintirilor, de stilul elevat dar expresiv, punctat de ironie şi chiar de oralităţi, de parfumul livresc, de erudiţie şi rafinament, farmecul „exerciţiilor de memorialistică" fără nimic pedant ori fastidios ale domnului Barbu Cioculescu vine din acel dialog perpetuu, viu şi plin de înţelesuri, între azi şi ieri, între cel care este şi cel ce era. footer