Revista Art-emis
Florin Constantiniu, un istoric total - „O istorie sinceră a poporului român” PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu   
Duminică, 14 Noiembrie 2010 23:16

Buzatu GheorgheEvenimentul editorial a survenit în urmă cu mai multe luni: a reapărut în librăriile din ţară o carte fundamentală a istoriografiei naţionale moderne: Florin Constantiniu, „O istorie sinceră a poporului român" (ediţia a IV-a, revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2008, 586 p.). Un fapt este indiscutabil, apreciam pe atunci când, în urmă cu mai mulţi ani, atunci când comentam ediţiile anterioare 1997, 1999 şi 2001 ale Istoriei sincere ... (cf. Gh. Buzatu, O istorie a prezentului, Craiova, Editura Mica Valahie, 2003, p. 40 şi urm). În prezent, pe linia şi spiritul celei mai bune tradiţii a istoriografiei române moderne, Florin Constantiniu este singurul nostru polihistor. Primit în rândul Nemuritorilor, el beneficiază de următorul "portret" propus de dr. Dorina N. Rusu în excepţionalul Dicţionar, intitulat Membrii Academiei Române. 1866-2003 (ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Enciclopedică / Editura Academiei Române, 2003, p. 215-216):

Florin Constantiniu (n. 8 aprilie 1933, Bucureşti), istoric. Studii secundare la Colegiul "Sf. Sava" din Bucureşti, iar superioare la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1951-1956). În 1968 şi-a susţinut teza de doctorat: Relaţiile agrare din Ţara Românească în secolul al XVIII-lea. Din 1957 este cercetător în cadrul Institutului de Istorie "N. Iorga" din Bucureşti. În 1977, 1983 şi 1987 a făcut cercetări în Franţa şi SUA. Este autorul a numeroase cărţi, studii şi articole, apărute în ţară şi în străinătate, referitoare la istoria medie, modernă şi contemporană a României: Un proiect românesc de coaliţie antiotomană din ultimul sfert al sec. XVI (1963); Relaţiile agrare din Ţara Românească în sec. XVIII (1972), lucrare distinsă cu Premiul "N. Bălcescu" al Academiei Române; Premisele apariţiei statelor feudale româneşti (1974); De la Mihai Viteazul la fanarioţi. Observaţii asupra politicii externe româneşti (1975); Geneza feudalismului românesc (1978); Sensibilităţi şi mentalităţi în societatea românească a sec. XVII (1980); Însemnările unui agent secret britanic din ajunul insurecţiei române din august 1944 (1982); Iobăgia în istoriografia română (1983); Constantin Mavrocordat (1985); Relaţiile agrare în timpul lui Constantin Brâncoveanu (1988); Între Hitler şi Stalin. România şi Pactul Ribbentrop-Molotov (1991); Când începe epoca fanariotă? (1992); Dictatul de la Moscova (26-28 iunie 1940) şi relaţiile sovieto-germane (1993); Trecerea Nistrului. 1941. O decizie controversată (1995, în colab.); România în război. 1941-1945 (1995, în colab.); O istorie sinceră a poporului român (1997, 1999, 2001), Doi ori doi fac şaisprezece. A început războiul rece în România? (1997); De la războiul fierbinte la războiul rece (1999); P.C.R., Pătrăşcanu şi Transilvania (1945-1946) (2001); 1941. Hitler, Stalin şi România (2002) ş.a. S-a numărat printre colaboratorii volumelor: Documente privind relaţiile agrare din veacul al XVIII-lea (2 vol., 1961, 1966); Istoria României, vol. III (1964); Istoria lumii în date (1969); Istoria României în date (1971); Istoria poporului român (1971); Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar (1968); România în anii celui de-al doilea război mondial (3 vol., 1989); Sovietizarea României. Percepţii anglo-americane (1993); Misiunile lui A. I. Vîşinski în România (1997). A fost distins cu Ordinul naţional „Pentru Merit", în grad de cavaler (2000).Ghe. Buzatu - Florin Constantiniu

După cum constatăm, un bilanţ remarcabil al operei, din care se detaşează - probabil - inegalabila Istorie sinceră ... În totului tot - o sinteză remarcabilă şi provocatoare care, netăgăduit, a încununat activitatea-i ştiinţifică prodigioasă a reputatului polihistor. Acesta a dovedit, dacă mai era nevoie, că sunt istorici şi... istorici... Florin Constantiniu fiind unul dintre aceia care a venit cu ceva nou, a corectat ori a îmbogăţit o informaţie, i-a oferit un alt sens, el a deschis alte orizonturi în domenii în care imuabilul trona impasibil, el a încadrat armonios problemele istoriei naţionale în istoria universală. Amploarea şi, totodată, profunzimea demersului lui Florin Constantiniu sunt evidenţiate de capitolul intitulat Probleme controversate sau neclarificate ale istoriei României (p. 539 şi urm.), care, însoţit de o bogată Bibliografie selectivă (p. 551-558), încheie Istoria sinceră ... Dar, înainte de orice, să subliniez că, natural, autorul s-a simţit dator, într-o nepretenţioasă Prefaţă la ediţia I (p. 21-23), să se explice de ce o istorie şi de ce una sinceră? Autorul relevă că, în primul rând,a fost inspirat de Istoria sinceră a naţiunii franceze, datorată celebrului Charles Seignobos, pentru ca apoi, trecând prin Andrei Oţetea şi Dimitrie Cantemir, să concludă că numai o istorie adevărată devine obligatoriu sinceră. Aş adăuga, elaborată la vârsta şi în baza unei experienţe în care sinceritatea, departe de a reprezenta o slăbiciune ori un defect, devine o armă, o probă irefutabilă a dominării tehnicilor istoricului de profesie. Florin Constantiniu revine la principiul (la care face trimitere expresă) stabilit de nu mai puţin celebrul Leopold von Ranke în veacul trecut în sensul că trecutul trebuie reconstituit aşa cum a fost (wie es eigentlich gewesen). În consecinţă, se explică autorul, istoria trebuie cunoscută „cu cele bune şi rele ale ei. Şi aş îndrăzni să spun că, de obicei, se învaţă mai mult dintr-un eşec decât dintr-o izbândă.

Dacă vrem să evităm răul, trebuie să-i cunoaştem cauzele. Nu facem un serviciu unui om bolnav tăindu-i maladia, ci spunându-i realitatea, pentru a şti cum trebuia să se trateze. Acesta este şi rostul înfăţişării păcatelor din trecutul nostru..." (p. 22). În ceea ce priveşte intervenţia articolului nehotărât înaintea Istoriei sincere..., Florin Constantiniu pune în lumină limitele, omeneşte explicabile, ale sintezei sale, în speţă faptul că textul său reprezintă „o explicaţie posibilă a faptelor, nu explicaţia infailibilă" (ibidem). De unde, asigurarea firească că „am scris aceste pagini cu strădania obiectivităţii şi cu dorinţa de a oferi imaginea adevărată a istoriei naţionale. Cititorii vor judeca dacă am izbutit sau nu" (ibidem). Am avut prilejul să lecturăm cele mai multe dintre recenziile care au însoţit O istorie sinceră... Aşa cum se întâmplă de obicei, unele de serviciu, altele strict la obiect, iar, nu puţine, super-critice, descoperind autorului şi cărţii defecţiuni şi intenţii inexistente. Voi reţine că, în dărnicia sa inconfundabilă, autorul s-a dovedit mult prea înţelegător atunci când, după cum tocmai am constatat, a lăsat în seama cititorului să „judece" reuşita ori eşecul întreprinderii sale. Nimic de observat altceva decât ce se va întâmpla cu judecăţile răuvoitoare ori pur şi simplu strâmbe? Nu cumva, într-o asemenea situaţie, calităţile operei devin defecte şi viceversa? Dovadă este că unii criticaştri s-au şi ivit deja, ei au luat în serios şansa deschisă de Florin Constantiniu, iar pe marginea sintezei îmbrăţişând un trecut de două ori milenar au emis deja pretenţii ce vizează compartimente ale întregului, dar nu au şubrezit construcţia în sine, care este un ansamblu unitar. Cu siguranţă însă că aceştia vor rămâne în acest stadiu, sinteza nefiindu-le pe măsură nicicând în viitor! Acesta este şi motivul pentru care nu cutezăm să referim asupra Istoriei sincere... în integralitatea ei. Undeva, Florin Constantiniu, desprinzând asimetriile unor fapte şi procese istorice, a voit probabil să sugereze de ce sinteza sa propune o abordare simetrică a trecutului românilor. Mai precis, cele patru părţi ale cărţii sunt rezervate în succesiune firească epocile veche, medievală, modernă şi contemporană. Spaţiile sunt echilibrat dispuse, fără îndoială nu în raport cu durata epocilor studiate, ci în funcţie de aglomerarea faptelor şi de creşterea semnificaţiei lor pe măsură ce ne apropiem de zilele noastre. De unde această „disproporţie ordonată" a capitolelor de istorie veche (pp. 27-60) şi medie (pp. 63-193) în raport cu istoria modernă (pp. 197-306) şi contemporană (pp. 309-537). Nu cred că mai este cazul să explic de ce prefer să insist asupra problemelor istoriei contemporane. Perioada anilor 1919-1939 reţine atenţia cititorului, în rândul întâi, cu un incitant titlu. România Felix?, pentru ca în faţa noastră să se desfăşoare apoi marile chestiuni şi ilustrele personaje ale epocii: noul cadru politic al României Mari după 1918, evoluţiile în limitele „adevăratei" democraţii din anii ¢20, saltul în anii ¢30 la „guvernarea peste partide" inaugurată de Carol II şi conducând nemijlocit la dictatura sa autoritară ori la suveranul dictator din 1938-1940, coordonatele politicii internaţionale interbelice a Bucureştilor, intervenţia Mişcării Legionare ori acţiunile lui Gh. Tătărescu, un veritabil homo regius (al lui Carol II). Este dificil să intru în detaliile construcţiei lui Florin Constantiniu. Mă mulţumesc să-i subliniez avantajele, reţinând unele dovezi ce atestă surprinderea exactă a evenimentelor şi a sensului lor, documentaţia la zi a autorului,fidelitatea stăruitoare în privinţa cadrului şi normelor Istoriei sincere... stabilite, după cum am văzut, încă în Prefaţă. Un exemplu îl aflu în acest pasaj cu care debutează capitolul consacrat naşterii României Mari: „După catastrofa militară din 1916 şi pacea dură de la Bucureşti din 1918, Marea Unire a venit pentru societatea românească, mai ales pentru cea din Vechiul Regat, ca trezirea dintr-un coşmar ce părea fără sfârşit, ca un dar pe care Istoria, pentru o dată binevoitoare faţă de români, îl făcea neamului nostru, după ce îl lăsase să creadă că aspiraţia sa de unitate a fost compromisă sau, în cel mai bun caz, îndepărtată pentru mult timp" (p. 309).

Concluzia lui Florin Constantiniu este, nu numaidecât neiertătoare, dar şi corectă: deznodământul neaşteptat şi chiar fericit al războiului din 1916-1919 „a avut şi o latură negativă": după Marea Unire nu s-a realizat procesul politic al conduitei şi răspunderilor pentru nenorocirile precedente, relele „au fost tăinuite, iar auto-satisfacţia de comandă a fost cuvânt de ordine", cauzele au fost depistate în afară şi nu înăuntru, astfel că societatea românească a intrat într-o perioadă deschisă tuturor perspectivelor aidoma unui „organism mâncat de boli lăuntrice" (p. 310-311). Nu avea, ca atare, să-şi revină în următoarele două decenii, astfel că prăbuşirea României Mari în 1940 fusese într-un fel previzibilă din start. Spectrul politic postbelic a fost dominat de o confruntare de caractere: I. I. C. Brătianu şi Iuliu Maniu. Posibilitatea de colaborare este descrisă cu fineţe: „Conştient fiecare de propria-i valoare, autoritari, obişnuiţi să se facă ascultaţi şi nu să asculte, nici unul nu ar fi cedat, în întâietate, celuilalt" (p. 316 şi urm.). Mai mult, liderul PNŢ „a fost şi a rămas, în tot timpul carierei sale politice, un spirit opoziţionist, excelent în a critica şi a combate, dar fără soluţii constructive!
În primii ani după 1918, un rost important a revenit „generalului charismatic" (Al. Averescu), care, blocând curentele de stânga şi de extrema-stângă, a înfăptuit un Mărăşti social şi politic mai important decât „Mărăştiul militar din 1917" (p. 323). Pagini dense privesc apariţia şi ascensiunea Mişcării Legionare. Faptele sunt examinate şi comentate în context. Reţinem în acest sens: Mişcarea legionară a înregistrat „un progres statornic în popularitate, graţie formelor neobişnuite de manifestare, ca organizaţie politică. Sprijin dat ţărănimii în gospodărie, comerţ destinat să elimine concurenţa străină, tabere de muncă ..." şi în continuare, iată-l pe Corneliu Zelea Codreanu: „... Este greu de imaginat astăzi exaltările colective produse de venirea lui Codreanu în câte un sat. Profesorul Nicholas M. Nagy-Talavera, evreu maghiar originar din Transilvania, relatează propria experienţă: aflat într-un sat din Munţii Apuseni, el a asistat – avea opt ani – la o adunare ţărănească organizată de legionari în curtea bisericii. „Deodată asupra mulţimii s-a aşternut tăcerea. Un om înalt, de o frumuseţe întunecată, îmbrăcat într-un costum naţional alb, a intrat în curte, călare pe un cal alb. S-a oprit lângă mine şi n-am putut să văd nimic monstruos sau rău în el. Dimpotrivă. Zâmbetul lui copilăresc, sincer,radia peste mulţimea săracă şi el părea a fi cu ea, dar, în chip misterios, şi în afara ei. Charismă nu este un termen potrivit pentru a defini forţa stranie ce emana din acest om..." (pp. 333-343). Istoricul domină în amănunt capitolul relativ la politica externă a României în anii ¢30, situaţie în care Istoria sinceră... nu intră în detalii, ci comunică, în formule chintesenţiate, concluziile unor investigaţii de durată. Este, indiscutabil, că nu le putem, aici şi acum,reţine pe toate. Un exemplu se impune, totuşi, despre un caz mult dezbătut de istoricii români şi străini în ultimele decenii: alerta falsă lansată de ministrul român la Londra, Viorel Virgil Tilea, în privinţa unui posibil atac german împotriva României după ocuparea Cehoslovaciei la 15 martie 1939. Aşa după cum reţine Florin Constantiniu, trimiţând la istoricul Sidney Aster, „afacerea" s-a aflat pe fir cauzal direct la originile conflagraţiei din 1939-1945 (ibidem). Întrebarea care s-a pus şi revine mereu este: cine a determinat intervenţia lui Tilea. O istorie sinceră... nu ascunde: „Incidentul Tilea – a rămas o problemă controversată, pentru exprimarea conduitei diplomatului român fiind avansate mai multe explicaţii. Ceea ce se poate spune cu certitudine este că el nu a acţionat din ordinul regelui [Carol II], care în jurnalul său scria: „Tilea, la Londra, s-a condus ca un dobitoc, luând iniţiative nepermise". Fără a-şi trăda predilecţiile, dimpotrivă, confirmându-le într-o manieră strălucită, Florin Constantiniu rezervă un spaţiu larg problematicii conflagraţiei secolului (cf. cap.2 - România şi cel de-al doilea război mondial, p. 357 şi urm.), din care distingem subcapitolele: prăbuşirea României Mari în 1940, abdicarea lui Carol II, regimurile legionaro-antonescian şi antonescian, Războiul din Răsărit, trecerea Nistrului, începutul desprinderii de Berlin, organizarea opoziţiei anti-antonesciene, lovitura de stat de la 23 August 1944. România şi Naţiunile Unite (acordul de „procentaj"), debuturile regimului comunist la Bucureşti.

Amputările teritoriale din 1940 au început cu notele ultimative ale URSS, iar retragerea trupelor române din Basarabia şi nordul Bucovinei, consemnează cu exactitate autorul, „s-a făcut în condiţii deosebit de anevoioase. Devansaţi sau urmăriţi îndeaproape de unităţile Armatei Roşii, militarii români au fost insultaţi şi atacaţi de elemente comuniste, în rândul cărora se aflau numeroşi evrei [...] Actul de forţă al URSS a încurajat Ungaria şi Bulgaria să prezinte şi ele revendicările lor teritoriale" (p. 366). O dată cu frontierele României Mari,s-a prăbuşit regimul lui Carol II (Regele Playboy, după expresia istoricului american Paul D. Quinlan. Suveranul, se ştie, nu a cedat uşor. „... Până în ultima clipă, regele s-a agăţat cu disperare de tron, încercând înlăturarea şi chiar asasinarea lui Antonescu, abia desemnat prim-ministru, dar care se arătase neînduplecat în privinţa abdicării" (p. 373). Concluziile expuse în privinţa Mareşalului Ion Antonescu şi a regimului său sunt, în temeiul cunoaşterii profunde a realităţilor istorice, de asemenea, tranşante. Un răspuns fără dubii la întrebarea: „A fost Antonescu un dictator fascist? Absenţa partidului fascist unic înlătură dintru început caracterizarea regimului său ca fascist" (p. 385). Referitor la personajul istoric, Florin Constantiniu stabileşte analogii cu Mareşalul Pétain: „... Amândoi au luptat – dar la niveluri de comandament diferite – împotriva Germaniei, în primul război mondial; amândoi au fost nonconformişti în perioada interbelică; amândoi au lut puterea într-un moment de tragedie naţională; amândoi au fost convinşi că pot reface, fie şi parţial, situaţia ţărilor lor printr-o colaborare cu Germania; amândoi au folosit un discurs naţionalist-paternalist, având ca teme: patria, munca, familia; amândoi nu au avut un partid al lor. Doar sfârşitul lor a fost diferit: mareşalul Pétain, condamnat la moarte, a fost graţiat şi a murit în detenţie. Dictatura lui Antonescu nu a cunoscut formele aberante de represiune din Uniunea Sovietică sau din cele de al treilea Reich..." (p. 385-386). Memorabile le considerăm consideraţiile autorului Istoriei sincere... pe marginea „deciziei controversate" a lui Antonescu privind trecerea Nistrului în 1941 (căreia, în colaborare, în 1995, Florin Constantiniu i-a destinat o lucrare specială), demonstraţia dovedind că hotărârea Mareşalului a avut o origine deopotrivă raţiuni militare şi politice (p. 387 şi urm.). Finalmente, la 23 august 1944, desprindere României de Germania lui Adolf Hitler şi încetarea războiului împotriva Naţiunilor Unite, iar, în consecinţă, arestarea Mareşalului Antonescu, devenită „imperios" necesară, s-a derulat, totuşi, în condiţii specifice, „Improvizaţia – marea artă a românilor, dar şi blestemul istoriei lor – nu putea lipsi (observă Florin Constantiniu, după pilda şi sub influenţa Cronicarului) la acest moment crucial. Acţiunea de înlăturare a lui Antonescu fusese plănuită pentru 26 August, dar ea a trebuit devansată, ca urmare a cererii de audienţă la palat a Mareşalului. Arestarea lui Antonescu s-a făcut în pripă, fără ca trupele din Capitală să fi intrat în dispozitivul de luptă [...] Aceeaşi improvizaţie a prezidat şi la alcătuirea guvernului, unii generali numiţi miniştri fiind „culeşi" de Sănătescu din „Anuarul Armatei". Bilanţul participării României la războiul mondial din 1939-1945 avea să fie catastrofal, singurul „rezultat" palpabil constând în... ocupaţia sovietică şi instaurarea regimului comunist.

Nu voi stărui asupra ultimelor capitole referitoare la „era comunistă" (cf. România în sfera sovietică de hegemonie şi O monarhie comunistă: România sub Ceauşescu, pp. 452-537). Aflăm ca excelentă descrierea împrejurării în care I.V. Stalin şi-a pus pecetea asupra debutului comunismului la Bucureşti – impunerea lui Gh. Gheorghiu-Dej în locul Anei Pauker la conducerea PCR: „ Potrivit relatării lui Dej, consemnată de Silviu Brucan, Stalin şi-a explicat astfel hotărârea faţă de Molotov, care era favorabil Anei Pauker: „Dragă Viaceslav Mihailovici, Ana e o tovarăşă bună, de încredere, dar, vezi tu, ea este evreică şi de origine burgheză, iar partidul din România are nevoie de un conducător din rândurile clasei muncitoare, un adevărat român. Stalin s-a îndreptat apoi spre Gheorghiu-Dej şi i-a dat mâna. ". Astfel, în câteva minute, întocmai cum hanii Hoardei de Aur dădeau iarlîk (document scris) de domnie cnezilor ruşi, aflaţi în vasalitatea lor,tot astfel noul Genghis-han decidea rapid cine să-i guverneze provinciile vastului său imperiu". În cazul respectiv, România ajunsese la statutul de gubernie a Kremlinului la confluenţa anilor 40-50.
Am lăsat, nu fără rost, la sfârşit în discuţie stilul Istoriei sincere... - concis, elegant şi colorat, adecvat integral unei lucrări ştiinţifice de anvergură.
Se impune, în finalul acestor rânduri, un singur gând, şi anume că O istorie sinceră a poporului român, departe de a marca doar un eveniment editorial, are şi semnificaţia unui recital Florin Constantiniu, iar, în ultimă instanţă, unul al istoriografiei naţionale.

footer