Revista Art-emis
Paul Aretzu - vârf de lance al poeziei de azi PDF Imprimare Email
Dan Lupescu   
Duminică, 18 Noiembrie 2012 17:40
Paul Aretzu, art-emisIconoclast ca Macedonski, rebel precum Rimbaud şi însetat de înnoire ca Arghezi, Urmuz, Ilarie Voronca, B. Fundoianu, Geo Bogza ori Verlaine, Valéry, Mallarmé, A. Breton -, poetul european Paul Aretzu este un spirit pe cât de răzvrătit, pe atât de neliniştit, tinzând, de la o vârstă, către perfecţiune, către împăcarea cu sine, cu lumea, cu Dumnezeirea. Născut la 29 mai 1949 în Caracal - pe malurile Oltului, scăpat, la Cozia, de chingile Carpaţilor Meridionali şi domolit, în Ţara haiducului Iancu Jianu, de îmbrăţişarea Câmpiei Romanaţiului -, Paul Aretzu trăieşte destinul febril al legendarilor fraţi gemeni Castor – muritorul şi Pollux - nemuritorul. Constelaţia care-i ghidează destinul îi îngemănează, sub acelaşi arc de lumină, pe Blaise Pascal şi Jean-Paul Sartre (verb reprezentativ: a gândi), alături de Tudor Arghezi, Federico Garcia Lorca, A. S. Puşkin, Jules Verne, Jack London, dar şi de Nicolae Iorga, Petru cel Mare, mareşalul Ion Antonescu, George Bush, Johnny Weissmuller.

Transpus în poezie, spiritul răzvrătit şi strigătul existenţial al poetului - care, în 1973, îşi adjudeca licenţa în română-franceză, la Facultatea de Filologie a Universităţii din Craiova, într-o strălucită promoţie: Daniela Crăsnaru, Ioana Dinulescu, Victoria Hioară, Lili Mureanu (Ana Andreescu) – poartă pecetea forţei vitale de nestăvilit a personalităţilor din zodia Gemenilor, dar şi fiorul dramatic al lui Robinson Crusoe, stăpânul insulei care-i el însuşi, ori răscolitorul răcnet de luptă, cvasianimalic, dar izbăvitor, al Solitarului absolut din jungla lumilor terestre: Tarzan, condamnat la supravieţuire, prin luciditate maximă şi adaptabilitate dusă la extreme. Măcinat de întrebări ce par fără ieşire, copleşit uneori de un noian de stări de anxietate, poetul Paul Aretzu are mari disponibilităţi lăuntrice, găsind limanul, ţărmul salvator, fie asumându-şi structura de gânditor profund şi meticulozitatea celui ce gândeşte singur sau, dimpotrivă, căutându-şi salvarea în vivacitate, exuberanţă şi expansivitate. Deloc sentimental, afişând sânge rece în teritorii lirice unde alţii ar da rapid vamă temperamentului înfierbântat din te miri ce ori jalnicelor accente melodramatice, profesorul de o viaţă de la Colegiul Naţional Ioniţă Asan din Caracal, membru în conducerea Uniunii Scriitorilor din România şi redactor şef, de câţiva ani, al revistei Ramuri din Craiova nu este câtuşi de puţin un spirit închistat în formule consacrate. Programatic, el refuză orice model, poemul născându-se din dicteu automatic, aşternut pe hârtie parcă în transă, în jocul luminilor şi umbrelor dintre stările de trezie şi vis.

În primele lui cărţi de poezie – Carapacea cu sunete (1996), Orbi în Paradis (1999), Diapazonul de sânge (2000) -, Paul Aretzu aruncă punţi insolite spre tărâmul suprarealismului, încercând ca – la cumpăna mileniilor al doilea şi al treilea – să clădească pânza de păianjen a unui alt avangardism, al treilea în spaţiul literar românesc, demn de trecut pragul secolului al XXI-lea. În nota autorului despre cea mai recentă apariţie editorială a sa – volumul antologic Ştergerea completă a feţei -, el face mărturisirea şocantă conform căreia îşi propusese să renege ceea ce a scris înainte de Cartea Psalmilor. Citind şi recitind antologia, apreciem că acel gest de renegare a primei etape de creaţie ar fi fost unul nesăbuit, aducându-i mari deservicii în descifrarea gestaţiei poemelor sale de la începuturi până azi, în definirea evoluţiei laboratorului de creaţie şi a vârstelor lirice parcurse.

Pe de altă parte, toată creaţia lui Paul Aretzu, care are nou capăt de drum Cartea Psalmilor, este anticipată de creaţiile lui de început, curge organic din primele sale volume. Supliment orfic, cel dintâi capitol din Carapacea cu sunete (1996) începe tranşant, ca o gravură cu incizii sigure, care te pune în gardă asupra teritoriului în care ai intrat: „omul gri trece cu imenşi paşi prin acvariu/ scoate trompeta, ţâşnesc fulgere peste zidul de piatră/ căzând pe gânduri el se târăşte pentru a-şi scrie jurnalul (s. n.)/ vălătuci de fum îşi iau zborul din grămezile de frunze".
De reţinut că, în volum, poemele acestui ciclu au acelaşi „titlu" – câte o steluţă. În Cuprins, ele sunt marcate prin primul vers. Într-o atmosferă hieratică, demnă de Urmuz, din treaptă în treaptă, acest om gri îşi dezvăluie apucăturile stranii:
„el jură în gând să devină alt om";/ „simte că fiecare secundă devastează o nouă realitate";/ renumiţi, dascălii săi „l-au acomodat la real./ l-au scos din haos. după care, uneori, tânjeşte";/ „în timpul războiului de pomină are prima viziune (...)/ omul gri + iubita gri = pândă şi exaltare/ se gândea: timpul – o instituţie". Străin în aparenţă, „omul gri s-a trezit în interiorul unei scoici/ (...) nu avea trup/ numai un ochi".

Deşi nu are o mie de ochi, precum legendarul Argus, ci unul singur, asemenea Ciclopului, dă o raită prin cosmos, are un stop-cadru la întâlnirea cu timpul: „urmează-mă, i-a spus leul (n. n. timpul) omului gri/ dar omul gri s-a frecat la ochi fiindcă nu zărea nici un/ leu/ îi simţea numai respiraţia devoratoare";/ desface o cutie de conserve: „o nouă realitate", „vânătoarea poate începe (...)/ îşi trage peste el pielea de leu" (n. n. pielea timpului).

După întâlnirea de gradul zero cu „clasicismul, bah, zice omul gri/ realismul, se strâmbă/ romantismul, se ţine de burtă să nu verse/ simbolismul, îşi astupă pe rând nările şi-şi suflă mucii/ în cenuşă/ expresionismul, i se ridică părul în cap/ dadaism, futurism (oh !), lettrism, postmodernism, dă cu/ tifla, urinează în foc/ supra realisme, supra realisme", aşadar - după tevatura depăşirii tuturor „ismelor" – omul gri iese să ia aer, „începe să vadă materii de origine spirituală/ în el ţâşnesc cuvinte vizibile";/ constată că, singur fiind, stă în bibliotecă, „îşi aprinde luleaua altei (s.n.) realităţi (...)/ se leapădă de sine" şi, finalmente, constată că este singurul om gri din lume. Alter ego al vârstei păcătoase, nesăbuite, omul gri „scoate limba la icoana/ atotputernicului" (n. n. scris cu iniţială mică).

Neconştientizându-şi încă nimicnicia, soarta de veşnic perdant în disputa cu timpul, observă că „în mărul de pe masă viermele (n. n. timpul) sapă tranşeele unui danţ", pe când el, omul gri, se gândeşte „la arta de a crea real/ apoi fuge în tunel cu visul ghemuit în cap". Din neasemuită dragoste – de sine: narcisism -, vorbind singur, omul gri „s-a dedublat", unul dintre ei „desfăşurând la iuţeală un steag plin cu/ molii a plecat spre gheţurile veşnice ale Siberiei". După alte câteva aventuri, luând lumea în răspăr, însăşi viaţa se preschimbă în omul gri, „precum cuvântul în ureche";/„omul gri este o bucată de realitate în mers care îşi/ întinde mâinile înaintea ploilor/ omul gri are chip nou în el";/ deschide cartea, îşi pipăie sufletul: „zâmbeşte şi tu, îi spune oglinda alcătuită din negre/ negre litere ";7 „deodată toate poemele se întorc în gura lui şi devin/ lebede tăcute";/„crescut în oglindă omul gri/ (...) se împiedică în vânt";/ spală vasele, priveşte iarba cum răsuflă, trage cu urechea la zori, „o ţeavă de puşcă sparge fereastra clintind tot cerul/ bunavestire" (n. n. alt cuvânt de referinţă din Sfintele Scripturi notat cu iniţială mică). Pentru ca, în cel de-al 26-lea episod al acestui poem, Supliment orfic, construit asemenea rachetelor în trepte, poetul să se dezbrace de acest om gri, să-l execute fără ezitare: „ce om descompus e omul gri/ fără folos/ cuvintele unei limbi à rebours/ adios". Spiritul de cow-boy al lui Paul Aretzu se desparte de propria-i fantoşă - omul gri - printr-un gest ferm, cavaleresc, descărcând pistolul drept în inima alter egou-lui său, pentru a-şi putea vedea nestingherit de drum prin Texasul mexican al cuvintelor.

Alcătuit din nouă poeme, tot fără titluri, ciclul razele corporale începe cu un hai-ku, gen al esenţelor: „ascuns în bibliotecă/ ascult foşnind copacii din cărţi". În alt poem, de serviciu la observator, poetul trăieşte sentimentul că „e atât de târziu, fără frunze tremură pe deal via/ soldaţi înzăpeziţi bat în geamul înstelat, iau cu asalt/ bucătăria/ trenuri zgârie liniştea (...)/ imperiile dorm sub zăpezi (...)/ lume de bâlci, lume văzută prin lacrimi, stup de sunete/ zburător/ singur sângele gâtuie omul interior (s. n.). Aşadar, poetul a făcut saltul de la vârsta omului gri la aceea a omului interior. Poemul următor este concentrat ca o inscripţie în piatră: „ar trebui un efort, o încordare/ căci suntem înzăpeziţi/ iar noaptea este împietrită/ iar secolul amorţit/ ar trebui trei degete unite să scapere un chibrit". Trei degete unite reprezintă, la creştini, Trinitatea. Ciclul se încheie cu un vers-zăvor: „da, secolul este religios" - care anticipează, parcă, viitorii psalmi ai lui Paul Aretzu.

Deşi bănuim că, nu rareori, abia îşi ţine în frâu ispita jongleriilor cu idei şi cuvinte, în genere spiritul ludic, de care nici un creator adevărat nu este străin -, Paul Aretzu evită, inspirat şi cu diplomaţie, fervoarea, căderea în extreme a junilor avangardişti de acum un veac: din preajma, din vremea şi de după primul război mondial, ca şi a maturilor de după Al Doilea Război Mondial. Aidoma lui Brâncuşi, care a ales, la 1905-1907, pentru Sărutul şi Cuminţenia Pământului – borne în sculptura lumii -, tăietura directă în piatră, poetul nostru optează pentru formula litaniilor scrise dintr-o răsuflare, nu cu cerneală clocotind de imbolduri neostoite, ci săpate, pentru eternitate, în piatra rece, de neclintit, rezistentă la intemperii, a unor cariatide, stele tombale sau frontispicii de temple sortite să dăinuie peste vecii. A nu se înţelege, din cele afirmate mai înainte, că versurile sale sunt greoaie, încremenite, lipsite de graţie şi delicateţe.

Mărturisiri şi solilocvii (verbum visibile) constituie primul poem-fluviu din volumul de debut al lui Paul Aretzu. Are 173 de versuri albe - fără punctuaţie, dicteu automatic (desigur în aparenţă), dictare a zeilor, frescă bizantină, pictată cu frenezie, aproape în transă, vârtej de vitralii vibrante, precum acelea ale lui Chagal, care împodobesc şi dau viaţă sediului Knesset (Parlamentul Ţării Sfinte). Poem antologic, de citat integral, poem-catedrală, Mărturisiri şi solilocvii... dă o primă imagine despre maturitatea unui poet rasat, care – dincolo de paradox – este pe cât de hormonal, pe atât de livresc. Este asemenea lui Nichita Stănescu, din care par să vină unele stări de spirit/ stări de taină, dar şi vocaţia pentru o anume arhitectură a poemului, ca şi pentru construcţia zvâcnită, în galop prin noianul de clipe, minute, ani, secole, milenii...În schimb, Într-o expoziţie, penultimul poem din Carapacea cu sunete, are foarte vagi ecouri din Marin Sorescu. Cel din urmă: High infidelity, prin trecerea dintr-un cerc în altul, aminteşte destinul lui Iona: „când încercam să trec peste graniţe, peste sârma ghimpată/ evadam într-alt lagăr, într-altă prejudecată/ şi totuşi şi totuşi. merg desculţ pe un teren minat/ nu există scăpare. în mine toate orologiile bat".

Volumul din 1999, Orbi în Paradis, debuteată cu Prolog (în cer): scriade sau fecerea poemului. Nu înţelegem de ce fecerea şi nu facerea, dar... aşa apare şi în Cuprins. Paul Aretzu recurge, în premieră absolută pentru el, la raportarea la Dumnezeu, căruia i se adresează, de trei ori, cu apelativul doamne, scris necreştineşte, cu literă mică la început. Următoarele două poeme, fără titlu, au spirit de hai-ku. Primul: „l-am întrezărit pe dumnezeu şi mi-am simţit/ pe dată ochiul greu/ infectat cu metafore". A se reţine, dumnezeu caligrafiat cu iniţială mică. Unii, rău voitori, ar zice ...aşa cum procedau ateii fanatici. Gândul ne fuge la poema Am zărit lumină de Marin Sorescu, cu toate că inscripţia lirică a lui Aretzu nu are nicio rezonanţă soresciană. Al doilea sună astfel: „dacă n-ar fi ceasul de pe noptieră/ ce minunat ar fi timpul". Iată aşchii din poemele ce se înşiră ca mărgelele magice pe o aţă fermecată: „noi suntem nomazi, plictisiţi de frumuseţe./ noi respirăm vorbe. am cunoscut paznicii/ de idei, mâncătorii de sens, ierarhia./ noi de acum/ ne împleticim în libertate";/ „stam în societate, în lume/ cu un poem de lapte în braţe";/ „eu scriam pentru mâncătorul de poezie/ care e nemuritor şi care e frumos./ scriam deghizat. cu un ciob/ pe o piele trandafirie de girafă scriam";/ „numai poeţii ştiu că viaţa e o idee/ şi de aceea ei plâng şi suspină/ cu poeme. şi de aceea mor/ înainte de vreme./ de aceea ei cresc ciuperci de sticlă./ de aceea limba lor este biblică" (s. n.).

Prefigurând o abia sugerată Răstignire, Troiţă este un catren de o frăgezime eminesciană, însă fără niciun ecou din Eminescu: „peste poemul transparent din minte,/ ca în afumatele icoane/ eternul călău (n. n. timpul) m-a întins/ bătându-mi în palme creioane". După un alt catren, cu sunet apodictic, dictat parcă de zei: „teurgie: am transformat/ mişcarea în vorbire, adică/ energia în entelehie,/ adică gestul în muzică"./

Paul Aretzu face saltul la un sacadat poem ce pare dispus ca o proză – ocupă toată lăţimea paginii de carte -, însumând 227 de rânduri, acoperind nouă pagini şi un sfert din volumul antologic. Debutul este fulminant: „a venit, în fine, vremea să scriu. să mă uit în oglindă şi să/ văd în ce lume am nimerit. a venit vremea să mă fac sfânt (s. n.)/ să mă îngrop de viu în cuvânt. căzut din cerneala timpului/ în alfabetul poeziei, cu buze opărite de gând. fiecare cuvânt/ al lui dumnezeu (n. n. iarăşi cu iniţială mică !) ascunde mai multe cărţi. fiecare clipă de la/ el este o stea care dârdâie. am făcut contract. ucaz. el îşi/ pusese coroana pe al său obraz. să ne spălăm pe mâini de/ scrisuri. cei ce suntem tangente la infinit".

Desfăşurarea este, în continuare, de oratoriu ori, mai degrabă, de ocean primordial, dezlănţuit, la începuturi de lume: „am orbit de poezie şi am chiorât de/ tragicomedie. şi sunt pregătit să nu mor. în astă vară am/ scos acest minereu de poem. e aici, pune limba, respiră-l. o/ vulpe veselă îmi miroase ochii";/ „scris şi spus,/ născut nu compus. timpan auzind voci celeste, papirus trimis sufletelor din lumea cealaltă, buze sângerând de/ sunete";/ „vorbesc despre muzică necântată/ vreodată, aflată în instrumente neconstruite încă";/ „caut cuvinte care să nu se evapore";/ „iar eu, care mi-am aprins faţa pe veci de la coama/ unui leu ţin voci la beci. ţin chibritul într-un vas/ comunicant. din nou poem";/ „pentru a face faţă primăverii, poetul fruntaş scrie cu/ bidineaua peste un întreg oraş. îmi târâi picioarele prin/ paraclis, cu o biblie în buzunar. spune îngerul privind spre/ călău: mă junghie o aripă rău". Poezia lui Paul Aretzu este aidoma ochilor săi vii, pătrunzători, expresivi – ferestre/ fântâni ale sufletului. Arguti oculi – ochi care vorbesc -, cum ar zice anticul Ovidiu, exilat la Pontul Euxin. Grele de întrebări, dar vânjoase precum acelea ale condorului sud-american, aripile poetului din Romanaţi au sprinteneala şi velocitatea, sonoritatea şi ecoul, perpetuat parcă la infinit, al rândunicii cu cântec răsunător: arguta hirundo. Chiar dacă unor comentatori grăbiţi s-ar putea să nu le convină această etichetă: Aretzu este argutus poeta – creatorul liric, de azi, cu glas armonios şi vers de o expresivitate remarcabilă. Vânând mereu himera poeziei, el poate rosti, aidoma lui Ilarie Voronca, Ştefan Roll ori Saşa Pană: „Singura certitudine: poemul. Singura cuminecătură: poemul" -, dincolo de efemeride rămânând numai „bazaltul paginii de manuscris".

Trăitor la Curtea cu miracole a veacurilor XX-XXI, în care dansul imaginilor – cale lactee - devine seducător, Paul Aretzu îşi asumă, cu smerenie, menirea de cronicar meticulos, poezia sa de notaţie atestând rafinamentul şi rigoarea cu care îşi exercită rolul de „secretar al subconştientului", martor şi actor ferm implicat în clădirea zorilor mileniului al treilea, care nu poate exista decât dacă ne întoarcem cu chipul, cu fiinţa noastră spre PreaBunul Dumnezeu, al cărui Duh Sfânt ne locuieşte. Cele 14 piese lirice din ciclul alfabetizarea, care încheie volumul Orbi în Paradis, sunt o antecameră străvezie a psalmistului Paul Aretzu, căruia – în perioada când scria aceste poeme – poate nici nu-i trecea prin cap că se va lua la trântă, în anii următori, cu versetele biblice. Chit că suntem conştienţi că operaţia noastră de citare selectivă dă seamă în mică măsură despre farmecul şi semnificaţia acestor creaţii, dacă nu cumva, dincolo de voinţa noastră, chiar le schilodeşte, extragem, în continuare, frânturele – ochiuri din vitralii încărcate de îndoieli şi căutări febrile ale ieşirii din labirintul prea terestrei vieţuiri/ viermuiri: „înlăuntrul poemului un lux aparte: azilul, castroane de/ tablă, melcii timpului";/ „splendidul leu râios care a murit";/ „în afara poemului: exilul în care pornim de-a-ndărătelea";/ „am început noua carte. a cuvântului în ipostasuri. a/ înmulţirii chipului dat cu var. a învierii, după cum s-a/ prezis";/ „omul o virgulă, un va urma în acest cosmos";/ „şi vine în vizită la noi călăul, îşi scoate cartea şi citeşte/ întruna, foarte preocupat/ are gluga trasă peste faţă şi citeşte o carte roşie ca o mică/ inimă/ pe care o ţine în palmă";/ „apoi, dintr-o dată, umed, poemul" (n. n. precum pruncul la naştere);/ „iubito, îmbrăţişează-mi sufletul cu gândul/ să-mi poată ieşi în linişte din poeme cuvântul";/ „dincolo de zid e alt zid. dincolo de viaţă e altă viaţă./ stă el aplecat în atelierul de clipit, meşterind la icoană./ înviază culorile, mai pune aripi la sfinţi. se tot miră/ în sine-şi cum de i-a venit o asemenea idee. cu un/ deget lung îşi mângâie ochiul. căci e ora la care sosesc/ viziunile, cititorule";/ „în umbra poemului el este/ muritor";/ „dincolo de icoană e altă icoană";/ „poetul şi-a scos pana de la naftalină. şi-a scos şi călimara/ de la popreală. trecea pe la poarta lui domn călău. şi-a scos/ pălăria. ochii lui erau de înger paznic de oase sfinte./ iar limba lui era plină de vânătăi. şi-a scos ochii complet./ şi-a scos limba pe dată. urmează o invazie cu bucăţi de/ oameni,/ prescuri vii/ e foarte bine aşa. ah, aici vom încheia citatul./ fiind timpurile foarte grele". Primul ciclu din volumul Diapazonul de sânge (2000) se numeşte dependenţa de alfabet. Dar nu are trimiteri la toate cele 27 de litere ale alfabetului românesc, ci doar la 11: o singură vocală – e şi zece consoane – d, g, h, l, n, p, r, t, v, x, urmate de un poem-punte: moartea trebuie să te găsească pregătit. De la hematii, ADN, nous, apeiron, eidos, sperma, psyche, onoma -, poetul face piruete ştrengăreşti ori sarcastice printre freud, jung, balzac, tao („ne obligă să dormim înveliţi în hârtii fiindcă/ noi suntem scrisul" (s. n.), cartea lui iov, ouroboros („un câine avea un om şi-l ţinea legat sub pom"), spitalul de nebuni, mallarmé („până la cer, doamne, se înalţă/ crinul axiologic. m-am încălţat în bocanci de zeu şi/ am suflet de porumbel"), epilepsie: „sunt flacăra de la lumânare, sunt limba clopotului,/ sunt vocala din rugăciune"; „trăiesc din cuvinte"; „cine nu are semnul tau va pieri/ eu nasc încet un prunc din inimă" (n. n. poemul).

Din ultimele două piese ale ciclului cităm versurile: „acasă este, deocamdată, numai cartea de rugăciuni", respectiv, „stau în cercurile timpului şi aştept să redevin copil"; „dacă eu mor, tu mori, el moare". Poemul de trecere are miresme din Jorje Luis Borges, Ion Ţuculescu şi Mircea Eliade: „în faţa ta se deschide biblioteca infinită", „te-ai îmbolnăvit de ochi şi te-ai vindecat prin citit,/ nu ştii nimic despre lumea subterană/ timpul este sacru (s. n.), nu este bălegar. el trebuie suferit,/ suportat/ călătoreşti cu corabia peste marile ape, trecând/ pe lângă sfinte icoane ce ajung până la cer"; „ieri nu înseamnă nimic/ scrii la noncarte (s. n.)/ strigi în gând sunt pur, sunt cathar. am intrat/ într-un sunet". Ajuns la ultima frontieră, a lepădării de mâlul păcatelor şi a purificării prin iubire, Paul Aretzu scrie provocatorul poem de 543 de versuri intitulat cântarea cântărilor sau amantul universal. Într-un bal al metaforelor insolite, poetul răscoleşte şi răstoarnă toate aşteptările („râcâi de pe ea cuvintele,/ propoziţiile, textele: mă invadează note muzicale. neume./ psaltichii. pa, vu, ga, di, ke, zo, ni"), o gratulează pe iubită cu calificativul de superartă !, se bâlbâie de atâta noroc, ia înălţimea secundei, se scaldă într-o imaginaţie de foc, aidoma lui Iona („Mamă, mai naşte-mă o dată !... Şi încă o dată !..." – scria Sorescu) consumă magia naşterii repetate, simte că i s-a făcut frică de eternitate...

Cavalcada imaginilor atinge ritmuri de neimaginat: „scriu poemul cu buze într-un alfabet surdo-mut. umblu cu/ glezne legate pe un drum de hârtie. am urechi luminoase şi/ duc în braţe clopote borţoase/ prin acest nemărginit parc, tălpile mele sunt aceste frunze/ în formă de inimă pe care calc/ pe iubită o mângâi cu degete de bibliofil. În părul ei/ desluşesc toate alfabetele: ebraic, grecesc, latin, chinez,/ chirilic. cu plăcere de caligraf/ umflu cu un pai lumina felinarului pe care iubita/ îl ţine pe genunchi/ ăia stăteau pe vine şi plângeau. aveau guri ascuţite. stăteau/ pe lângă pereţi. faţă de plânsul lor, cuvântul era un surogat,/ egal cu zero, mut" (s. n.). Acest poem include, într-o frenezie nebună, dominată, la un moment dat, de un teribil aer sexozofic (nu lirozofic, nu erotozofic !), o coborâre în infern, dar nu precum aceea a lui Orfeu în căutarea Euridicei.

Invocaţia adresată divinităţii pare a atinge ţărmurii blasfemiei: „la începutul poeziei este cuvântul/ neascultat, încălcat apoi cu o bunăvestire este totul/ însămânţat. dă-ne, doamne, şi nouă niţel geniu din coapsele/ tale divine, din/ ţâţele tale dulbine". Abia ieşit din groapă, întors din infern, poetul se întreabă: „cu ce cuvânt să-l numesc pe Dumnezeu (n. n. în şfârşit, prima oară scris cu majusculă) când toate/ cuvintele/ sunt încă pline (...), de unde să iau cuvântul nevorbit, curat/ iar Dumnezeu mi-a zis: din toate să iei, numai din imaginea/ interzisă nu. (...) mă voi lepăda/ de acest timp poetic. voi pune de o parte beţişoarele/ de la tobă, instrumentele muzicale din lemn de chiparos,/ voi găuri chimvalul răsunător/ pe cuvântul meu de iubitor".

Vârsta de lut a poetului Paul Aretzu se încheie cu inscripţia un epilog, punct de frontieră spre Psalmi – semne de iubire: „lasă-te pătruns, fiindcă el te iubeşte/ dintr-odată aveam alt glas, alt scris/ mângâie-l pe aproapele tău/ înviază-l/ Dumnezeu e viaţă şi vis/ ne plimbăm prin anticariate/ cu o mie de ani înainte de apariţia diavolului (...)/ sufeream de o supraluciditate (...)/ asta e viaţa mea: salariat al morţii/ mă aşteaptă Uriel, îngerul căinţei".//

Pentru prima oară, poetul se gândeşte la supralumină, analizează cuvinte sacre, devine rabin de cuvinte, locuieşte în viziunea conform căreia „poezia este o margine a limbajului", recunoaşte că e preacovârşit, ceea ce îi provoacă sfârşitul poemului – „la care vom ajunge noi cu toţii, cititorii". Conştient de faptul că este creat – asemenea fiecăruia dintre noi - „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu", că este biserică umblătoare, în care sună, răsună toate marile, gravele întrebări asupra menirii şi destinului în lume, al său ca poet, al nostru ca purtători ai unor trecătoare trupuri de humă, Paul Aretzu face un salt spectaculos, spre orizontul poeziei de inspiraţie biblică, demonstrând că are cutezanţa de a-l însoţi pe titanul Tudor Arghezi în galaxia psalmilor. Numai că psalmii lui Paul Aretzu – din Cartea Psalmilor (2003), Urma lui Uriel (2006), Cartea cu anluminură (2010), Psalmi cu anluminură (2011) - nu au nici cel mai vag ecou din poezia religioasă a lui Arghezi, care s-a zbătut toată viaţa, s-a răstignit şi sfâşiat „între credinţă şi tăgadă". Dacă David (1013-973 înainte de Hristos) – rege al evreilor după Saul, psaltist şi proroc, care l-a învins pe uriaşul Goliat şi a stabilit capitala viitoarei Ţări Sfinte la Ierusalim – a scris 151 de psalmi (ultimul fiind considerat necanonic), incluşi în Vechiul Testament drept Carte canonică, Paul Aretzu nu a cutezat să adune decât 75 în Cartea Psalmilor (semne de iubire) din anul 2003.

Alegem câteva mostre revelatorii.
Psalmul 1: „Ziua şi noaptea pe Domnul Îl visez aievea, eu care am fost bolnav de realitate" .
În Psalmul 2, Paul Aretzu se autopercepe în postura lui Hristos, dar şi a lui Iov: „Eu sunt încoronat cu piroane şi cu spini ca un arici. Sunt/ acoperit de bube, de scuipat şi de lacrimi. Om în pustiu".
Psalmul 3: „Eu nu scriu în limba în care vorbesc, eu nu/ vorbesc în limba în care gândesc./ Sunt plin de limbi multe, Doamne. Căci poezia este o/ magie".
Psalmul 5: „Doamne, tu eşti proprietarul cuvintelor: între/ ele o femeie naşte cu gingăşie copilul Mântuitor./ Doamne, vreau să-mi retrag toate cuvintele şi să încerc/ iar...".
Psalmul 6: „Mie îmi pare rău şi de boaba de grâu şi de boaba de mei./ Un bâlbâit albastru este psalmul meu./ Deschid condica de taină şi scriu tulburat: Domnul este cu/ mine (...)/ Scriu cartea dublă, cu pagini duble, cu două feluri de litere,/ cu două feluri de adevăruri, cartea despre viaţă şi despre/ moarte. Scriu „citirea" lui Dumnezeu (...)/ Domnul moare şi înviază în text. Scriu peste alt scris./ Sunt tulburat ca în prima zi de şcoală". Obsesia palimpsestului, a scrierilor în straturi succesive, chiar aplicarea tehnicii unei asemenea scriituri a avut-o şi Marcel Proust, prietenul de o viaţă al Prinţului Bibescu, soţul Marthei Bibescu, personalitate fascinantă a Europei interbelice, încununată cu mari premii ale continentului. S-ar putea ca Paul Aretzu să ştie, în plus, că exemplarul cel mai vechi al Psaltirii – datând din secolul al patrulea după Hristos, însumând 490 de pagini, caligrafiate cu cerneală din pigmenţi de fier, pe un pergament – a fost descoperit în 1984, într-un cimitir al creştinilor copţi din Al-Mudil, localitate din vecinătatea platoului Giseh, pe care se înalţă marile piramide egiptene. Făcut sul, pergamentul cu acea Psaltire străveche a fost pus drept pernă sub capul fetiţei de 12 ani înmormântate acolo. Tot aşa, psalmii lui Paul Aretzu pot avea rol de carte de căpătâi, care să-l însoţească pe poet şi pe cititorii săi în căutarea izbăvirii de cele lumeşti şi întru credinţa în Dumnezeu.
Psalmul 7: „Doamne, fă oasele mele să zboare şi nu să intre în pământ/ ca un plug".
Psalmul 9: „Doamne, îţi vorbesc cu buzele lipite de pământ. Întoarce/ pielea ochilor mei de la frumuseţile trecătoare. Dă ochilor/ mei mana Scripturii, dă-mi vedere cerească".

Crâncena luptă cu timpul - sub care se plasează cvasitotalitatea creaţiilor lui Paul Aretzu - este dusă, în Psalmul 12, până la o interogaţie menită sfidării acestuia: „Părinte, există cu adevărat timp ? (...) Doamne, fă-mă blând hermeneut al credinţei, căci Tu eşti Dumnezeu al dumnezeilor şi nu Dumnezeu al unor copii (...) Doamne, învaţă-mă scrierea cărţilor (...) În vanitatea mea, credeam că fără mine n-ar exista timp (...) Dă-mi, Doamne, un toiag bun pentru drumeagul/ cuvintelor, fă-mi timpul îndurător" (s. n.). Îndoiala, neliniştea, lipsa de credinţă în propriul eu îl duc pe autor până într-acolo încât îi cere Demiurgului ceva ce numai un poet de talia lui Aretzu ar fi putut solicita: „Caută-mă, Doamne, fiindcă sunt rătăcit, apucă degetele mele. Crede în mine, Doamne" (Psalmul 16).

Psalmul 46: „M-ai învăţat, Învăţătorule, să vorbesc şi să scriu. Cine intră/ într-o carte intră într-o sămânţă./ Acum Duhul Sfânt scrie în inima mea cartea Evangheliei,/ acum Dumnezeu îmi vorbeşte prin tăcerea tăcerilor".
Psalmul 54: „Unde este fânul pe care l-am cosit acum zece ani ? Unde/ este fratele meu din copilărie ?/ Să mori cu dragoste, cu toată dragostea, pentru Domnul/ tău./ Deasupra mormintelor, galaxia cuvintelor".
Psalmul 61: „Doamne, ca un cocon creşte psalmul din Cuvântul fără/ început şi fără sfârşit".

Încununarea cărţii, cheia de boltă o constituie Psalmul 75, care ar trebui citat integral. Decupăm, din lipsă de spaţiu, doar începutul: „Bisericile sunt seminţe ale Duhului, căzute din cer./ Eu mănânc pâine răstignită.(...) Psalmul este cuvântul întrupat" – şi finalul: „Sunt un om pierdut şi nemaigăsit de nimeni. Cu ochi/ gânditori./ Doamne, vreau să-mi retrag toate cuvintele şi să încerc/ iar..." (s. n.) De o certă originalitate, psalmii lui Paul Aretzu pendulează între iubire/ lumină/ credinţă şi mântuirea prin cuvânt/ Cuvânt (Logos, Dumnezeu), în poeme cu amplă rezonanţă -, în care faldurile barocului par ceva firesc, înglobând uneori chiar drapaje/ falduri cu substrat oracular. Cartea cu anluminură (2010) cuprinde 117 poeme, al căror model este versetul biblic. Dacă la Nichita Stănescu iubirea este leoaică tânără, la Paul Aretzu – călător neobosit în căutarea absolutului – timpu-i dictator tânăr. Singura salvare a poetului este o nouă scriere, sub oblăduirea ramurii de aur.

Temele naşterii şi morţii, ale intrării şi ieşirii din timp revin obsedant.
- P. 268: „un cioc de înger îmi bate la ziuă în piept./ n-aveam nicio rană şi sângeram,/ fiind orbit de un verset scris într-o limbă veche./ Dumnezeu vorbind în ger" (...).
- P. 270: „mort şi îngropat lângă groapă, în mijlocul/ drumului. suflet ţinând în braţe/ evangheliarul ilustrat cu anluminură".
- P. 272: „sângele tău are memorie".
- P. 273: „scrisul ca o pată de sânge căzută pe zăpadă".
- P. 283: „şi înnoptându-se/ aşteptam înnoirea timpului".
- P. 285: „în tăcerea viitorului/ în dezmărginire, încolţeau cărţile/ din spinii cuvintelor./ aşadar, ochiul înroşit al fratelui Cain./ vârsta la care se moare".
- P. 291: „primii paşi în istoria sacră. pe lângă păsările/ troiţelor ciugulind în răzoare.// în alte limbi. şi cu dichisuri poleite./ carte suflată de duhul pre limba rumânească"(s. n.).
- P. 297: „ca orice începător în citit/ am orbit de la lumina literelor dintâi./ (...) orbecăiam după ştergerea completă a feţei./ ca un învăţăcel, eram martor la luarea vieţii prin citit./ la înălţarea la cer prin citit./ la încolţirea ochiului./ la a doua venire a vederii. amin".
- P. 298: „alcătuit din cuvintele vieţii mele. spuse, nespuse".
- P. 299: „ieşi din brazda ta, fă-te pagină de carte,/ suflet de o zi îndopat cu litere moarte".
- P. 312: „întind sulurile cu scrisul de jos în sus. al/ oamenilor vechi. pe când intru în ceata cântăreţilor/ din biserică".
- P. 318: „limba/ timpului aleargă în cerc precum un animal priponit".
- P. 327: „fiindcă acel sfânt om era sub formă de poartă,/ intrând şi ieşind prin sine./ fiind loc înfricoşat./ şi Dumnezeu îşi va aminti de el la masa Lui".

Piesele lirice de la pagina 340 până la pagina 366 pot fi citate integral. De la poemul - om întins pe jeratic şi poemul se zvârcolea cu omul în el sau de la mărturisirea umilă: „mă poţi învia oricând. chiar dacă n-am murit./ mă poţi găsi în cimitirul viilor, lucrând anluminura./ vrabie singură pe câmpul cu brume" şi de la poemul insectar la miner al cuvintelor până la „icoanele sunt vii", „din icoane cad mere coapte, sângerând", sau la soldatul păcii, răscrucea luminii şi curgerea spre izvor, „până nu ne dau aripile crucii (...) până când mâna întinsă nu ajunge la fruct" -, creaţia lirică a lui Paul Aretzu s-a domolit, odată cu urcarea Golgotei timpului/ vârstelor, trecând de la clamarea patimilor şi a sângelui clocotitor la meditaţia gravă, mustind de tâlcuri nebănuite. Taifunul suprarealismului, din prima fază de creaţie, uneori cu stranii, ostentative accente de sexozofie, a lăsat loc împăcării, cuminecării, rugăciunii. Ştiind că semnul creatorilor adevăraţi îl constituie afirmarea unui stil propriu, Paul Aretzu şi-a făcut un program din a-şi consacra/impune un limbaj poetic propriu, o expresie personalizată atent şi discret, tinzând către un vocabular specific şi chiar o sintaxă singulară, definitorie pentru el. Fiecare dintre psalmi se încheie cu versuri antologice, care deschid calea către următoarea psalmodiere a poetului, cititor al Sfintelor Scripturi. Izbânda sa în această direcţie este pe cât de dificilă, pe atât de onorantă, demnă de laudă. Convingerea reliefată mai sus ne este susţinută de întreaga antologie cu titlu de ritual: Ştergerea completă a feţei (colecţia Opera Omnia - Poezie contemporană, Editura TipoMoldova, Iaşi, 2011, 382 p.). Gestul ştergerii chipului - subliniem, cu virtuţi de ritual străvechi - îl aveau strămoşii noştri, traco-geto-dacii, îl perpetuăm şi noi, românii, înainte de a ne aşeza la sfânta masă, îl au şi chinezii. La ei, şerveţelele fierbinţi, din fibră moale de bumbac, au efect de liniştire profundă, cu îmbieri la reculegere. Ştergerea chipului te rupe de trepidaţia, de nimicniciile lumii curente, te pregăteşte pentru trecerea în tărâmul de taină cu hrana oferită de Divinitate, hrană care nu-i doar de ordin material, ci şi spiritual. Orice masă constituie un prilej minunat de tăinuire cu convivii, de comunicare şi comuniune cu Dumnezeu. La Paul Aretzu, Ştergerea completă a feţei nu înseamnă câtuşi de puţin ştergerea identităţii. E vorba, fireşte, de spălarea de impurităţile acestei lumi, de luarea vălului beznei de pe ochii poetului clarvăzător şi înainte mergător, copleşit de contingent. Desigur, e vorba, înainte de toate, de renaşterea sa într-o altă dimensiune: spirituală, în Lumina Divină. Ştergerea completă a feţei este cartea iertării, mântuirii şi învierii lui Paul Aretzu – poetul autentic din inima Romanaţiului şi a Olteniei, care, la fel ca Arghezi, a debutat editorial abia la vârsta de 47 de ani. Dincolo de vremi şi mode, el rămâne o voce distinctă, de prim plan în arealul de aur al poeziei româneşti din zorii mileniului al treilea. Umăr la umăr cu Adrian Maniu, Vasile Voiculescu, Valeriu Anania, Eugen Dorcescu şi Tudorică Mihalache, reputaţi autori de poeme de inspiraţie biblică, Paul Aretzu se înscrie într-o familie de referinţă , nefiind cu nimic mai prejos de aceştia. Lirica sa ne duce cu gândul la o afirmaţie memorabilă a lui Octavian Paler din cartea Un muzeu în labirint. Istorie subiectivă a autoportretului (Editura Cartea Românească, 1986) : „Oracolul de la Delfi nu era, poate, decât un spectacol organizat pentru a da pelerinilor ocazia să vadă sfatul înscris pe frontonul templului lui Apolo: Cunoaşte-te pe tine însuţi". Conştient, asemenea lui Nietzsche, că un om poate fi apreciat numai după cantitatea de singurătate pe care o îndură, Paul Aretzu ne convinge că filozofia sa de creator autentic poate fi rezumată în cuvintele: Privesc înlăuntrul meu, deci exist. Sau: Numai cine se caută pe sine îl găseşte pe Dumnezeu. Răsturnat în oglindă, acest adevăr sună aşa: Numai cine îl caută pe Dumnezeu se găseşte pe sine. footer