Revista Art-emis
PDF Imprimare Email
Dan Lupescu   
Duminică, 18 Noiembrie 2012 17:40
Paul Aretzu, art-emisIconoclast ca Macedonski, rebel precum Rimbaud ?i însetat de înnoire ca Arghezi, Urmuz, Ilarie Voronca, B. Fundoianu, Geo Bogza ori Verlaine, Valéry, Mallarmé, A. Breton -, poetul european Paul Aretzu este un spirit pe cât de r?zvr?tit, pe atât de nelini?tit, tinzând, de la o vârst?, c?tre perfec?iune, c?tre împ?carea cu sine, cu lumea, cu Dumnezeirea. N?scut la 29 mai 1949 în Caracal - pe malurile Oltului, sc?pat, la Cozia, de chingile Carpa?ilor Meridionali ?i domolit, în ?ara haiducului Iancu Jianu, de îmbr??i?area Câmpiei Romana?iului -, Paul Aretzu tr?ie?te destinul febril al legendarilor fra?i gemeni Castor – muritorul ?i Pollux - nemuritorul. Constela?ia care-i ghideaz? destinul îi îngem?neaz?, sub acela?i arc de lumin?, pe Blaise Pascal ?i Jean-Paul Sartre (verb reprezentativ: a gândi), al?turi de Tudor Arghezi, Federico Garcia Lorca, A. S. Pu?kin, Jules Verne, Jack London, dar ?i de Nicolae Iorga, Petru cel Mare, mare?alul Ion Antonescu, George Bush, Johnny Weissmuller.

Transpus în poezie, spiritul r?zvr?tit ?i strig?tul existen?ial al poetului - care, în 1973, î?i adjudeca licen?a în român?-francez?, la Facultatea de Filologie a Universit??ii din Craiova, într-o str?lucit? promo?ie: Daniela Cr?snaru, Ioana Dinulescu, Victoria Hioar?, Lili Mureanu (Ana Andreescu) – poart? pecetea for?ei vitale de nest?vilit a personalit??ilor din zodia Gemenilor, dar ?i fiorul dramatic al lui Robinson Crusoe, st?pânul insulei care-i el însu?i, ori r?scolitorul r?cnet de lupt?, cvasianimalic, dar izb?vitor, al Solitarului absolut din jungla lumilor terestre: Tarzan, condamnat la supravie?uire, prin luciditate maxim? ?i adaptabilitate dus? la extreme. M?cinat de întreb?ri ce par f?r? ie?ire, cople?it uneori de un noian de st?ri de anxietate, poetul Paul Aretzu are mari disponibilit??i l?untrice, g?sind limanul, ??rmul salvator, fie asumându-?i structura de gânditor profund ?i meticulozitatea celui ce gânde?te singur sau, dimpotriv?, c?utându-?i salvarea în vivacitate, exuberan?? ?i expansivitate. Deloc sentimental, afi?ând sânge rece în teritorii lirice unde al?ii ar da rapid vam? temperamentului înfierbântat din te miri ce ori jalnicelor accente melodramatice, profesorul de o via?? de la Colegiul Na?ional Ioni?? Asan din Caracal, membru în conducerea Uniunii Scriitorilor din România ?i redactor ?ef, de câ?iva ani, al revistei Ramuri din Craiova nu este câtu?i de pu?in un spirit închistat în formule consacrate. Programatic, el refuz? orice model, poemul n?scându-se din dicteu automatic, a?ternut pe hârtie parc? în trans?, în jocul luminilor ?i umbrelor dintre st?rile de trezie ?i vis.

În primele lui c?r?i de poezie – Carapacea cu sunete (1996), Orbi în Paradis (1999), Diapazonul de sânge (2000) -, Paul Aretzu arunc? pun?i insolite spre t?râmul suprarealismului, încercând ca – la cump?na mileniilor al doilea ?i al treilea – s? cl?deasc? pânza de p?ianjen a unui alt avangardism, al treilea în spa?iul literar românesc, demn de trecut pragul secolului al XXI-lea. În nota autorului despre cea mai recent? apari?ie editorial? a sa – volumul antologic ?tergerea complet? a fe?ei -, el face m?rturisirea ?ocant? conform c?reia î?i propusese s? renege ceea ce a scris înainte de Cartea Psalmilor. Citind ?i recitind antologia, apreciem c? acel gest de renegare a primei etape de crea?ie ar fi fost unul nes?buit, aducându-i mari deservicii în descifrarea gesta?iei poemelor sale de la începuturi pân? azi, în definirea evolu?iei laboratorului de crea?ie ?i a vârstelor lirice parcurse.

Pe de alt? parte, toat? crea?ia lui Paul Aretzu, care are nou cap?t de drum Cartea Psalmilor, este anticipat? de crea?iile lui de început, curge organic din primele sale volume. Supliment orfic, cel dintâi capitol din Carapacea cu sunete (1996) începe tran?ant, ca o gravur? cu incizii sigure, care te pune în gard? asupra teritoriului în care ai intrat: „omul gri trece cu imen?i pa?i prin acvariu/ scoate trompeta, ?â?nesc fulgere peste zidul de piatr?/ c?zând pe gânduri el se târ??te pentru a-?i scrie jurnalul (s. n.)/ v?l?tuci de fum î?i iau zborul din gr?mezile de frunze".
De re?inut c?, în volum, poemele acestui ciclu au acela?i „titlu" – câte o stelu??. În Cuprins, ele sunt marcate prin primul vers. Într-o atmosfer? hieratic?, demn? de Urmuz, din treapt? în treapt?, acest om gri î?i dezv?luie apuc?turile stranii:
„el jur? în gând s? devin? alt om";/ „simte c? fiecare secund? devasteaz? o nou? realitate";/ renumi?i, dasc?lii s?i „l-au acomodat la real./ l-au scos din haos. dup? care, uneori, tânje?te";/ „în timpul r?zboiului de pomin? are prima viziune (...)/ omul gri + iubita gri = pând? ?i exaltare/ se gândea: timpul – o institu?ie". Str?in în aparen??, „omul gri s-a trezit în interiorul unei scoici/ (...) nu avea trup/ numai un ochi".

De?i nu are o mie de ochi, precum legendarul Argus, ci unul singur, asemenea Ciclopului, d? o rait? prin cosmos, are un stop-cadru la întâlnirea cu timpul: „urmeaz?-m?, i-a spus leul (n. n. timpul) omului gri/ dar omul gri s-a frecat la ochi fiindc? nu z?rea nici un/ leu/ îi sim?ea numai respira?ia devoratoare";/ desface o cutie de conserve: „o nou? realitate", „vân?toarea poate începe (...)/ î?i trage peste el pielea de leu" (n. n. pielea timpului).

Dup? întâlnirea de gradul zero cu „clasicismul, bah, zice omul gri/ realismul, se strâmb?/ romantismul, se ?ine de burt? s? nu verse/ simbolismul, î?i astup? pe rând n?rile ?i-?i sufl? mucii/ în cenu??/ expresionismul, i se ridic? p?rul în cap/ dadaism, futurism (oh !), lettrism, postmodernism, d? cu/ tifla, urineaz? în foc/ supra realisme, supra realisme", a?adar - dup? tevatura dep??irii tuturor „ismelor" – omul gri iese s? ia aer, „începe s? vad? materii de origine spiritual?/ în el ?â?nesc cuvinte vizibile";/ constat? c?, singur fiind, st? în bibliotec?, „î?i aprinde luleaua altei (s.n.) realit??i (...)/ se leap?d? de sine" ?i, finalmente, constat? c? este singurul om gri din lume. Alter ego al vârstei p?c?toase, nes?buite, omul gri „scoate limba la icoana/ atotputernicului" (n. n. scris cu ini?ial? mic?).

Necon?tientizându-?i înc? nimicnicia, soarta de ve?nic perdant în disputa cu timpul, observ? c? „în m?rul de pe mas? viermele (n. n. timpul) sap? tran?eele unui dan?", pe când el, omul gri, se gânde?te „la arta de a crea real/ apoi fuge în tunel cu visul ghemuit în cap". Din neasemuit? dragoste – de sine: narcisism -, vorbind singur, omul gri „s-a dedublat", unul dintre ei „desf??urând la iu?eal? un steag plin cu/ molii a plecat spre ghe?urile ve?nice ale Siberiei". Dup? alte câteva aventuri, luând lumea în r?sp?r, îns??i via?a se preschimb? în omul gri, „precum cuvântul în ureche";/„omul gri este o bucat? de realitate în mers care î?i/ întinde mâinile înaintea ploilor/ omul gri are chip nou în el";/ deschide cartea, î?i pip?ie sufletul: „zâmbe?te ?i tu, îi spune oglinda alc?tuit? din negre/ negre litere ";7 „deodat? toate poemele se întorc în gura lui ?i devin/ lebede t?cute";/„crescut în oglind? omul gri/ (...) se împiedic? în vânt";/ spal? vasele, prive?te iarba cum r?sufl?, trage cu urechea la zori, „o ?eav? de pu?c? sparge fereastra clintind tot cerul/ bunavestire" (n. n. alt cuvânt de referin?? din Sfintele Scripturi notat cu ini?ial? mic?). Pentru ca, în cel de-al 26-lea episod al acestui poem, Supliment orfic, construit asemenea rachetelor în trepte, poetul s? se dezbrace de acest om gri, s?-l execute f?r? ezitare: „ce om descompus e omul gri/ f?r? folos/ cuvintele unei limbi à rebours/ adios". Spiritul de cow-boy al lui Paul Aretzu se desparte de propria-i fanto?? - omul gri - printr-un gest ferm, cavaleresc, desc?rcând pistolul drept în inima alter egou-lui s?u, pentru a-?i putea vedea nestingherit de drum prin Texasul mexican al cuvintelor.

Alc?tuit din nou? poeme, tot f?r? titluri, ciclul razele corporale începe cu un hai-ku, gen al esen?elor: „ascuns în bibliotec?/ ascult fo?nind copacii din c?r?i". În alt poem, de serviciu la observator, poetul tr?ie?te sentimentul c? „e atât de târziu, f?r? frunze tremur? pe deal via/ solda?i înz?pezi?i bat în geamul înstelat, iau cu asalt/ buc?t?ria/ trenuri zgârie lini?tea (...)/ imperiile dorm sub z?pezi (...)/ lume de bâlci, lume v?zut? prin lacrimi, stup de sunete/ zbur?tor/ singur sângele gâtuie omul interior (s. n.). A?adar, poetul a f?cut saltul de la vârsta omului gri la aceea a omului interior. Poemul urm?tor este concentrat ca o inscrip?ie în piatr?: „ar trebui un efort, o încordare/ c?ci suntem înz?pezi?i/ iar noaptea este împietrit?/ iar secolul amor?it/ ar trebui trei degete unite s? scapere un chibrit". Trei degete unite reprezint?, la cre?tini, Trinitatea. Ciclul se încheie cu un vers-z?vor: „da, secolul este religios" - care anticipeaz?, parc?, viitorii psalmi ai lui Paul Aretzu.

De?i b?nuim c?, nu rareori, abia î?i ?ine în frâu ispita jongleriilor cu idei ?i cuvinte, în genere spiritul ludic, de care nici un creator adev?rat nu este str?in -, Paul Aretzu evit?, inspirat ?i cu diploma?ie, fervoarea, c?derea în extreme a junilor avangardi?ti de acum un veac: din preajma, din vremea ?i de dup? primul r?zboi mondial, ca ?i a maturilor de dup? Al Doilea R?zboi Mondial. Aidoma lui Brâncu?i, care a ales, la 1905-1907, pentru S?rutul ?i Cumin?enia P?mântului – borne în sculptura lumii -, t?ietura direct? în piatr?, poetul nostru opteaz? pentru formula litaniilor scrise dintr-o r?suflare, nu cu cerneal? clocotind de imbolduri neostoite, ci s?pate, pentru eternitate, în piatra rece, de neclintit, rezistent? la intemperii, a unor cariatide, stele tombale sau frontispicii de temple sortite s? d?inuie peste vecii. A nu se în?elege, din cele afirmate mai înainte, c? versurile sale sunt greoaie, încremenite, lipsite de gra?ie ?i delicate?e.

M?rturisiri ?i solilocvii (verbum visibile) constituie primul poem-fluviu din volumul de debut al lui Paul Aretzu. Are 173 de versuri albe - f?r? punctua?ie, dicteu automatic (desigur în aparen??), dictare a zeilor, fresc? bizantin?, pictat? cu frenezie, aproape în trans?, vârtej de vitralii vibrante, precum acelea ale lui Chagal, care împodobesc ?i dau via?? sediului Knesset (Parlamentul ??rii Sfinte). Poem antologic, de citat integral, poem-catedral?, M?rturisiri ?i solilocvii... d? o prim? imagine despre maturitatea unui poet rasat, care – dincolo de paradox – este pe cât de hormonal, pe atât de livresc. Este asemenea lui Nichita St?nescu, din care par s? vin? unele st?ri de spirit/ st?ri de tain?, dar ?i voca?ia pentru o anume arhitectur? a poemului, ca ?i pentru construc?ia zvâcnit?, în galop prin noianul de clipe, minute, ani, secole, milenii...În schimb, Într-o expozi?ie, penultimul poem din Carapacea cu sunete, are foarte vagi ecouri din Marin Sorescu. Cel din urm?: High infidelity, prin trecerea dintr-un cerc în altul, aminte?te destinul lui Iona: „când încercam s? trec peste grani?e, peste sârma ghimpat?/ evadam într-alt lag?r, într-alt? prejudecat?/ ?i totu?i ?i totu?i. merg descul? pe un teren minat/ nu exist? sc?pare. în mine toate orologiile bat".

Volumul din 1999, Orbi în Paradis, debuteat? cu Prolog (în cer): scriade sau fecerea poemului. Nu în?elegem de ce fecerea ?i nu facerea, dar... a?a apare ?i în Cuprins. Paul Aretzu recurge, în premier? absolut? pentru el, la raportarea la Dumnezeu, c?ruia i se adreseaz?, de trei ori, cu apelativul doamne, scris necre?tine?te, cu liter? mic? la început. Urm?toarele dou? poeme, f?r? titlu, au spirit de hai-ku. Primul: „l-am întrez?rit pe dumnezeu ?i mi-am sim?it/ pe dat? ochiul greu/ infectat cu metafore". A se re?ine, dumnezeu caligrafiat cu ini?ial? mic?. Unii, r?u voitori, ar zice ...a?a cum procedau ateii fanatici. Gândul ne fuge la poema Am z?rit lumin? de Marin Sorescu, cu toate c? inscrip?ia liric? a lui Aretzu nu are nicio rezonan?? sorescian?. Al doilea sun? astfel: „dac? n-ar fi ceasul de pe noptier?/ ce minunat ar fi timpul". Iat? a?chii din poemele ce se în?ir? ca m?rgelele magice pe o a?? fermecat?: „noi suntem nomazi, plictisi?i de frumuse?e./ noi respir?m vorbe. am cunoscut paznicii/ de idei, mânc?torii de sens, ierarhia./ noi de acum/ ne împleticim în libertate";/ „stam în societate, în lume/ cu un poem de lapte în bra?e";/ „eu scriam pentru mânc?torul de poezie/ care e nemuritor ?i care e frumos./ scriam deghizat. cu un ciob/ pe o piele trandafirie de giraf? scriam";/ „numai poe?ii ?tiu c? via?a e o idee/ ?i de aceea ei plâng ?i suspin?/ cu poeme. ?i de aceea mor/ înainte de vreme./ de aceea ei cresc ciuperci de sticl?./ de aceea limba lor este biblic?" (s. n.).

Prefigurând o abia sugerat? R?stignire, Troi?? este un catren de o fr?gezime eminescian?, îns? f?r? niciun ecou din Eminescu: „peste poemul transparent din minte,/ ca în afumatele icoane/ eternul c?l?u (n. n. timpul) m-a întins/ b?tându-mi în palme creioane". Dup? un alt catren, cu sunet apodictic, dictat parc? de zei: „teurgie: am transformat/ mi?carea în vorbire, adic?/ energia în entelehie,/ adic? gestul în muzic?"./

Paul Aretzu face saltul la un sacadat poem ce pare dispus ca o proz? – ocup? toat? l??imea paginii de carte -, însumând 227 de rânduri, acoperind nou? pagini ?i un sfert din volumul antologic. Debutul este fulminant: „a venit, în fine, vremea s? scriu. s? m? uit în oglind? ?i s?/ v?d în ce lume am nimerit. a venit vremea s? m? fac sfânt (s. n.)/ s? m? îngrop de viu în cuvânt. c?zut din cerneala timpului/ în alfabetul poeziei, cu buze op?rite de gând. fiecare cuvânt/ al lui dumnezeu (n. n. iar??i cu ini?ial? mic? !) ascunde mai multe c?r?i. fiecare clip? de la/ el este o stea care dârdâie. am f?cut contract. ucaz. el î?i/ pusese coroana pe al s?u obraz. s? ne sp?l?m pe mâini de/ scrisuri. cei ce suntem tangente la infinit".

Desf??urarea este, în continuare, de oratoriu ori, mai degrab?, de ocean primordial, dezl?n?uit, la începuturi de lume: „am orbit de poezie ?i am chiorât de/ tragicomedie. ?i sunt preg?tit s? nu mor. în ast? var? am/ scos acest minereu de poem. e aici, pune limba, respir?-l. o/ vulpe vesel? îmi miroase ochii";/ „scris ?i spus,/ n?scut nu compus. timpan auzind voci celeste, papirus trimis sufletelor din lumea cealalt?, buze sângerând de/ sunete";/ „vorbesc despre muzic? necântat?/ vreodat?, aflat? în instrumente neconstruite înc?";/ „caut cuvinte care s? nu se evapore";/ „iar eu, care mi-am aprins fa?a pe veci de la coama/ unui leu ?in voci la beci. ?in chibritul într-un vas/ comunicant. din nou poem";/ „pentru a face fa?? prim?verii, poetul frunta? scrie cu/ bidineaua peste un întreg ora?. îmi târâi picioarele prin/ paraclis, cu o biblie în buzunar. spune îngerul privind spre/ c?l?u: m? junghie o arip? r?u". Poezia lui Paul Aretzu este aidoma ochilor s?i vii, p?trunz?tori, expresivi – ferestre/ fântâni ale sufletului. Arguti oculi – ochi care vorbesc -, cum ar zice anticul Ovidiu, exilat la Pontul Euxin. Grele de întreb?ri, dar vânjoase precum acelea ale condorului sud-american, aripile poetului din Romana?i au sprinteneala ?i velocitatea, sonoritatea ?i ecoul, perpetuat parc? la infinit, al rândunicii cu cântec r?sun?tor: arguta hirundo. Chiar dac? unor comentatori gr?bi?i s-ar putea s? nu le convin? aceast? etichet?: Aretzu este argutus poeta – creatorul liric, de azi, cu glas armonios ?i vers de o expresivitate remarcabil?. Vânând mereu himera poeziei, el poate rosti, aidoma lui Ilarie Voronca, ?tefan Roll ori Sa?a Pan?: „Singura certitudine: poemul. Singura cuminec?tur?: poemul" -, dincolo de efemeride r?mânând numai „bazaltul paginii de manuscris".

Tr?itor la Curtea cu miracole a veacurilor XX-XXI, în care dansul imaginilor – cale lactee - devine seduc?tor, Paul Aretzu î?i asum?, cu smerenie, menirea de cronicar meticulos, poezia sa de nota?ie atestând rafinamentul ?i rigoarea cu care î?i exercit? rolul de „secretar al subcon?tientului", martor ?i actor ferm implicat în cl?direa zorilor mileniului al treilea, care nu poate exista decât dac? ne întoarcem cu chipul, cu fiin?a noastr? spre PreaBunul Dumnezeu, al c?rui Duh Sfânt ne locuie?te. Cele 14 piese lirice din ciclul alfabetizarea, care încheie volumul Orbi în Paradis, sunt o antecamer? str?vezie a psalmistului Paul Aretzu, c?ruia – în perioada când scria aceste poeme – poate nici nu-i trecea prin cap c? se va lua la trânt?, în anii urm?tori, cu versetele biblice. Chit c? suntem con?tien?i c? opera?ia noastr? de citare selectiv? d? seam? în mic? m?sur? despre farmecul ?i semnifica?ia acestor crea?ii, dac? nu cumva, dincolo de voin?a noastr?, chiar le schilode?te, extragem, în continuare, frânturele – ochiuri din vitralii înc?rcate de îndoieli ?i c?ut?ri febrile ale ie?irii din labirintul prea terestrei vie?uiri/ viermuiri: „înl?untrul poemului un lux aparte: azilul, castroane de/ tabl?, melcii timpului";/ „splendidul leu râios care a murit";/ „în afara poemului: exilul în care pornim de-a-nd?r?telea";/ „am început noua carte. a cuvântului în ipostasuri. a/ înmul?irii chipului dat cu var. a învierii, dup? cum s-a/ prezis";/ „omul o virgul?, un va urma în acest cosmos";/ „?i vine în vizit? la noi c?l?ul, î?i scoate cartea ?i cite?te/ întruna, foarte preocupat/ are gluga tras? peste fa?? ?i cite?te o carte ro?ie ca o mic?/ inim?/ pe care o ?ine în palm?";/ „apoi, dintr-o dat?, umed, poemul" (n. n. precum pruncul la na?tere);/ „iubito, îmbr??i?eaz?-mi sufletul cu gândul/ s?-mi poat? ie?i în lini?te din poeme cuvântul";/ „dincolo de zid e alt zid. dincolo de via?? e alt? via??./ st? el aplecat în atelierul de clipit, me?terind la icoan?./ înviaz? culorile, mai pune aripi la sfin?i. se tot mir?/ în sine-?i cum de i-a venit o asemenea idee. cu un/ deget lung î?i mângâie ochiul. c?ci e ora la care sosesc/ viziunile, cititorule";/ „în umbra poemului el este/ muritor";/ „dincolo de icoan? e alt? icoan?";/ „poetul ?i-a scos pana de la naftalin?. ?i-a scos ?i c?limara/ de la popreal?. trecea pe la poarta lui domn c?l?u. ?i-a scos/ p?l?ria. ochii lui erau de înger paznic de oase sfinte./ iar limba lui era plin? de vân?t?i. ?i-a scos ochii complet./ ?i-a scos limba pe dat?. urmeaz? o invazie cu buc??i de/ oameni,/ prescuri vii/ e foarte bine a?a. ah, aici vom încheia citatul./ fiind timpurile foarte grele". Primul ciclu din volumul Diapazonul de sânge (2000) se nume?te dependen?a de alfabet. Dar nu are trimiteri la toate cele 27 de litere ale alfabetului românesc, ci doar la 11: o singur? vocal? – e ?i zece consoane – d, g, h, l, n, p, r, t, v, x, urmate de un poem-punte: moartea trebuie s? te g?seasc? preg?tit. De la hematii, ADN, nous, apeiron, eidos, sperma, psyche, onoma -, poetul face piruete ?treng?re?ti ori sarcastice printre freud, jung, balzac, tao („ne oblig? s? dormim înveli?i în hârtii fiindc?/ noi suntem scrisul" (s. n.), cartea lui iov, ouroboros („un câine avea un om ?i-l ?inea legat sub pom"), spitalul de nebuni, mallarmé („pân? la cer, doamne, se înal??/ crinul axiologic. m-am înc?l?at în bocanci de zeu ?i/ am suflet de porumbel"), epilepsie: „sunt flac?ra de la lumânare, sunt limba clopotului,/ sunt vocala din rug?ciune"; „tr?iesc din cuvinte"; „cine nu are semnul tau va pieri/ eu nasc încet un prunc din inim?" (n. n. poemul).

Din ultimele dou? piese ale ciclului cit?m versurile: „acas? este, deocamdat?, numai cartea de rug?ciuni", respectiv, „stau în cercurile timpului ?i a?tept s? redevin copil"; „dac? eu mor, tu mori, el moare". Poemul de trecere are miresme din Jorje Luis Borges, Ion ?uculescu ?i Mircea Eliade: „în fa?a ta se deschide biblioteca infinit?", „te-ai îmboln?vit de ochi ?i te-ai vindecat prin citit,/ nu ?tii nimic despre lumea subteran?/ timpul este sacru (s. n.), nu este b?legar. el trebuie suferit,/ suportat/ c?l?tore?ti cu corabia peste marile ape, trecând/ pe lâng? sfinte icoane ce ajung pân? la cer"; „ieri nu înseamn? nimic/ scrii la noncarte (s. n.)/ strigi în gând sunt pur, sunt cathar. am intrat/ într-un sunet". Ajuns la ultima frontier?, a lep?d?rii de mâlul p?catelor ?i a purific?rii prin iubire, Paul Aretzu scrie provocatorul poem de 543 de versuri intitulat cântarea cânt?rilor sau amantul universal. Într-un bal al metaforelor insolite, poetul r?scole?te ?i r?stoarn? toate a?tept?rile („râcâi de pe ea cuvintele,/ propozi?iile, textele: m? invadeaz? note muzicale. neume./ psaltichii. pa, vu, ga, di, ke, zo, ni"), o gratuleaz? pe iubit? cu calificativul de superart? !, se bâlbâie de atâta noroc, ia în?l?imea secundei, se scald? într-o imagina?ie de foc, aidoma lui Iona („Mam?, mai na?te-m? o dat? !... ?i înc? o dat? !..." – scria Sorescu) consum? magia na?terii repetate, simte c? i s-a f?cut fric? de eternitate...

Cavalcada imaginilor atinge ritmuri de neimaginat: „scriu poemul cu buze într-un alfabet surdo-mut. umblu cu/ glezne legate pe un drum de hârtie. am urechi luminoase ?i/ duc în bra?e clopote bor?oase/ prin acest nem?rginit parc, t?lpile mele sunt aceste frunze/ în form? de inim? pe care calc/ pe iubit? o mângâi cu degete de bibliofil. În p?rul ei/ deslu?esc toate alfabetele: ebraic, grecesc, latin, chinez,/ chirilic. cu pl?cere de caligraf/ umflu cu un pai lumina felinarului pe care iubita/ îl ?ine pe genunchi/ ?ia st?teau pe vine ?i plângeau. aveau guri ascu?ite. st?teau/ pe lâng? pere?i. fa?? de plânsul lor, cuvântul era un surogat,/ egal cu zero, mut" (s. n.). Acest poem include, într-o frenezie nebun?, dominat?, la un moment dat, de un teribil aer sexozofic (nu lirozofic, nu erotozofic !), o coborâre în infern, dar nu precum aceea a lui Orfeu în c?utarea Euridicei.

Invoca?ia adresat? divinit??ii pare a atinge ??rmurii blasfemiei: „la începutul poeziei este cuvântul/ neascultat, înc?lcat apoi cu o bun?vestire este totul/ îns?mân?at. d?-ne, doamne, ?i nou? ni?el geniu din coapsele/ tale divine, din/ ?â?ele tale dulbine". Abia ie?it din groap?, întors din infern, poetul se întreab?: „cu ce cuvânt s?-l numesc pe Dumnezeu (n. n. în ?fâr?it, prima oar? scris cu majuscul?) când toate/ cuvintele/ sunt înc? pline (...), de unde s? iau cuvântul nevorbit, curat/ iar Dumnezeu mi-a zis: din toate s? iei, numai din imaginea/ interzis? nu. (...) m? voi lep?da/ de acest timp poetic. voi pune de o parte be?i?oarele/ de la tob?, instrumentele muzicale din lemn de chiparos,/ voi g?uri chimvalul r?sun?tor/ pe cuvântul meu de iubitor".

Vârsta de lut a poetului Paul Aretzu se încheie cu inscrip?ia un epilog, punct de frontier? spre Psalmi – semne de iubire: „las?-te p?truns, fiindc? el te iube?te/ dintr-odat? aveam alt glas, alt scris/ mângâie-l pe aproapele t?u/ înviaz?-l/ Dumnezeu e via?? ?i vis/ ne plimb?m prin anticariate/ cu o mie de ani înainte de apari?ia diavolului (...)/ sufeream de o supraluciditate (...)/ asta e via?a mea: salariat al mor?ii/ m? a?teapt? Uriel, îngerul c?in?ei".//

Pentru prima oar?, poetul se gânde?te la supralumin?, analizeaz? cuvinte sacre, devine rabin de cuvinte, locuie?te în viziunea conform c?reia „poezia este o margine a limbajului", recunoa?te c? e preacovâr?it, ceea ce îi provoac? sfâr?itul poemului – „la care vom ajunge noi cu to?ii, cititorii". Con?tient de faptul c? este creat – asemenea fiec?ruia dintre noi - „dup? chipul ?i asem?narea lui Dumnezeu", c? este biseric? umbl?toare, în care sun?, r?sun? toate marile, gravele întreb?ri asupra menirii ?i destinului în lume, al s?u ca poet, al nostru ca purt?tori ai unor trec?toare trupuri de hum?, Paul Aretzu face un salt spectaculos, spre orizontul poeziei de inspira?ie biblic?, demonstrând c? are cutezan?a de a-l înso?i pe titanul Tudor Arghezi în galaxia psalmilor. Numai c? psalmii lui Paul Aretzu – din Cartea Psalmilor (2003), Urma lui Uriel (2006), Cartea cu anluminur? (2010), Psalmi cu anluminur? (2011) - nu au nici cel mai vag ecou din poezia religioas? a lui Arghezi, care s-a zb?tut toat? via?a, s-a r?stignit ?i sfâ?iat „între credin?? ?i t?gad?". Dac? David (1013-973 înainte de Hristos) – rege al evreilor dup? Saul, psaltist ?i proroc, care l-a învins pe uria?ul Goliat ?i a stabilit capitala viitoarei ??ri Sfinte la Ierusalim – a scris 151 de psalmi (ultimul fiind considerat necanonic), inclu?i în Vechiul Testament drept Carte canonic?, Paul Aretzu nu a cutezat s? adune decât 75 în Cartea Psalmilor (semne de iubire) din anul 2003.

Alegem câteva mostre revelatorii.
Psalmul 1: „Ziua ?i noaptea pe Domnul Îl visez aievea, eu care am fost bolnav de realitate" .
În Psalmul 2, Paul Aretzu se autopercepe în postura lui Hristos, dar ?i a lui Iov: „Eu sunt încoronat cu piroane ?i cu spini ca un arici. Sunt/ acoperit de bube, de scuipat ?i de lacrimi. Om în pustiu".
Psalmul 3: „Eu nu scriu în limba în care vorbesc, eu nu/ vorbesc în limba în care gândesc./ Sunt plin de limbi multe, Doamne. C?ci poezia este o/ magie".
Psalmul 5: „Doamne, tu e?ti proprietarul cuvintelor: între/ ele o femeie na?te cu ging??ie copilul Mântuitor./ Doamne, vreau s?-mi retrag toate cuvintele ?i s? încerc/ iar...".
Psalmul 6: „Mie îmi pare r?u ?i de boaba de grâu ?i de boaba de mei./ Un bâlbâit albastru este psalmul meu./ Deschid condica de tain? ?i scriu tulburat: Domnul este cu/ mine (...)/ Scriu cartea dubl?, cu pagini duble, cu dou? feluri de litere,/ cu dou? feluri de adev?ruri, cartea despre via?? ?i despre/ moarte. Scriu „citirea" lui Dumnezeu (...)/ Domnul moare ?i înviaz? în text. Scriu peste alt scris./ Sunt tulburat ca în prima zi de ?coal?". Obsesia palimpsestului, a scrierilor în straturi succesive, chiar aplicarea tehnicii unei asemenea scriituri a avut-o ?i Marcel Proust, prietenul de o via?? al Prin?ului Bibescu, so?ul Marthei Bibescu, personalitate fascinant? a Europei interbelice, încununat? cu mari premii ale continentului. S-ar putea ca Paul Aretzu s? ?tie, în plus, c? exemplarul cel mai vechi al Psaltirii – datând din secolul al patrulea dup? Hristos, însumând 490 de pagini, caligrafiate cu cerneal? din pigmen?i de fier, pe un pergament – a fost descoperit în 1984, într-un cimitir al cre?tinilor cop?i din Al-Mudil, localitate din vecin?tatea platoului Giseh, pe care se înal?? marile piramide egiptene. F?cut sul, pergamentul cu acea Psaltire str?veche a fost pus drept pern? sub capul feti?ei de 12 ani înmormântate acolo. Tot a?a, psalmii lui Paul Aretzu pot avea rol de carte de c?p?tâi, care s?-l înso?easc? pe poet ?i pe cititorii s?i în c?utarea izb?virii de cele lume?ti ?i întru credin?a în Dumnezeu.
Psalmul 7: „Doamne, f? oasele mele s? zboare ?i nu s? intre în p?mânt/ ca un plug".
Psalmul 9: „Doamne, î?i vorbesc cu buzele lipite de p?mânt. Întoarce/ pielea ochilor mei de la frumuse?ile trec?toare. D? ochilor/ mei mana Scripturii, d?-mi vedere cereasc?".

Crâncena lupt? cu timpul - sub care se plaseaz? cvasitotalitatea crea?iilor lui Paul Aretzu - este dus?, în Psalmul 12, pân? la o interoga?ie menit? sfid?rii acestuia: „P?rinte, exist? cu adev?rat timp ? (...) Doamne, f?-m? blând hermeneut al credin?ei, c?ci Tu e?ti Dumnezeu al dumnezeilor ?i nu Dumnezeu al unor copii (...) Doamne, înva??-m? scrierea c?r?ilor (...) În vanitatea mea, credeam c? f?r? mine n-ar exista timp (...) D?-mi, Doamne, un toiag bun pentru drumeagul/ cuvintelor, f?-mi timpul îndur?tor" (s. n.). Îndoiala, nelini?tea, lipsa de credin?? în propriul eu îl duc pe autor pân? într-acolo încât îi cere Demiurgului ceva ce numai un poet de talia lui Aretzu ar fi putut solicita: „Caut?-m?, Doamne, fiindc? sunt r?t?cit, apuc? degetele mele. Crede în mine, Doamne" (Psalmul 16).

Psalmul 46: „M-ai înv??at, Înv???torule, s? vorbesc ?i s? scriu. Cine intr?/ într-o carte intr? într-o s?mân??./ Acum Duhul Sfânt scrie în inima mea cartea Evangheliei,/ acum Dumnezeu îmi vorbe?te prin t?cerea t?cerilor".
Psalmul 54: „Unde este fânul pe care l-am cosit acum zece ani ? Unde/ este fratele meu din copil?rie ?/ S? mori cu dragoste, cu toat? dragostea, pentru Domnul/ t?u./ Deasupra mormintelor, galaxia cuvintelor".
Psalmul 61: „Doamne, ca un cocon cre?te psalmul din Cuvântul f?r?/ început ?i f?r? sfâr?it".

Încununarea c?r?ii, cheia de bolt? o constituie Psalmul 75, care ar trebui citat integral. Decup?m, din lips? de spa?iu, doar începutul: „Bisericile sunt semin?e ale Duhului, c?zute din cer./ Eu m?nânc pâine r?stignit?.(...) Psalmul este cuvântul întrupat" – ?i finalul: „Sunt un om pierdut ?i nemaig?sit de nimeni. Cu ochi/ gânditori./ Doamne, vreau s?-mi retrag toate cuvintele ?i s? încerc/ iar..." (s. n.) De o cert? originalitate, psalmii lui Paul Aretzu penduleaz? între iubire/ lumin?/ credin?? ?i mântuirea prin cuvânt/ Cuvânt (Logos, Dumnezeu), în poeme cu ampl? rezonan?? -, în care faldurile barocului par ceva firesc, înglobând uneori chiar drapaje/ falduri cu substrat oracular. Cartea cu anluminur? (2010) cuprinde 117 poeme, al c?ror model este versetul biblic. Dac? la Nichita St?nescu iubirea este leoaic? tân?r?, la Paul Aretzu – c?l?tor neobosit în c?utarea absolutului – timpu-i dictator tân?r. Singura salvare a poetului este o nou? scriere, sub obl?duirea ramurii de aur.

Temele na?terii ?i mor?ii, ale intr?rii ?i ie?irii din timp revin obsedant.
- P. 268: „un cioc de înger îmi bate la ziu? în piept./ n-aveam nicio ran? ?i sângeram,/ fiind orbit de un verset scris într-o limb? veche./ Dumnezeu vorbind în ger" (...).
- P. 270: „mort ?i îngropat lâng? groap?, în mijlocul/ drumului. suflet ?inând în bra?e/ evangheliarul ilustrat cu anluminur?".
- P. 272: „sângele t?u are memorie".
- P. 273: „scrisul ca o pat? de sânge c?zut? pe z?pad?".
- P. 283: „?i înnoptându-se/ a?teptam înnoirea timpului".
- P. 285: „în t?cerea viitorului/ în dezm?rginire, încol?eau c?r?ile/ din spinii cuvintelor./ a?adar, ochiul înro?it al fratelui Cain./ vârsta la care se moare".
- P. 291: „primii pa?i în istoria sacr?. pe lâng? p?s?rile/ troi?elor ciugulind în r?zoare.// în alte limbi. ?i cu dichisuri poleite./ carte suflat? de duhul pre limba rumâneasc?"(s. n.).
- P. 297: „ca orice încep?tor în citit/ am orbit de la lumina literelor dintâi./ (...) orbec?iam dup? ?tergerea complet? a fe?ei./ ca un înv???cel, eram martor la luarea vie?ii prin citit./ la în?l?area la cer prin citit./ la încol?irea ochiului./ la a doua venire a vederii. amin".
- P. 298: „alc?tuit din cuvintele vie?ii mele. spuse, nespuse".
- P. 299: „ie?i din brazda ta, f?-te pagin? de carte,/ suflet de o zi îndopat cu litere moarte".
- P. 312: „întind sulurile cu scrisul de jos în sus. al/ oamenilor vechi. pe când intru în ceata cânt?re?ilor/ din biseric?".
- P. 318: „limba/ timpului alearg? în cerc precum un animal priponit".
- P. 327: „fiindc? acel sfânt om era sub form? de poart?,/ intrând ?i ie?ind prin sine./ fiind loc înfrico?at./ ?i Dumnezeu î?i va aminti de el la masa Lui".

Piesele lirice de la pagina 340 pân? la pagina 366 pot fi citate integral. De la poemul - om întins pe jeratic ?i poemul se zvârcolea cu omul în el sau de la m?rturisirea umil?: „m? po?i învia oricând. chiar dac? n-am murit./ m? po?i g?si în cimitirul viilor, lucrând anluminura./ vrabie singur? pe câmpul cu brume" ?i de la poemul insectar la miner al cuvintelor pân? la „icoanele sunt vii", „din icoane cad mere coapte, sângerând", sau la soldatul p?cii, r?scrucea luminii ?i curgerea spre izvor, „pân? nu ne dau aripile crucii (...) pân? când mâna întins? nu ajunge la fruct" -, crea?ia liric? a lui Paul Aretzu s-a domolit, odat? cu urcarea Golgotei timpului/ vârstelor, trecând de la clamarea patimilor ?i a sângelui clocotitor la medita?ia grav?, mustind de tâlcuri neb?nuite. Taifunul suprarealismului, din prima faz? de crea?ie, uneori cu stranii, ostentative accente de sexozofie, a l?sat loc împ?c?rii, cuminec?rii, rug?ciunii. ?tiind c? semnul creatorilor adev?ra?i îl constituie afirmarea unui stil propriu, Paul Aretzu ?i-a f?cut un program din a-?i consacra/impune un limbaj poetic propriu, o expresie personalizat? atent ?i discret, tinzând c?tre un vocabular specific ?i chiar o sintax? singular?, definitorie pentru el. Fiecare dintre psalmi se încheie cu versuri antologice, care deschid calea c?tre urm?toarea psalmodiere a poetului, cititor al Sfintelor Scripturi. Izbânda sa în aceast? direc?ie este pe cât de dificil?, pe atât de onorant?, demn? de laud?. Convingerea reliefat? mai sus ne este sus?inut? de întreaga antologie cu titlu de ritual: ?tergerea complet? a fe?ei (colec?ia Opera Omnia - Poezie contemporan?, Editura TipoMoldova, Ia?i, 2011, 382 p.). Gestul ?tergerii chipului - subliniem, cu virtu?i de ritual str?vechi - îl aveau str?mo?ii no?tri, traco-geto-dacii, îl perpetu?m ?i noi, românii, înainte de a ne a?eza la sfânta mas?, îl au ?i chinezii. La ei, ?erve?elele fierbin?i, din fibr? moale de bumbac, au efect de lini?tire profund?, cu îmbieri la reculegere. ?tergerea chipului te rupe de trepida?ia, de nimicniciile lumii curente, te preg?te?te pentru trecerea în t?râmul de tain? cu hrana oferit? de Divinitate, hran? care nu-i doar de ordin material, ci ?i spiritual. Orice mas? constituie un prilej minunat de t?inuire cu convivii, de comunicare ?i comuniune cu Dumnezeu. La Paul Aretzu, ?tergerea complet? a fe?ei nu înseamn? câtu?i de pu?in ?tergerea identit??ii. E vorba, fire?te, de sp?larea de impurit??ile acestei lumi, de luarea v?lului beznei de pe ochii poetului clarv?z?tor ?i înainte merg?tor, cople?it de contingent. Desigur, e vorba, înainte de toate, de rena?terea sa într-o alt? dimensiune: spiritual?, în Lumina Divin?. ?tergerea complet? a fe?ei este cartea iert?rii, mântuirii ?i învierii lui Paul Aretzu – poetul autentic din inima Romana?iului ?i a Olteniei, care, la fel ca Arghezi, a debutat editorial abia la vârsta de 47 de ani. Dincolo de vremi ?i mode, el r?mâne o voce distinct?, de prim plan în arealul de aur al poeziei române?ti din zorii mileniului al treilea. Um?r la um?r cu Adrian Maniu, Vasile Voiculescu, Valeriu Anania, Eugen Dorcescu ?i Tudoric? Mihalache, reputa?i autori de poeme de inspira?ie biblic?, Paul Aretzu se înscrie într-o familie de referin?? , nefiind cu nimic mai prejos de ace?tia. Lirica sa ne duce cu gândul la o afirma?ie memorabil? a lui Octavian Paler din cartea Un muzeu în labirint. Istorie subiectiv? a autoportretului (Editura Cartea Româneasc?, 1986) : „Oracolul de la Delfi nu era, poate, decât un spectacol organizat pentru a da pelerinilor ocazia s? vad? sfatul înscris pe frontonul templului lui Apolo: Cunoa?te-te pe tine însu?i". Con?tient, asemenea lui Nietzsche, c? un om poate fi apreciat numai dup? cantitatea de singur?tate pe care o îndur?, Paul Aretzu ne convinge c? filozofia sa de creator autentic poate fi rezumat? în cuvintele: Privesc înl?untrul meu, deci exist. Sau: Numai cine se caut? pe sine îl g?se?te pe Dumnezeu. R?sturnat în oglind?, acest adev?r sun? a?a: Numai cine îl caut? pe Dumnezeu se g?se?te pe sine. footer