Revista Art-emis
Iadul multiplicat PDF Imprimare Email
Nicolae Teoharie   
Joi, 01 Noiembrie 2012 03:12
Aurel Anghel-art-emis-2„Citind gerunzii", cartea de poeme a lui Aurel Anghel, care apare la Editura Caracter Print, este o tentativă a poetului de a evada din închisoarea cuvântului. Fără preget, poetul caută uşi, ferestre, ieşiri citind gerunzii. Gerunziul este o calitate a timpului care simulează în limbaj curbura spaţiului, încetinirea curgerii timpului şi în această lentoare poetul „ia la rost/filozofia vieţii". Aproape toate poemele volumului se deplasează între cotidian şi transcendenţă, între un aprig balcanism şi o dojană a cuvântului. Este acest volum o introspecţie într-o lume fumegândă, cum frumos spune Aurel Anghel în poemul „Aleşilor", acolo unde se moare „de dorul minciunilor" şi a celor temporari dădători din gură". Este mâhnire, îndoială şi nefericire în lume, lume pe care hoţii coloraţi o fură de sub ochii noştri, sub privirile mustrătoare ale străbunilor care văd toate acestea prin fiinţe vegetale – brânduşe roz. În acelaşi timp „Citind gerunzii" este şi o sondare în golul dinlăuntrul cuvântului pentru că există teama poetului ca un cuvânt golit de sens să acopere şi să vieze o realitate găunoasă, un real absurd, ca la T. S. Eliot - oamenii găunoşi. Apoi, din nou, ne întoarcem în peisajul românesc pârjolit de trădări, minciuni şi terori comuniste („informatori/lucrători calificaţi/la cooperativa Ochiul şi Timpanul") şi continuat de prezenţa unor fiinţe seci – senatori, deputaţi, moderatori de televiziune, afacerişti, borfaşi. Ce trebuie să facem ca să ne lecuim? Să „exersăm tăcerea" (frumos!) şi răbdarea, două precepte christice şi deopotrivă filozofice.

Lumea lui Aurel Anghel este un fel de sandwich: un strat de cotidian, un strat de mister, apoi un strat de realitate, o felie de transcendenţă, un strat de lumină, unul de întuneric şi, peste ele, cuvântul, cel care spală lumile. Ce este o lume pentru Aurel Anghel? O călătorie: „voi călători prin lume/în remorca unui tir/până la curba fatală"; sau o aglomerare de evenimente, o grămadă de locuri peste o grămadă de timpuri, cum sugerează poetul în „Corabia", o corabie scârţâind din toate încheieturile sub greutatea unei umanităţi nebune, corabie care face ocol întunericului din interiorul fiinţei. Poemul „Scara de nisip" este foarte frumos şi aduce în discuţie fragilitatea cuvântului, cuvânt care se nisipează între concept şi imagine, imagine a unei vieţi deja scurse. „un bici de pluguşor,/castele din coceni de porumb", imagini prinse între „marginea cuvintelor obosite" (foarte frumos spus). „Dao - calea ca o curgere", Biblia, Evangheliile şi Coranul sunt tot atâtea cărţi citite şi asimilate pentru tot atâtea religii - budismul, iudaismul, creştinismul şi islamul – convieţuind sub un singur creator: cuvântul. Dar cuvintele au sensuri care nu încetează să tragă cu ochiul la lumea de azi (era să zic la iadul de azi) sau la lumea ce va veni, iadul multiplicat. Numai cuvintele scoase din text au privilegiul de a ajunge acasă simbolizând o existenţialitate a banalului sau a dumnezeirii, „becul de o sută din toate magazinele/casa de nebuni din vila de la ţară/arcuşul meu de vioară/perna de sub vis"(superb!!), toate ca la Borges între lumină şi întuneric, într-o stare de perpetuă veghe într-un întuneric de iad: gunoaie, câini de pripas, oraşe afumate, resturi menajere, reclame, găleţi, bidoane, femei frumoase, paltoane, transfugi..., un iad... Şosele, ferestre, pomi, copii, război, ape... un iad din care totuşi nu vrem să plecăm.

În poemul „Armistiţiu" poetul se revoltă împotriva „întunericului/hăului din mine". În poemul „Cele mai noi" se sugerează că de multe ori cuvintele au chip de oameni şi dacă iubim cuvintele şi îmbrăţişările lor apoi să se ştie că iubim oamenii, pe ştiuţii şi neştiuţii locuitori ai Poeziei. În mai multe poeme se transmite „suferinţa" textului atunci când o parte a realului, adică a prezentului trăit, este acoperită de sensul unui cuvânt, care sens ar fi altul din clipa în care a mai fost folosit pentru a astupa alt gol şi a crea realul. Se vorbeşte despre „un balaur polisemantic cu şapte capete/cu pixul în mână" care umple de întuneric limba română, etc., etc. Trebuie să remarc aici că îmi este greu să înţeleg intertextualitatea, cum zice poetul, „sintagma/însoţită de gărzile de corp/prepoziţiile" (ceea ce nu e rău spus); sau un „Moş Crăciun cu daruri semantice neaşteptate". Toate acestea nu-s pe înţelesul meu deoarece, vorba poetului, „deodată/cineva îmi aminteşte/că sunt muritor/şi mă ascund în netrbnica mea vorbărie". Ceva, ceva aş pricepe eu, dar nu pe cât trebuie, aşa că-l prefer pe poet „prin pădurile de suflete/bântuite de întuneric/când vântul uscat leagănă crengile pomului oprit/în întunericul fără cer/aparenţă deşartă/domneşte acolo" (din poemul „Sămânţă"), adică o altă lume, adică o luăm de la capăt şi ne e bine în păcatul originar şi aşa ajungem la simfonia fierbinte a hoţiilor celor suspuşi. Odată întors înlăuntrul cuvintelor neştiute (nerostite, poetul se întoarce şi priveşte în sine tocmai coborând în cuvânt şi trece astfel prin sine, cunoscându-se pe sine, cunoscând astfel lumea şi iubind-o „Trecere". Împotriva întunericului cuvântul este cel mai bun tranchilizant. „Citind gerunzii" este o carte deloc uşor de lecturat, o carte străbătută de un mister al întrebărilor, o carte care ne arată că lumea nu e departe de iad, dacă nu cumva e chiar iadul, dar un iad din care nu vrea nimeni să plece. footer