Revista Art-emis
Reflecţii de cititor PDF Imprimare Email
Maria Rugină   
Duminică, 07 Octombrie 2012 18:32
Mariana Gurza-Pe urmele lui Zenon
De la intimitate, prin alteritate, spre infinitate

Dacă m-ar întreba cineva cum o percep eu pe poeta, eseista, jurnalista Mariana Gurza, l-aş invita să contemple „Cumințenia Pământului", a lui Constantin Brâncuși: o acumulare interioară, sugerând liniștea preaplinului, o armonie perfect ritmată a curbelor de gând, o cuprindere întrebătoare, dar calmă, a sinelui neîncăput. Mă confirmă, fără tăgadă, și recentul volum de versuri „Pe urmele lui Zenon", Editura Timpolis, 2012.
Cerul filosofiei grecești este brăzdat de două stele cu acest nume: Zenon din Elea (490-430 î. Hr.) - autorul paradoxurilor (aporii) care, incitând până la scrâșnet gândirea contemporanilor, a rupt stăvilarele tradiției, conturând matca abordărilor dialectice, descinzând din Parmenide, și a preimplantat stâlpii logicii formale; Zenon din Kition (Larnaka) - 334-326 î.Hr. - fondatorul stoicismului, unul dintre cele mai complexe curente de gândire din antichitatea greco-romană, cu reverberații de neoprit peste timp și spații.

Simțirea fremătândă și gândirea căutândă a Marianei Gurza au aruncat o punte-arcadă spre aceste izvoare nesecate, aspirând înspre prezentul nostru învolburat sâmburi de lumină, pe care i-a semănat, cu cel mai firesc firesc, pe calea atât de încâlcită a mereu surpinzătorului destin, căruia suntem supuși, fără a ne supune.
Sfâșiată de răspunderea alegerii, la „răscrucea" contemporană de drumuri - unele neclare, altele blocate și multe umblate fără folos - autoarea lansează un strigăt de trezire a nației amenințate să cadă pradă străinilor, „rechini scorțoși" ce ne vor lăsa „cu bruma noastră de mălai/plângând la mormântul lui Ștefan cel Mare" („Inconștiență"). Discipolii lui Zenon din Kition au aprins - într-un moment istoric asemănător, sec. al II-lea î.Hr.- sec. al II-lea d.Hr., când atotputernicia și lăcomia imperială romană atinsese limitele suportabilității - au aprins, zic, rugurile necruțătoare, întru arderea tiraniei, care înrobise și umilise omul și etniile ,,prea mici în marea bătălie" „cu străinul".

Ce poate pune pe masa copiilor şomerul de astăzi, „golit de vise și speranțe", umblând pierdut, „cu lacrimile îngheţate", după „un ban cinstit", când doar sfinților mai „poți să le spui ce doare" („Șomerul singuratic")? Trăim într-o nesiguranță cinic programată: „Ne învârtim în cercuri acrobatice,/ Fiecare vrea să pară mai tenace,/ Nu știm nici când să ne oprim,/ Dar spectaculos ne rostogolim.// Politica a devenit o poezie,/ Rima este mai mult împerecheată,/ Versu-i plin de promisiuni și nostalgie,/ Ritmul e alert și strofa deja globalizată..." („Spectacol")

Este idealul lui Zenon din Kition o soluție viabilă, pare să se întrebe poeta? Filosoful grec, de stripe feniciană, propunea în „Politeia" un fel de globalizare bazată pe dispariția tuturor discriminărilor etnice și sociale, o „Cetate a lumii" și a Soarelui, stăpân al universului, cu cetățeni egali, bazată pe libertate, prietenie și fraternitate - vis rămas, cel puțin până astăzi, o verificată utopie.
Și atunci, ce ne rămâne? „Doar rugăciunile îmi dau putere/ După atâta zbucium și durere"(„Smerenie")
„Deschid geamul și simt/ răceala stropului de lume.../ Norii s-au cuibărit la sân,/ mi-e greu să-i încălzesc,/ sunt reci,/ și simt că mi-e stăpân/ doar Domnul ceresc."// („Ramuri triste")

Și totuși, forând mai adânc în ,,fâșiile de lumină" ale timpului, autoarea „așteaptă un răsărit": „Alergam înfrigurată/ spre un sfeșnic pribeag/ întocmai lui Zenon./ Ne-am surpins amândoi/ în noapte întrebând..."(„Pe urmele lui Zenon"):
Există mișcare în nemișcare? Poate sta pe loc o săgeată când zboară? Se află ceva care n-are mărime, nici grosime, nici masă? „Unul în sine este în el însuși o pluralitate" ? (din aporiile cuprinse în „Xyggramma" lui Zenon din Elea)
Arta de a vedea (mythos), de a auzi (lόgos) , de a învăța (,,ratio") înțelepciunea celor vechi o ajută pe Mariana Gurza să privească „infinitul căutând". Și „Speranța aleargă / pe un catarg însorit... / Din versuri am îndrăznit / să-mi fac harfă gândului" („Oglinda dorului").

Născându-se parcă „din nou", prin traversarea suferinței, poeta își regăsește „îngerul", căutându-l, și crește: „Dar acum, Doamne, mă desfăt/ cu darul tău de viață nouă,/ să pot râde, să pot plânge,/ să pot lupta, să trăiesc,/ precum în neclintirea lor stâncile". („Mă uit spre cer") Și dacă „unu" poate acestea toate, crezând în „Unul", de ce toți „alții" n-ar merita măcar să încerce? footer