Revista Art-emis
Cimpo(i)etica PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Adrian Dinu Rachieru   
Miercuri, 03 Octombrie 2012 07:10
Prof. Univ. Dr. hab. Mihai Cimpoi
Mihai Cimpoi - 70

Călător frenetic pe întinsurile românităţii, basarabeanul Mihai Cimpoi nu este doar ilustrul ambasador al unei Provincii. Nume de referinţă în câmpul criticii, eminescologul de la Chişinău reprezintă, se ştie, o autoritate, privind cu ochi avizat peisajul literar. Critic necomplexat, Mihai Cimpoi convinge prin detenta problematică şi anvergură demonstraţiilor, spulberând ipoteza decalajului (de care, nu fără argumente, se face mare tărăboi). Bărbat viguros, un munte de om cercetând cu aviditate bibliotecile, academicianul impresionează şi prin rezistenţă. El n-a căzut prizonierul seducătoarei boeme şi trupu-i falnic n-a fost năruit de întrecerile bahice la care, cu sârg, participă guralivii congeneri.[1]

Cum literatura română, după spusa călinesciană, „este una şi indivizibilă", Cimpoi refuză basarabenismului condiţia de mediu diasporic. Cine a răsfoit densa „Istorie deschisă", consacrată tocmai literaturii basarabene, s-a putut convinge că doar o reconstituire „pompeiană", dând seama de „succesiunea de reînvieri", îngăduie priza la „fenomenul basarabean", aflat la ceasul fericit al regăsirii de sine. Provincia nu e „stearpă pe ogorul literaturii" (cum se încapatâna a crede, chiar în 1992, un St. Ciobanu). E drept, condiţia tragică, teroarea Istoriei, mişcarea circulară ca forma mentis ar explica sacrificiul esteticului şi puseele mesianice. Cercul, potrivit demonstraţiei lui Mihai Cimpoi, rămâne figura emblematică a spiritului basarabean. Doctrina basarabenismului a fost şi este necesară având în vedere circumstanţele istorice şi culturale, opunându-se tăvălugului rusificării şi opacitatii centriste. Dar ea se varsă în albia largă a românităţii, recuperarea culturală excluzând derogările valorice. Chiar „friabilă" fiind, literatura s-a dezvoltat rizomic şi a dovedit, în timp, o rezistenţă subterană, salvatoare, oferind un eticism ardent şi o esteticitate, uneori, rudimentară. Dar speranţa regăsirii în interiorul aceleaşi culturi, fără a folosi două cântare critice, rămâne întreagă. Liantul invincibil al reîntregirii este, indiscutabil, cel cultural.

Desfăşurările sale exegetice, deloc îndatorate unui regionalism tâfnos vizează întreaga cuprindere a spiritului românesc. Aventura literaturii basarabene se poartă în numele unui orgoliu stimabil (ar fi zis Perpessicius), dar practicând „reducerea la scară"; având, aşadar, şansa inserţiei şi evitând delirul zonal. Iată, de pildă, Cimpoi scria cu „îngăduită mândrie"[2] despre primul roman anonim basarabean (numit convenţional „Aglaia" şi anticipând „cu o oră" romanul lui Filimon); dar si despre descoperitorul manuscrisului, istoricul Ion Varta. Cine va fi fost autorul? Supozitiile criticului întretin o spumoasa broderie speculativa. Sfinxul - suntem avertizati - tace deşi există speranţa că vor fi smulse şi alte manuscrise din mapele pecetluite. Elanul detectivistic, din fericire, n-a obosit.

Cartea despre Blaga era, de fapt, o reînnoită pledoarie pentru unitatea spaţiului mioritic. Dincolo de fatalitatea etnică a categoriilor stilistice, dincolo de viziunea arcadică, adăpostita în orizontul misterului, M. Cimpoi, pe urmele lui Noica, vorbeşte de raţionalitatea acestei filosofii, interesată de „fiinţa întrebătoare de fiinţare". Autoritatea filosofiei blagiene a stârnit discuţii fireşti în Basarabia. Să ne amintim că Nichifor Crainic descoperea un „fluviu de orientalism" sorbit de matca sufletului ancestral ori de „măsura românească" (pentru care pleda Al. Al. Leontescu). Iar devenirea fiinţei, eul scindat, sedus de revelaţii contrarii, în fine, cunoaşterea problematizată (Lucifericul), schiţând un „model pre-ontologic" întreţineau ambiguitatea blagiană pendulând între arătatul şi ascunsul. De aici pleacă şi dificultăţile recepţiei. Iar în cazul Basarabiei chestiunea se pune în termeni lipsiţi de echivoc. „Păsăreasca" unor exegeţi, manevrând un lexic lemnos ori încărcat de preţiozităţi sfârşeste prin a-l opaciza pe marele poet-filosof.

În fond, Blaga, cercetând „fenomenul basarabean", aprofunda matricea românească si fortifica spiritul naţional (în sensul disocierilor de mai târziu ale lui Nichita Stănescu). Dar Mihai Cimpoi, bun cunoscător al realităţilor basarabene sesizează ca „trei Blaga" au fecundat spiritul Provinciei. Ar fi, întâi, generaţia '30 (pe linia Costenco-Meniuc-Magda Isanos), atrasă de paradisiac şi dezmărginire, cutreierată de „înfiorarea panteistă" şi dezvoltând perspectiva sofianică. Atingând, astfel, liniştea mioritică (cazul George Meniuc). Şi am mai putea vorbi de episodul Crainic, profesor de teologie la Chişinau. Urmează generatia lui Grigore Vieru, preluând şi prelucrând principiul matern al Universului şi nebuloasa Satului-idee. Invocând, securizant, făptura mamei, Grigore Vieru o înţelege ca fiinţă axială („Eine Urmutter") şi se reîntoarce la acea deplinătate vitală a primordialului, masiv dar răscolit de frăgezimi, care ne atrage în sorbul unei boli cosmice. Şi, în fine, după blagienii E. Coşeriu (cu începuturi poeticeşti) şi Al. Lungu, ultima promoţie, ivită sub semnul coagulant al Renasterii (demonstrând unitatea spaţiului mioritic, idee atât de draga lui Mihai Cimpoi) dar şi al Postmodernismului centrifug, întreţinând atâtea polemici, cu sau fără miză, împinse însă în pragul canibalismului transprutean. Se uită, păgubos, că valorile coexistă. Că furia contestărilor nu îngăduie o recepţie calmă. Acea altă poezie, visând a se despărţi de „mioritismul ancestral" (Eugen Lungu) flutură zgomotos şi arţăgos steagul sincronismului. Iconoclastia optzecistă este una recuperatoare, blamaţi fiind poetaştrii refugiaţi în „bastionul tradiţiei". Dar Mihai Cimpoi e convins că deasupra acestor inflamări poetice, a repetatelor încăierări, există o continuitate organică: „marea temă basarabeană a înstrăinării", ontologizată la extrem[3]. Ca factor de echilibru, ca arbitru al eleganţei, criticul de la Chişinău, dominând suveran „olimpul republico-moldovenesc" (N. Negru) încearcă să stingă excesele.

„Cumpăna cu două ciuturi" (Ed. Augusta, 2000) se înscria aceleiaşi tendinţe. Scris într-o vreme descumpănită, lărmuitoare, atâtând răfuiala cu valorile, eseul (o colecţie de eseuri, pentru a fi exacţi) vrea să surprindă şi să cuprindă relaţia sufletului românesc cu Istoria. Centrul de greutate al demonstraţiei rămâne, negresit, fiinţa cumpănitoare eminesciană. Or, la Eminescu, a cunoaşte înseamnp a cumppni si creierul rămâne „cântarul înţelesului". Sfatul de a ne despărţi de marele poet nu poate fi urmat de criticul de la Chişinau. Atent la „dialecticitatea" verbului a cumpăni şi la modulaţiile fiinţiale, Mihai Cimpoi nu se pripeşte; deplânge, negreşit, fiinţa neîmplinită şi afla în câştigul noician întru „o vocabulă fericită", împăcând - sub cer românesc - înţelepciunea cu filosofia. Efortul revelării Fiinţei nu ocoleşte popasul exegetic pe latura ei negativă: zadărnicia, autodispreţul, molima complexelor, reacţia întârziată la provocţrile istoriei, definind un neam fără constiinţă istorică (cum, nemilos, se pronunţase Cioran). Temperamental, M. Cimpoi respinge excesele. Va elogia fără rezerve o întreagă traditie culturală fecundata de eminescianism, vede în marele poet (cel care se mărturisea: „în mine bate inima lumii") modelul cultural cu adevărat demn şi deplânge, repetat, nepăsarea românească. Adică o tară care, lăsată în voia valurilor, traieste cu faţa la trecut, dezinteresată parca de propriu-i destin. Dar să nu uitam, Mihai Cimpoi are încredere în rolul coagulant al marginii. Lumea basarabeană, brusc precipitată sub „logica istoriei", dovedeşte o îmbucurătoare redesteptare naţională. Scriitorii - observa faimosul eminescolog - au fost cei care au lansat „strigătul existenţial". În pofida eliticidului, în pofida românofobiei (cultivată metodic), reintegrarea în context românesc se anunţă victorioasă. Chiar dacă în lungul sir al mistificărilor, chestiunea Basarabiei a devenit un caz monstruos.

Efortul lui Mihai Cimpoi, truditor pe solul culturii, evită frazele sforăitoare şi hei-rup-ismul conjunctural. Încrederea sa e tonică. Ins cumpănit, academicianul de la Chişinau crede în politica paşilor mărunţi. Spirit aşezat, exegetul priveşte încrezător şi e convins că invocata logică a Istoriei va face dreptate unui neam răbduriu, greu încercat. „Stâlp" al vieţii culturale basarabene (cum, nimerit, l-a văzut Eugen Simion), el priveşte cu înţelegere, chiar plusând, relieful axiologic (inevitabil accidentat) şi, prin umoarea sa „egala", este - indiscutabil - o voce credibilă. Dar, să recunoaştem, are în spate o operă impunătoare, scrisă cu talent şi chibzuinţă. Şi, desigur, cu multă ştiinţă de carte. Înainte de orice, Mihai Cimpoi este un insăţiabil cititor. Istoria sa, fatalmente, este o istorie culturală şi dă seama despre o tragedie colectivă, încercând să înlature fragmentarismul, mistificarile şi manipularile, pecetea proletcultismului sovietizant, violentând „caracterul fiinţial". Examenul supraistoric ar fi totalmente nepotrivit pentru un neam disperat, aflat „la răspântie"; iar rezistenţa basarabeană, pendulând „de la un exil la altul", cu inevitabile compromisuri, şi-a aflat reazemul în limbă şi tradiţie, renăscând spectaculos şi miraculos. Sedus de limbajul noician, criticul nu vrea să fie prea sever şi judecă faptele şi oamenii (estompând, totuşi, biografiile) contextual, cu vădită înţelegere pentru unda tradiţionalist-mesianică. Vocea lui Mihai Cimpoi nu poate fi ignorată chiar dacă nu încape în Istoria manolesciană. El este Ambasadorul unei Provincii, pe care - harnic si inspirat - o cercetează la scara întregului fenomen românesc. Şi un infatigabil constructor, asezând temeinic - nevizitat de bolnavicioşii demoni ai orgoliului - „vorba lângă vorbă şi foaie peste foaie".

Seria oltenească de „Critice", de izbitoare inspiratie maioresciana, dezvolta un evantai tematic de mare diversitate şi bogaţie ideatică, pornind de la porunca mentorului Junimii, cel care - reamintim - avertiza ca demersul critic este „o lucrare necesară în viaţa publică a unui popor". Cu deosebire azi când timpul crizist, descumpănit întreţine o stare belicoasă, producând vacarm, babilonie, intoleranţă şi, inevitabil, ceaţă axiologică - confuzia valorilor. Când, deseori, în aceasta necurmată gâlceavă, valorile sunt maculate, „insultate" decretate ca fiind „expirate"; or, M. Cimpoi, convins ca „avem noroc de valori", ştie prea bine că aceste valori trebuiesc respectate, ca un popor „aşezat" îşi cinsteste scriitorii exponenţiali. Şi acest masiv şi blajin basarabean, trăind cu rost, trudeşte de o viaţă în acest scop; fie că vorbeşte despre complexele literaturii române (pendulând între orizontul mioritic şi cel european) sau despre schizofrenia moldovenească şi obsesia identitară, fie că ataca relaţia dintre Centru si margine şi discută aplicat despre metehnele exilului românesc, fie că - îmboldit de „demonul recitirilor" - coboară în po(i)etica arhetipala[4] sau ne dezvăluie „abisurile receptării" în povestea eminescologiei (după modelul Bohr); în toate, aşadar, se mărturiseşte cu umoare egală, risipind idei şi încercând a ne călăuzi în drumul spre Centru (centrul Fiinţei, se înţelege). Te şi întrebi când scrie acest maratonist al lecturilor, un neobosit călător, ubicuitar, de mare productivism; şi care, observăm fără efort, ţine la tăvăleală şi nu lipseşte nici de la întrecerile bahice, surclasându-şi comesenii. Ceea ce face merită însa toata lauda. Încât, invocând norocul ca destin, pornit din Larga natală, Mihai Cimpoi este un spirit permeabil, de largă cuprindere şi, negreşit, un pilon al românismului.

Un titlu precum „Cumpana cu doua ciuturi" (Carte despre fiinţa românească) dezvăluie tocmai temperamentul său critic: un om cumpănit, vădind seninatate şi echilibru, descoperind trudnic acele „înţelesuri alunecătoare", punând la lucru – în filiaţie eminesciană - „recea cumpăna-a gândirii". Încât, în plin haosmos, glorificând descentrarea (o capcană existenţială, ne previne Mihai Cimpoi), nefixarea, vârtejul relativist - criticul fiinţează ca reper; iar truda sa, sisifică, în răspăr cu nestatornicia, zeflemeaua, trăncăneala ori voluptatea autodenigrării, devenind Opera, probează că avem în academicianul de la Chişinau un neobosit constructor, un nume greu al spiritualităţii noastre.

Ca dovadă, şi ultima sa „provocare". Sărbătorit recent, cu fast, la Chişinau, în cadrul unui prim Congres al eminescologilor, academicianul Mihai Cimpoi a lansat un impozant „Dicţionar enciclopedic Eminescu" (Editura Gunivas, 2012), o iniţiativă „primejdios de vastă", cum sublinia, în „Cuvântul înainte", acad. Eugen Simion. Dar despre acest h(op) şi, îndeosebi, despre volumul lui Theodor Codreanu, tot acolo lansat („Mihai Cimpoi: de la mitopo(i)etică la critica ontological"), într-un număr viitor al revistei. Precizăm doar că titlul propus aici aparţine neastâmpăratului Ion Filipciuc, un împătimit scotocitor de arhive.

Nota redacţiei: Academicianul Mihai Cimpoi a primit luni, 3 septembrie, de la președintele Republicii Moldova, Nicolae Timofti, titlul onorific „Om Emerit", distincție acordată pentru merite deosebite în dezvoltarea literaturii, contribuţie la procesul de renaştere naţională şi la promovarea operei lui Mihai Eminescu. Evenimentul a avut loc în cadrul primului Congres al eminescologilor, desfășurat la Academia de Științe a R. Moldova. Potrivit lui Timofti, activitatea desfăşurată pe tărâmurile ştiinţei, literaturii şi politicului l-a caracterizat pe Mihai Cimpoi drept un distins creator şi susţinător al valorilor culturale veritabile. „Sunteți o personalitate cu sentimente şi convingeri patriotice statornice, drept unul din cei mai activi apărători şi promotori ai identităţii noastre naţionale. În anii epocii totalitare, fiind în repetate rânduri acuzat de naţionalism, aţi dat dovadă de curaj şi onestitate, optând cu înverşunare pentru Adevăr", a afirmat NicolaeTimofti.[5]
---------------------------------------------------------------------
[1] http://revistacultura.ro/nou/2012/09/cimpoietica/
[2] „Caiete critice", nr. 3-4/1997, pp. 99-102.
[3] „Basarabia", nr. 2-3/1994)
[4] Vezi paralela Bacovia-Vieru
[4] Politik.md
footer