Revista Art-emis
Cimpo(i)etica PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Adrian Dinu Rachieru   
Miercuri, 03 Octombrie 2012 07:10
Prof. Univ. Dr. hab. Mihai Cimpoi
Mihai Cimpoi - 70

C?l?tor frenetic pe întinsurile românit??ii, basarabeanul Mihai Cimpoi nu este doar ilustrul ambasador al unei Provincii. Nume de referin?? în câmpul criticii, eminescologul de la Chi?in?u reprezint?, se ?tie, o autoritate, privind cu ochi avizat peisajul literar. Critic necomplexat, Mihai Cimpoi convinge prin detenta problematic? ?i anvergur? demonstra?iilor, spulberând ipoteza decalajului (de care, nu f?r? argumente, se face mare t?r?boi). B?rbat viguros, un munte de om cercetând cu aviditate bibliotecile, academicianul impresioneaz? ?i prin rezisten??. El n-a c?zut prizonierul seduc?toarei boeme ?i trupu-i falnic n-a fost n?ruit de întrecerile bahice la care, cu sârg, particip? guralivii congeneri.[1]

Cum literatura român?, dup? spusa c?linescian?, „este una ?i indivizibil?", Cimpoi refuz? basarabenismului condi?ia de mediu diasporic. Cine a r?sfoit densa „Istorie deschis?", consacrat? tocmai literaturii basarabene, s-a putut convinge c? doar o reconstituire „pompeian?", dând seama de „succesiunea de reînvieri", îng?duie priza la „fenomenul basarabean", aflat la ceasul fericit al reg?sirii de sine. Provincia nu e „stearp? pe ogorul literaturii" (cum se încapatâna a crede, chiar în 1992, un St. Ciobanu). E drept, condi?ia tragic?, teroarea Istoriei, mi?carea circular? ca forma mentis ar explica sacrificiul esteticului ?i puseele mesianice. Cercul, potrivit demonstra?iei lui Mihai Cimpoi, r?mâne figura emblematic? a spiritului basarabean. Doctrina basarabenismului a fost ?i este necesar? având în vedere circumstan?ele istorice ?i culturale, opunându-se t?v?lugului rusific?rii ?i opacitatii centriste. Dar ea se vars? în albia larg? a românit??ii, recuperarea cultural? excluzând derog?rile valorice. Chiar „friabil?" fiind, literatura s-a dezvoltat rizomic ?i a dovedit, în timp, o rezisten?? subteran?, salvatoare, oferind un eticism ardent ?i o esteticitate, uneori, rudimentar?. Dar speran?a reg?sirii în interiorul acelea?i culturi, f?r? a folosi dou? cântare critice, r?mâne întreag?. Liantul invincibil al reîntregirii este, indiscutabil, cel cultural.

Desf??ur?rile sale exegetice, deloc îndatorate unui regionalism tâfnos vizeaz? întreaga cuprindere a spiritului românesc. Aventura literaturii basarabene se poart? în numele unui orgoliu stimabil (ar fi zis Perpessicius), dar practicând „reducerea la scar?"; având, a?adar, ?ansa inser?iei ?i evitând delirul zonal. Iat?, de pild?, Cimpoi scria cu „îng?duit? mândrie"[2] despre primul roman anonim basarabean (numit conven?ional „Aglaia" ?i anticipând „cu o or?" romanul lui Filimon); dar si despre descoperitorul manuscrisului, istoricul Ion Varta. Cine va fi fost autorul? Supozitiile criticului întretin o spumoasa broderie speculativa. Sfinxul - suntem avertizati - tace de?i exist? speran?a c? vor fi smulse ?i alte manuscrise din mapele pecetluite. Elanul detectivistic, din fericire, n-a obosit.

Cartea despre Blaga era, de fapt, o reînnoit? pledoarie pentru unitatea spa?iului mioritic. Dincolo de fatalitatea etnic? a categoriilor stilistice, dincolo de viziunea arcadic?, ad?postita în orizontul misterului, M. Cimpoi, pe urmele lui Noica, vorbe?te de ra?ionalitatea acestei filosofii, interesat? de „fiin?a întreb?toare de fiin?are". Autoritatea filosofiei blagiene a stârnit discu?ii fire?ti în Basarabia. S? ne amintim c? Nichifor Crainic descoperea un „fluviu de orientalism" sorbit de matca sufletului ancestral ori de „m?sura româneasc?" (pentru care pleda Al. Al. Leontescu). Iar devenirea fiin?ei, eul scindat, sedus de revela?ii contrarii, în fine, cunoa?terea problematizat? (Lucifericul), schi?ând un „model pre-ontologic" între?ineau ambiguitatea blagian? pendulând între ar?tatul ?i ascunsul. De aici pleac? ?i dificult??ile recep?iei. Iar în cazul Basarabiei chestiunea se pune în termeni lipsi?i de echivoc. „P?s?reasca" unor exege?i, manevrând un lexic lemnos ori înc?rcat de pre?iozit??i sfâr?este prin a-l opaciza pe marele poet-filosof.

În fond, Blaga, cercetând „fenomenul basarabean", aprofunda matricea româneasc? si fortifica spiritul na?ional (în sensul disocierilor de mai târziu ale lui Nichita St?nescu). Dar Mihai Cimpoi, bun cunosc?tor al realit??ilor basarabene sesizeaz? ca „trei Blaga" au fecundat spiritul Provinciei. Ar fi, întâi, genera?ia '30 (pe linia Costenco-Meniuc-Magda Isanos), atras? de paradisiac ?i dezm?rginire, cutreierat? de „înfiorarea panteist?" ?i dezvoltând perspectiva sofianic?. Atingând, astfel, lini?tea mioritic? (cazul George Meniuc). ?i am mai putea vorbi de episodul Crainic, profesor de teologie la Chi?inau. Urmeaz? generatia lui Grigore Vieru, preluând ?i prelucrând principiul matern al Universului ?i nebuloasa Satului-idee. Invocând, securizant, f?ptura mamei, Grigore Vieru o în?elege ca fiin?? axial? („Eine Urmutter") ?i se reîntoarce la acea deplin?tate vital? a primordialului, masiv dar r?scolit de fr?gezimi, care ne atrage în sorbul unei boli cosmice. ?i, în fine, dup? blagienii E. Co?eriu (cu începuturi poetice?ti) ?i Al. Lungu, ultima promo?ie, ivit? sub semnul coagulant al Renasterii (demonstrând unitatea spa?iului mioritic, idee atât de draga lui Mihai Cimpoi) dar ?i al Postmodernismului centrifug, între?inând atâtea polemici, cu sau f?r? miz?, împinse îns? în pragul canibalismului transprutean. Se uit?, p?gubos, c? valorile coexist?. C? furia contest?rilor nu îng?duie o recep?ie calm?. Acea alt? poezie, visând a se desp?r?i de „mioritismul ancestral" (Eugen Lungu) flutur? zgomotos ?i ar??gos steagul sincronismului. Iconoclastia optzecist? este una recuperatoare, blama?i fiind poeta?trii refugia?i în „bastionul tradi?iei". Dar Mihai Cimpoi e convins c? deasupra acestor inflam?ri poetice, a repetatelor înc?ier?ri, exist? o continuitate organic?: „marea tem? basarabean? a înstr?in?rii", ontologizat? la extrem[3]. Ca factor de echilibru, ca arbitru al elegan?ei, criticul de la Chi?in?u, dominând suveran „olimpul republico-moldovenesc" (N. Negru) încearc? s? sting? excesele.

„Cump?na cu dou? ciuturi" (Ed. Augusta, 2000) se înscria aceleia?i tendin?e. Scris într-o vreme descump?nit?, l?rmuitoare, atâtând r?fuiala cu valorile, eseul (o colec?ie de eseuri, pentru a fi exac?i) vrea s? surprind? ?i s? cuprind? rela?ia sufletului românesc cu Istoria. Centrul de greutate al demonstra?iei r?mâne, negresit, fiin?a cump?nitoare eminescian?. Or, la Eminescu, a cunoa?te înseamnp a cumppni si creierul r?mâne „cântarul în?elesului". Sfatul de a ne desp?r?i de marele poet nu poate fi urmat de criticul de la Chi?inau. Atent la „dialecticitatea" verbului a cump?ni ?i la modula?iile fiin?iale, Mihai Cimpoi nu se pripe?te; deplânge, negre?it, fiin?a neîmplinit? ?i afla în câ?tigul noician întru „o vocabul? fericit?", împ?când - sub cer românesc - în?elepciunea cu filosofia. Efortul revel?rii Fiin?ei nu ocole?te popasul exegetic pe latura ei negativ?: zad?rnicia, autodispre?ul, molima complexelor, reac?ia întârziat? la provoc?rile istoriei, definind un neam f?r? constiin?? istoric? (cum, nemilos, se pronun?ase Cioran). Temperamental, M. Cimpoi respinge excesele. Va elogia f?r? rezerve o întreag? traditie cultural? fecundata de eminescianism, vede în marele poet (cel care se m?rturisea: „în mine bate inima lumii") modelul cultural cu adev?rat demn ?i deplânge, repetat, nep?sarea româneasc?. Adic? o tar? care, l?sat? în voia valurilor, traieste cu fa?a la trecut, dezinteresat? parca de propriu-i destin. Dar s? nu uitam, Mihai Cimpoi are încredere în rolul coagulant al marginii. Lumea basarabean?, brusc precipitat? sub „logica istoriei", dovede?te o îmbucur?toare redesteptare na?ional?. Scriitorii - observa faimosul eminescolog - au fost cei care au lansat „strig?tul existen?ial". În pofida eliticidului, în pofida românofobiei (cultivat? metodic), reintegrarea în context românesc se anun?? victorioas?. Chiar dac? în lungul sir al mistific?rilor, chestiunea Basarabiei a devenit un caz monstruos.

Efortul lui Mihai Cimpoi, truditor pe solul culturii, evit? frazele sfor?itoare ?i hei-rup-ismul conjunctural. Încrederea sa e tonic?. Ins cump?nit, academicianul de la Chi?inau crede în politica pa?ilor m?run?i. Spirit a?ezat, exegetul prive?te încrez?tor ?i e convins c? invocata logic? a Istoriei va face dreptate unui neam r?bduriu, greu încercat. „Stâlp" al vie?ii culturale basarabene (cum, nimerit, l-a v?zut Eugen Simion), el prive?te cu în?elegere, chiar plusând, relieful axiologic (inevitabil accidentat) ?i, prin umoarea sa „egala", este - indiscutabil - o voce credibil?. Dar, s? recunoa?tem, are în spate o oper? impun?toare, scris? cu talent ?i chibzuin??. ?i, desigur, cu mult? ?tiin?? de carte. Înainte de orice, Mihai Cimpoi este un ins??iabil cititor. Istoria sa, fatalmente, este o istorie cultural? ?i d? seama despre o tragedie colectiv?, încercând s? înlature fragmentarismul, mistificarile ?i manipularile, pecetea proletcultismului sovietizant, violentând „caracterul fiin?ial". Examenul supraistoric ar fi totalmente nepotrivit pentru un neam disperat, aflat „la r?spântie"; iar rezisten?a basarabean?, pendulând „de la un exil la altul", cu inevitabile compromisuri, ?i-a aflat reazemul în limb? ?i tradi?ie, ren?scând spectaculos ?i miraculos. Sedus de limbajul noician, criticul nu vrea s? fie prea sever ?i judec? faptele ?i oamenii (estompând, totu?i, biografiile) contextual, cu v?dit? în?elegere pentru unda tradi?ionalist-mesianic?. Vocea lui Mihai Cimpoi nu poate fi ignorat? chiar dac? nu încape în Istoria manolescian?. El este Ambasadorul unei Provincii, pe care - harnic si inspirat - o cerceteaz? la scara întregului fenomen românesc. ?i un infatigabil constructor, asezând temeinic - nevizitat de bolnavicio?ii demoni ai orgoliului - „vorba lâng? vorb? ?i foaie peste foaie".

Seria olteneasc? de „Critice", de izbitoare inspiratie maioresciana, dezvolta un evantai tematic de mare diversitate ?i boga?ie ideatic?, pornind de la porunca mentorului Junimii, cel care - reamintim - avertiza ca demersul critic este „o lucrare necesar? în via?a public? a unui popor". Cu deosebire azi când timpul crizist, descump?nit între?ine o stare belicoas?, producând vacarm, babilonie, intoleran?? ?i, inevitabil, cea?? axiologic? - confuzia valorilor. Când, deseori, în aceasta necurmat? gâlceav?, valorile sunt maculate, „insultate" decretate ca fiind „expirate"; or, M. Cimpoi, convins ca „avem noroc de valori", ?tie prea bine c? aceste valori trebuiesc respectate, ca un popor „a?ezat" î?i cinsteste scriitorii exponen?iali. ?i acest masiv ?i blajin basarabean, tr?ind cu rost, trude?te de o via?? în acest scop; fie c? vorbe?te despre complexele literaturii române (pendulând între orizontul mioritic ?i cel european) sau despre schizofrenia moldoveneasc? ?i obsesia identitar?, fie c? ataca rela?ia dintre Centru si margine ?i discut? aplicat despre metehnele exilului românesc, fie c? - îmboldit de „demonul recitirilor" - coboar? în po(i)etica arhetipala[4] sau ne dezv?luie „abisurile recept?rii" în povestea eminescologiei (dup? modelul Bohr); în toate, a?adar, se m?rturise?te cu umoare egal?, risipind idei ?i încercând a ne c?l?uzi în drumul spre Centru (centrul Fiin?ei, se în?elege). Te ?i întrebi când scrie acest maratonist al lecturilor, un neobosit c?l?tor, ubicuitar, de mare productivism; ?i care, observ?m f?r? efort, ?ine la t?v?leal? ?i nu lipse?te nici de la întrecerile bahice, surclasându-?i comesenii. Ceea ce face merit? însa toata lauda. Încât, invocând norocul ca destin, pornit din Larga natal?, Mihai Cimpoi este un spirit permeabil, de larg? cuprindere ?i, negre?it, un pilon al românismului.

Un titlu precum „Cumpana cu doua ciuturi" (Carte despre fiin?a româneasc?) dezv?luie tocmai temperamentul s?u critic: un om cump?nit, v?dind seninatate ?i echilibru, descoperind trudnic acele „în?elesuri alunec?toare", punând la lucru – în filia?ie eminescian? - „recea cump?na-a gândirii". Încât, în plin haosmos, glorificând descentrarea (o capcan? existen?ial?, ne previne Mihai Cimpoi), nefixarea, vârtejul relativist - criticul fiin?eaz? ca reper; iar truda sa, sisific?, în r?sp?r cu nestatornicia, zeflemeaua, tr?nc?neala ori voluptatea autodenigr?rii, devenind Opera, probeaz? c? avem în academicianul de la Chi?inau un neobosit constructor, un nume greu al spiritualit??ii noastre.

Ca dovad?, ?i ultima sa „provocare". S?rb?torit recent, cu fast, la Chi?inau, în cadrul unui prim Congres al eminescologilor, academicianul Mihai Cimpoi a lansat un impozant „Dic?ionar enciclopedic Eminescu" (Editura Gunivas, 2012), o ini?iativ? „primejdios de vast?", cum sublinia, în „Cuvântul înainte", acad. Eugen Simion. Dar despre acest h(op) ?i, îndeosebi, despre volumul lui Theodor Codreanu, tot acolo lansat („Mihai Cimpoi: de la mitopo(i)etic? la critica ontological"), într-un num?r viitor al revistei. Preciz?m doar c? titlul propus aici apar?ine neastâmp?ratului Ion Filipciuc, un împ?timit scotocitor de arhive.

Nota redac?iei: Academicianul Mihai Cimpoi a primit luni, 3 septembrie, de la pre?edintele Republicii Moldova, Nicolae Timofti, titlul onorific „Om Emerit", distinc?ie acordat? pentru merite deosebite în dezvoltarea literaturii, contribu?ie la procesul de rena?tere na?ional? ?i la promovarea operei lui Mihai Eminescu. Evenimentul a avut loc în cadrul primului Congres al eminescologilor, desf??urat la Academia de ?tiin?e a R. Moldova. Potrivit lui Timofti, activitatea desf??urat? pe t?râmurile ?tiin?ei, literaturii ?i politicului l-a caracterizat pe Mihai Cimpoi drept un distins creator ?i sus?in?tor al valorilor culturale veritabile. „Sunte?i o personalitate cu sentimente ?i convingeri patriotice statornice, drept unul din cei mai activi ap?r?tori ?i promotori ai identit??ii noastre na?ionale. În anii epocii totalitare, fiind în repetate rânduri acuzat de na?ionalism, a?i dat dovad? de curaj ?i onestitate, optând cu înver?unare pentru Adev?r", a afirmat NicolaeTimofti.[5]
---------------------------------------------------------------------
[1] http://revistacultura.ro/nou/2012/09/cimpoietica/
[2] „Caiete critice", nr. 3-4/1997, pp. 99-102.
[3] „Basarabia", nr. 2-3/1994)
[4] Vezi paralela Bacovia-Vieru
[4] Politik.md
footer