Revista Art-emis
„Marele singur” - Poetul PDF Imprimare Email
Acad. Mihai Cimpoi, Chişinău   
Duminică, 23 Septembrie 2012 20:40
Vasilcău Traian

Purtând un nume de împărat roman, Traianus (Traian Vasilcău) îşi propune să fie un poet al vechimii zeieşti, invocând mitica vreme ca pe un vis albastru.

Vremile se adună în el ca într-o cutie de rezonanţă; trecute prin sufletul lui fraged ele apar cu ecouri prelungite, stinse sau vii, având un nobil răsunet. Îmbrăcat cu o pelerină romantică, poleită cu pulbere lunară, el este un „vagabond”, un zeu tânăr sau bătrân, un călător în stele şi în ere străvechi. Discursul îi este neoromantic şi neosimbolist cu inflexiuni de lirică galantă medievală, îmbinate cu tonalităţi de colind, romanţă, cântec, de poem „bolnav” sau senin. Se erijează uşor, cu aceste mijloace, în postură de Marele Singur, într-un risipitor de tristeţe, de rege necunoscut de lume şi, bineînţeles, de veşnic cavaler îndrăgostit, trubadur şi colindător modern.

 Bun creator de atmosferă, Traianus scrie de fapt un singur poet constituit dintr-un continuum rapsodic cu variaţiuni, cu reluări şi butăşiri de motive şi cu dispuneri de momente şi stări afective în contrapunct. Firul poetic se toarce dintr-un caier, ca în continuare să se resfire el însuşi în alte fire.

 Cel ce prezidează o astfel de poezie de stări de târziu autumnal sau hibernal este, bineînţeles, Bacovia, invocat de mai multe ori şi prezent subtextual cu motivele sale nevrotice: „Vino cu Bacovia, dulce lumină / Spune-i că este şi nu a murit”.

Discursul poetic curge torenţial, ca pâraiele umflate de primăvară, cu viitură cu tot, şi această năboire de momente sentimentale impune la un moment dat o reţetă contraplinului: „Doctore, sufăr de foarte mult timp / Ca rezultat sunt bolnav de poezie / Într-adevăr, dacă-mi voieşti binele / Prescrie-mi în iarnă zăpezi pe streşini / Cu floare de măr”.

Autocaracterizarea este exactă: Traianus e un bolnav de poezie, care produce continuu stări bolnave cu o mare degajare şi prospeţime, au courant de la plume, adică din zborul condeiului...

În torentul spumos de imagini, momente sentimentale şi mărturisiri sincere (Sinceritatea ca sentinţă, zice poetul) străfulgeră poezii dens-sugestive: „Bate în porţi lumina fulgerând / Biserica îmi dă cu mir pe gând / Şi plânge-nchis în ea un zeu flămân”; „Floare de colţ, şi rară, şi sihastră / Pe munţi amari creşte iubirea noastră”; „Iubirea cântă-n ochii tăi, / Domneşte peste tot şi toate, / Din visul ei la toţi împarte // Tu nu-ţi mai aparţii de-un veac, / Eşti trandafirul plâns din văi - / Şi de-al tău dor îngerii zac”.

footer