Revista Art-emis
Dumitru-Dorin Prunariu - biografia unui cosmonaut PDF Imprimare Email
Emil Lungeanu   
Sâmbătă, 15 Septembrie 2012 14:06
Dumitru Prunariu-biografia unui cosmonaut
Cămin de familişti oferă spaţiu pentru cosmonauţi

După precedentele dedicate lui Tudor Vornicu (2008) şi Dan Mihăescu (2010), laborioasa serie de biografii autorizate iniţiată de Annie Muscă, iată, continuă cu lansarea în spaţiul editorial a recentului volum Dumitru-Dorin Prunariu, biografia unui cosmonaut (Edit. Adevărul Holding, 2012), un vehicul menit să te transporte către una dintre cele mai îndepărtate şi exotice lumi, cea a temerarilor „răzbunători ai lui Icar". Ce-i drept, pionierul acestor călătorii intelectuale rămâne întreprinzătorul Alexandru Stark de odinioară, care, cu memorabilul său interviu furat primului nostru astronaut la întoarcerea pe Pământ, îşi asigurase întâietatea prompt, La cinci minute după Cosmos (Ed. Militară, 1982). Dar autoarea, deşi pornită la drum abia la trei decenii după cosmos, a ştiut să-şi convertească zăbava într-un avantaj net, maturizarea şi ascensiunea eroului cărţii în acest răstimp oferindu-i eo ipso materia primă necesară alcătuirii unei prime biografii după toate regulile artei, culeasă în plin sezon al poamelor coapte. Căci de la junele locotenent-major cu freză Robert Redford de pe copertă şi până la impozantul general de azi, preşedinte al Asociaţiei Exploratorilor Spaţiului Cosmic, al Comitetului O.N.U. pentru Utilizarea Paşnică a Spaţiului Extra-atmosferic, al Consiliului Ştiinţific al Agenţiei Spaţiale Române şi al altor comitete şi comiţii, nemaivorbind de academii, atâtea avataruri prin care a trecut Dorin Prunariu n-au văzut nici toate reîncarnările lui Buddha !

Şi de altfel, cât de multe ai fi putut afla despre dânsul atunci, în 1982, dintr-o ediţie omagială tunsă milităreşte de frizerii Cenzurii? Cititorii nu au avut voie nici barem să-l vadă la faţă, ca nu cumva tânărul star să eclipseze, ferească sfântul, portretul oficial „într-o ureche", căci vorba ăluia din tufiş: „Nu poate nimenea să vadă faţa mea şi să rămână viu!" Iată retrospectiva cenzurării primei cărţi dedicate înaripatului nostru, ale cărei preparative editoriale bagă în faliment chiar şi Circul Balşoi: „De aşezat imaginea cosmonautului pe copertă nici nu se punea problema (...) Nici în interiorul cărţii nu s-a permis publicarea de fotografii. Şeful Propagandei C.C. de atunci, Eugen Florescu, le-a argumentat într-o discuţie autorilor: «Trebuie să punem poze cu Tovarăşul. Dar dacă-l punem pe el, trebuie să-l punem şi pe Brejnev, iar Tovarăşului nu i-ar prea plăcea. Să nu-l punem pe niciunul, dar, în cazul acesta, nu putem publica nici alte poze. Aşa că cel mai bine este să publicăm cartea fără fotografii.»" Haraşo, mai bine aşa decât să păţeşti precum cosmonauţii sovietici căzuţi în dizgraţie, care, prin misterioase retuşuri, „dispăreau" unul câte unul ca nişte halucinaţii din fotografiile de grup publicate de Pravda. Dar parcă la pregătirea festivităţii de decorare ca Erou al R.S.R. din 8 iunie 1981, lucrurile fuseseră mai simple? Acolo, acelaşi argument cu mârâiala româno-rusă la nivel înalt fusese ridicat chiar de Prunariu: n-ar fi oare recomandabil ca înainte de ceremonie să-mi scot din piept orbitoarea steluţă primită de la Brejnev şi s-o ascund, să nu facă al nostru vreo conjunctivită? Aoleo, sare speriat generalul Olteanu, cum s-o dai jos, nastaiaştşii nieştşastie, las-o colo-şa, ori vrei să ne invadeze ruşii?! Iar despre urmarea acelei decizii, vorbeşte de la sine poza de ocazie făcută atunci - „Vulturul din Carpaţi" punându-şi propria stea pe uniforma eroului cu o strâmbătură de zici că-i scoteau măseaua. Şi unde mai pui că în impecabila lui poziţie de drepţi, înstelatul ofiţer se profilează mai înalt cu o bărbie decât Tyranosaurus Scornicex. Ai dat-o dracului, Dorule, mai vezi tu de-acuma stele doar la cinema! Cât despre îndrăzneţul fotograf - Domnul cu el . l-or fi transferat în Antarctica să exerseze cu pinguini. Cel mai greu însă a fost cu răsăritul stelelor de pe umeri: „Dacă în celelalte ţări din estul Europei cosmonauţii primeau un grad militar în plus în timpul misiunii şi la întoarcere încă unul", pe Prunariu l-au făcut căpitan „doar după decorarea la Ceauşescu, cu numai un an înainte de a-l primi la termen." Păi ce, te crezi Bobiţă Turcescu să fii avansat din răcan neinstruit direct l'ent-colonel? „Per aspera, ad astra"! Şi apoi, uite la bietul maior Mitică Dediu (dublura eroului) cum se mai înşelase sperând „că gradul lui militar va fi un avantaj" la selecţie. Ei bravos, dar vârsta n-o pui la socoteală? Şi chelia? Concurenţă dură pentru lansările astea, nu ca la Moculescu cu „Atenţie, se cântă!" Că doar pleci cu 22 milioane de cai în hăţuri, taică, nu cu gloaba aia de te plimbă cu trăsurica la şosea şi mestecă panseluţe. Altminteri, după ce-ai terminat înaltele îndatoriri ale misiunii spaţiale şi te întorci la munca de jos (dacă te mai întorci), gata cu privilegiile: „Chiar dacă viitorul lui părea rupt din basme, iată că, după îndeplinirea misiunii, cosmonautul român şi soţia se trezesc cazaţi la Căminul Militar din Drumul Taberei, după ce i se promisese «apartament cu patru camere în Piaţa Cosmonauţilor, maşină...»" etc.

Auzi colo glumă, taman în Piaţa Cosmonauţilor, asta e la fel cum i-ai promite unui chirurg apartament în Piaţa Matache Măcelarul. Povesteşte Prunariu însuşi: „La Căminul Militar am stat jumătate de an. Bagajele noastre au fost «adăpostite» în hangarul bazei militare de la Otopeni, unde multe au fost mâncate de şoareci. Din lipsă de spaţiu şi de condiţii optime, am hotărât ca pe copii să-i trimitem o perioadă la părinţi, în provincie." Cred că nici măcar Mironov n-o să-i mai zică „extraterestru" după ce va citi aceste aventuri din biografia publicată de Annie Muscă. „Dumitru Prunariu este un român normal, nu este scutit de impozite şi nu are facilităţile unor cosmonauţi din alte state", nemaivorbind de recenta tăiere a pensiei militare, prin comparaţie cu cultul omologilor săi sovietici devenit în anii '60 „o adevărată psihoză colectivă egalată doar de fenomenul O.Z.N.. Cărţi poştale, timbre şi insigne" etc. (Vezi incitantul studiu al lui Walter Famler Im Zeichen des roten Sterns. Zur ikonografischen Kodierung des Kosmospiloten Juri Gagarin . „Sub semnul stelei roşii. Codificarea iconografică a cosmonautului Iuri Gagarin", apărut la Kultur Maschinen şi tradus la noi de Cristian Tamaş.) Cum însă acest reprezentant de maximă altitudine al naţiei noastre „nu a muncit niciodată pentru recompense, ci doar din pasiune", după succesul misiunii orbitale din 14-22 mai 1981 el şi-a reluat zborurile curente în spaţiul aerian al României ca orice alt pilot activ. Atâta doar că generalul Olteanu, de teamă ca nu cumva eroul să păţească şi el niscai gagarinorocire de accident stupid, i-a interzis să mai zboare pe avioane cu reacţie şi l-a mutat la transporturi poştale pe avioane AN-26 (că alea nu cădeau decât cu aprobare specială). Dar parcă Breban nu fusese şi el şofer de taxi? Adevărata umilinţă avea s-o cunoască Prunariu abia în timpurile cele noi postdecembriste. Prin iulie 1991, când împăratul Traian încă nu luase în stăpânire Dacia fiind doar ministru al transporturilor, cosmonautul i-a înaintat ierarhic un referat cu propuneri de îmbunătăţire a aviaţiei civile, dar a fost trimis la plimbare. Reiterarea demersului legitim n-a reuşit decât să-l scoată din sărite pe amiralul Flotei Dispărute („N-auzi, bă, că nu mă interesează aviaţia ta?"), care a doua zi, trosc-pleosc, l-a şi debarcat de la conducerea Aviaţiei Civile Române, înlocuindu-l cu „un nou şef, neexperimentat, dar foarte obedient", poate vreun fost ospătar sau futbolist, căci „în România, fotbaliştii au fost mai apreciaţi şi mai promovaţi de oficiali decât personalităţile care au scris capitole adevărate în istoria ţării" (e şi normal, golurile în poartă fiind mai pe măsura capetelor seci decât vidul cosmic). Să te mai mire atunci catastrofa ce avea să vină peste patru ani la Baloteşti ? Păţania eroului e din aceeaşi specie cu mirobolantul anunţ atârnat azi la uşa unei spelunci: „Pub retro angajează: barman, ospătar, cosmonaut. Informaţii la tel. 0722..." Da, lupta cu gravitaţia terestră e fleac pe lângă lupta cu impostura şi cu deşănţatul cult al veleitaismului - şi tocmai în această morală a fabulei stă adevărata actualitate a „prunariadei" în versiunea Annie Muscă. Frământată dintr-un aluat diferit de grăbitul reportaj al lui Stark cu ale sale „cinci minute" (o reclamă pro domo deloc subtilă) sau de alte precedente precum al Elenei Ştefănescu (Mai aproape de Dumnezeu cu Dumitru Prunariu, 1999) ori al Ceciliei Caragea (Dialog cu Dumitru Prunariu, 2000), cartea de faţă oferă mai mult decât o luxuriantă biografie adusă la zi, ea fiind în ultimă instanţă o veritabilă lecţie despre merit, despre valorile autentice, despre triumful Muncii şi culesul roadelor.

Spaţiul cosmic - testul suprem - nu e pentru secături şi linge-blide. Pe adevăraţii exponenţi ai civilizaţiei terestre îi desemnează Universul, nu cutare revistă mondenă de doi bani, „top" al vedetelor ori sondaj „de piaţă". Lui Kovalionok, aflat pe orbită de peste două luni cu Savinîh la bordul staţiei Saliut-6 (cu care nava lui Prunariu şi Popov urma să facă joncţiunea), nevasta îi trimite clandestin o legătură de ceapă, pe care braşoveanul nostru o piteşte în buzunar înaintea îmbarcării spre stele: iată un pitoresc detaliu anecdotic în stare să definească perfect, el singur, Omul. footer