Revista Art-emis
Dr. Dionisie Dubinciuc - Medicină şi poezie PDF Imprimare Email
Maria Diana Popescu   
Sâmbătă, 01 Septembrie 2012 23:35
Dionisie Dubinciuc-Vine o vreme - copertaClasic şi modern, romantic, îndrăgostit sau resemnat, fascinat de patologia lirică a cuvîntului scris, un doctor de metafore priveşte elegant din carte spre noi. Graţie zestrei culturale vivante pe care o înstăpîneşte, dr. Dionisie Dubinciuc alege, în locul spectacolul vizual, crud şi senzual al poeziei postmoderne, registrul romanţios, răscolitor, nu neapărat prin exaltarea sensibilităţii, cît prin profunzimea semnificaţiilor. Spirale şi ramuri, ca simboluri arhetipale ale structurii sinelui integrat în vers, construiesc un microcosmos poetic unde medicina însăşi pare să opereze profunda şi deseori misterioasa legătură dintre aceste două domenii, devenite brusc inseparabile. Poezia din „Vine o vreme..." , ca suport profilator al unui spirit sugestiv, iterează trăiri poetice proprii (tristeţea, singurătatea, aşteptarea, dorul, chemarea), ca într-o litanie unde înfiorarea mistică şi îndoiala se topesc în crescendoul speranţei, dînd celui ce-l citeşte impresia că se află în luminişul pînzei „Dans în faţa unei fîntîni" de Lancret: „Rugăciuni în miez de noapte, fulgere pe cer senin,/Tremur lung la poarta vieţii cu beţie şi cu dans,/ venerând madone triste în poeme şi-n venin,/ Morţii daţi-i ultimatum, vieţii daţi-i un avans." Mai mult decît nişte legi fundamentale operează în ceea ce este de fapt trupul poeziei sale. Sînt luate decizii ale căror consecinţe nu pot fi prevăzute, multe dintre ele avînd caracterul unei amplificaţii lirice: „Stau aplecat peste câmpia udă/ Şi peste florile ce stau să moară,/ Sunt prea stresat de viaţa noastră nudă,/ Şi cred c-am să dispar aşa-ntr-o doară."

Diferită prin concepţia personală despre materializarea eului liric şi prin gradul pronunţat de sensibilitate a cromaticii sufleteşti, poezia volumului „Vine o vreme..." acţionează ca transformator ce armonizează conflictele lăuntrice cu ţelul individualizării sinelui real, vorbind despre un spirit cult şi echilibrat în continuă ardere, un poet limpede şi cert, care în confruntarea cu antinomiile se lasă scris cu un animism romanţat şi seducător: „Adorm şi mă trezesc în puls rapid/ Şi-ncerc să merg pe pajiştea cea verde,/ Acolo unde nimeni nu ne crede/ Că-n mintea noastră-acum e prea mult vid./ Şi mă trezesc în zori de zi cu rouă/ Cu sufletul mai greu decât mi-e firea,/ Şi-ncep să strig şi caut nemurirea,/ Pentru că, azi, în inima mea plouă". Limbajul seducător trimite la „pădurea de simboluri" din „Corespondenţele" baudelairiene sau la creaţia blagiană, unde semnele conţin mesaje cosmice. În contrast cu imaginea creată de un medic despre sine, în poezie descoperim un romantic preocupat de sentimentul iubirii cu o sensibilitate asemănătoare consolării, nostalgiei şi năzuinţei, un poet al cărui vers susură curat ca apa unui izvor: „Trec din clipa rătăcirii cu crengi rupte în furtună,/ Şi încerc acomodarea într-un haos nesperat,/ Mă dezleg din crengi de vise şi arunc a mea cunună,/ Rup din mine poezia sufletului disperat."

Prin crearea unei mitologii proprii cu elemente de modernitate, iubirea însăşi pare un mit sau o jertfă similară cu cea a lui Kessarian Breb din „Creanga de aur" a lui Sadoveanu, iar exprimarea aceasta lipsită de tendinţa de epatare captează imediat cititorul.

O curgere de versuri calde, cu totul singulare, unde marile teme sînt prezente cu amestecul de sentimentalism, tristeţe şi entuziasm, greu de conceput în afara poeziei. Acestui vital amestec, poetul îi adaugă elemente ce ţin exclusiv de personalitatea sa: inteligenţă, forţă de sugestie, distincţie şi armonie: „Sărutând lumea discret, ca şi trecerea noastră pe aici,/ În vârtejul privirilor mereu neînţelese/ Se ridică pe undele simfoniei, doar cei ce iubesc./ Şi se înalţă în vârf de munte şi în vârf de deal,/ La umbra şesului, apoi în cer,/ Până când liniştea devine veşnică." O poezie care se citeşte cu interes şi plăcere, o poezie care se poate cînta, dar mai ales se trăieşte, aşa cum o trăieşte poetul Dionisie Dubinciuc. Volumul pare un „ecosistem" liric alcătuit din metafore inspirate, din elemente şi simboluri independente sau interconectate, unde poetul se construieşte pe sine ca abstracţiune, şi speranţă, ca păstrătorul unui fruct miraculos din care îşi hrăneşte vremea sa în mersul spre izvoarele eternităţii. Momentul de catalizare, de transfer în haina poeziei, face ca strigătul poetului, uneori sechestrat în propria voce, să fie ca o muzică tristă de îngeri.

Poetul nu ezită să se confeseze, dar îşi sprijină creaţia pe o reţea fermă de criterii şi pe motivaţia ontologică a actului creator, demonstrînd că scrisul este sinonim cu trăirea, iar a trăi înseamnă a inventa în fiecare moment o lume nouă, înseamnă a construi lumi posibile, care metaforic, sporesc realitatea existenţei imediate: „A fost un zvon că mamele nu mai alăptează,/ Iar taţii nu mai iubesc mamele./ S-a zvonit că soarele, luna şi luceferii nu mai strălucesc,/ Iar copacii nu ne mai dăruie umbră/...Greşit/ Se tot zvoneşte prin târg că s-a interzis iubirea,/ iar băieţii şi fetele au apucat-o în direcţii opuse,/ Se aude prin oraş că au înnebunit florile, arborii şi arbuştii,/ Iar contagiunea a prins şi oamenii./ Greşit." Imortalizînd clipele, nu ca ornamente inutile, ci ca podoabe lirice, convingător chiar şi atunci cînd recurge la contraste pe care irump tonalităţi de mîhnire, poetul sugerează că „Vine o vreme..." cînd..., citindu-ne adîncurile nu putem fi niciodată singuri în aparenţa de tristă fiinţare: „Vine o vreme când la raportul final dăm socoteală/...în care din celule am ascuns răutăţile,/ câţi nuferi de apă am smuls, cui i-am rupt sufletul în trei..." footer