Ce altă celebrare mai nemeritată, pentru un venerabil al literelor româneşti, decât una petrecută în surdină, într-un ermitaj silnic şi nedrept, aşa cum l-a găsit pe Henri Zalis, la 21 mai trecut, schimbarea prefixului pentru a opta oară ? Tot mai scump la vedere de câţiva ani încoace, de când şubrezirea sănătăţii aproape că l-a condamnat la „domiciliu forţat", astăzi marele biograf al lui Tudor Vianu va fi trecând pentru mulţi neştiutori drept un „absent motivat" din specia şoarecelui de bibliotecă sau, mai simplu, îngropat în vreun nou şantier literar pe termen lung. Numai că vremurile s-au schimbat prea mult pentru ca asemenea prezumţii să mai funcţioneze când e vorba de munca la domiciliu. În forfota şi „socializarea" din ziua de azi, nu te mai salută la plecare cu „Mi-am luat de lucru acasă" decât niscai director ieşit din minister cu secretara la braţ, iar la Tecuci – Ionel Necula, claustrofil ca Philippide. Adio sihăstriile voluntare de-altădată, bârlogul ursului de la Croisset, turnul de fildeş în care Vigny „avant midi rentrait", mesajele coborâte cu sfoara pe ferestruică de Emily Dickinson.

Cu cinci decenii în urmă, ediţia nr.7007 a ziarului Scânteia explica dispariţia turnurilor de fildeş cu dezlegări de tip proletcultist, ca pe un anacronism, efect normal al „apropierii creatorului de mase". Dar adevărul e că doar fuseseră înlocuite cu turnurile de veghe ale puşcăriilor, şi nici chiar luxul izolării pe care câţiva privilegiaţi şi-l mai puteau permite nu era foarte diferit, în fond, de o recluziune. Ce alta dacă nu cenzura, pe vremea când Bietul Ioanide era în şantier, îl făcuse pe bietul lui constructor să se ascundă acasă ? Iar dacă totuşi îţi făcea hatârul să-ţi deschidă uşa, era doar pentru a te întâmpina în prag înarmat cu foarfeca de tuns manuscrise şi cu expeditivul „Nu vezi că sunt plecat ?". Dar strategica retragere în tranşee a Sadoveanului, pe motiv de boală, din faţa indezirabilului arbitraj al schismei pe care conferinţa naţională i-l cerşea ? Şi iată-l astăzi pe cultivatorul acestor ilustre amintiri din Grădina cu rodii trăind pe propria piele izolarea malgré soi sub noua cenzură a plutocraţiei, de parcă neajunsurile locomotorii n-ar fi fost de-ajuns, adusă de binecuvântata epocă a supermarketurilor cu mari reduceri la telefoanele mobile. Spirit înalt, istoricul Naturalismului în literatura română şi al Romantismului românesc îşi duce în spinare această soartă, e drept, cu o discreţie şi o demnitate ce-mi aminteşte un recent comentariu al partidei de tenis dintre Hradecka şi Serena Williams din turneul W.T.A. de la Madrid : „Şi-a manageriat foarte bine accidentarea, şi-a gestionat foarte bine suferinţa".

Numai că acest stoicism nu face decât să pună în contrast şi mai abitir lipsa de ajutor şi de consolaţie. Barem un Geo Bogza ajuns la asfinţit, împovărat de senectute, de singurătate, de uitare, mai urca totuşi pe-nserate Podul Grant pe propriile picioare ca să vadă „cum moare oraşul", ca într-o ultimă tentativă de reportaj literar, sau mai degrabă cu nostalgia Podului Brooklyn din zilele lui de glorie. Prin comparaţie, monograful lui Flaubert, lui Filimon, lui Zarifopol nu a avut niciodată parte de asemenea altitudini – dar poate că, paradoxal, tocmai asta va avea darul să-l ferească, simetric, şi de declin. Sic transit gloria mundi ! Şi la drept vorbind, discreţia şi tactul absolut remarcabile cu care Henri Zalis s-a făcut prezent întotdeauna în jungla literaturii române vor fi încurajat şi ele întrucâtva, chiar dacă nu decisiv, să le fie cedată altora întâietatea. Căci risipa de scrupule şi menajamente pe care o face prefaţându-şi volumele de memorialistică sau de istorie literară, dintr-un exemplar respect faţă de cititor, cu rafinării şi ceremonialuri de politeţe lucrate până la broderie, ţin nu atât de recuzita caligrafului, cât de omul însuşi. „Le style est l'homme même". Undeva bunăoară, el găsea de cuviinţă să se explice introductiv cu o simplitate de lampadofor ce înnobilează demersul: „Pomenind nume şi destine scriitoriceşti, nu îmi atribui alt merit decît al consemnării faptelor... Cu ajutorul lor luminez un drum..." Inconfundabil rămâne în această privinţă şi în eretica, antidogmatica sa Istorie condensată a literaturii române (1880-2000), unde-şi făcea o datorie din a-şi motiva cu minuţie opţiunea pentru ruptura cu stereotipul cronologic al clasicelor panorame literare în favoarea unui anistorism bazat pe înrudiri estetice, pentru esenţializarea prin reducerea la o continuitate strict valorică. Impactul firesc al unei inovaţii aşa de îndrăzneţe îşi găsea ameliorarea în aceeaşi manieră reverenţioasă, ofertantă, străină de orice didacticism şi sentenţiozităţi („în măsura în care semnalăm un posibil cod de lectură", „proiectul de faţă" etc.), abundentă în determinanţi pentru calibrarea precisă a enunţurilor după modelul obsesivului „mot juste" flaubertian.

Pentru Henri Zalis, asumarea răspunderii pentru pagina scrisă pare să funcţioneze ca un adevărat reflex, dovadă şi postura de călăuză în care naratorul ţinea să se manifeste chiar şi în cazul unui volum de nuvele sadea precum Sezonul oglinzilor abandonate. Nimic nu este gratuit, lăsat fără acoperire sau la voia întâmplării. Şi cum altfel ? Nu-ţi poţi permite să fii exigent cu condeiul altora dacă nu l-ai trecut destul prin ascuţitoare, înainte de toate, chiar pe al tău. Deopotrivă cărturar de mare calibru, critic şi istoric literar, memorialist, publicist, fost redactor al Gazetei literare, dar şi veritabil prozator el însuşi, Henri Zalis nu-şi dezminte constantele cu valoare de semnătură în nici una din multiplele lui ipostaze, putând oricând servi pildă prin ţinuta seniorială a demersului, apetenţa pentru autocontrol şi rigoare, moderaţia tonului, demnitate. Şi totuşi, portretul n-ar fi încă viu decât întregit cu bonomia generosului causeur, cu care un pahar de vorbă înseamnă pentru interlocutor un exerciţiu gidian de igienă intelectuală echivalent lecturii unei cărţi.

Sărbătorirea celor opt decenii, fără îndoială, ar fi prilejul ideal pentru un bilanţ al contribuţiilor aduse până acum literelor româneşti de părintele Istoriei condensate, pentru o Acoladă ca aceea în care dânsul îşi pusese odinioară propriile experienţe lirice. Dar vremurile, cum ziceam mai înainte, s-au schimbat, iar bilanţurile se tot amână lasându-se aşteptate până la spartul târgului, precum jandarmii de operetă ai lui Offenbach. S-au schimbat în asemenea măsură, că nu mai poţi nici măcar deplânge retrogradarea socială a unor spirite de elevaţia unui Henri Zalis până la condiţia de măturător, de când dascălii ieşeni au ajuns să fie remuneraţi cu 30 % mai puţin ca gunoierii. Iar dacă pe carnetul de şofer al lui Rebreanu interbelicii menţionau vizibil „Literat", astăzi carnetul de scriitor nu mai înseamnă nici cât un permis auto.