Revista Art-emis
„Bietul om sub vremi ” PDF Imprimare Email
Ioan Nicolae Cenda   
Sâmbătă, 11 August 2012 13:59
Ion Colojoara-Memorii din Bărăgan
Ion Colojoară
Însemnări despre „Memorii în Bărăgan "


„Nu este prima carte despre Bărăgan apărută după 1990 încoace, nici prima radiografie a unei memorii pe viu, povestirea deportării e povestea unei grave crize, care a afectat profund viaţa personală, familială şi comunitară şi acest lucru e spus mai ales indirect, nu prin ceea ce se povesteşte, ci prin cum se povesteşte. Cartea lui Ion Colojoară - «Memorii - Bărăgan - iunie 1951 - aprilie 1956 , apărută în „Seria condeierilor plugari", la Timişoara, Editura Brumar, 2012 stă sub pecetea virtuţii creştine, «iubire şi iertare» care transformă scrierea într-un jurnal de nostalgii." (Maria Mândroane)

Fără de ură, autorul, „veteran al Fenomenului Condeierilor plugari în Banat", reuşeşte să fotografieze prin cuvinte perioada deportării. Tăvaălugul istoriei nu a cruţat oamenii, mai ales ţăranii care şi-au agonisit un trai mai bun în Banat. Într-o „noapte cu lună plină, noaptea Sfintelor Rusalii, miez de noapte, trecut de al treilea cântător. În turnul bisericii, ceasul, pendul în clopotul mare a fost lovit de trei ori..." (p.13), un tânăr din Vrani, junele Ion îşi întrerupe lectura din Drumeş - „Invitaţie la vals" pentru a intra într-un vals pe viaţă şi pe moarte în vârtejul unei istorii vitrege. În volum Ion Colojoară povesteşte cu lux de amănunte totul, din noaptea deportării şi până la revenirea acasă, de parcă s-ar fi întâmplat ieri. Satele noi ale Bărăganului, trecute prin fazele de ţăruş, colibă, bordei, căsuţa cu paieau reuşit să păstreze suflete pure împovărate de dorul celor lăsate în Banat. Oamenii crescuţi în cultul nemuncii au reuşit să ţină piept lumii în care „Ana, Luca şi cu Dej au băgat spaima-n burgheji": „În Satul Nou, la căsuţa acoperită cu paie viaţa era normală. Forţa de rezistenţe împotriva gerului şi răului, vădit evidentă se hrănea doar cu speranţe. Căutam în fiecare moment să fim unitari, cu toate etniile existente aflate pe acelaşi cărbune..." (p.25).

Olaru, Pelicanu, Dâlga, Dropia, Salcâmi, Movila Gâldăului, Valea Viilor, Bucur, 1 Mai, Bumăceni, Răchitoasa, Viişoara, Măzăreni, Frumuşiţa, Fundata Lăţeşti, Satu Nou ş.a. „au fost înfiinţate din cele câteva zeci de mii de persoane (între 6000 şi 10000, cifra nu se poate stabili încă exact) deportate în zorii zilei de 18 iunie 1951. Luaţi total pe nepregătite, românii bănăţeni şi olteni, macedonieni, basarabeni, bucovineni, sârbi, maghiari, germani, bulgari, maghiari, turci, aflaţi pe listele de deportare din judeţele Timiş, Caraş-Severin şi Mehedinţi, locuitori ai satelor şi oraşelor la 25-30 de km de graniţa iugoslavă (printre pretextele deportării figurează şi acuzaţia de „titoism") va lua drumul exilului. Nefiind o deportare etnică, ci politică, numărul de persoane ridicate din fiecare etnie e în relaţie cu repartiţia etnică din zonele respective" (Smaranda Vultur - „Istorie trăită - istorie povestită", p.9).
Un tovarăş din cartea lui Ion Colojoară explică la Căminul cultural din Perişor cine sunt deportaţii: „Aceşti oameni, spuneau, au fost păsările lui Tito-topor, au fost împotriva întovărăşirii agricole, au refuzat-o; au fost chiaburi, cârciumari, duşmani ai poporului... au sfidat legile Republicii noi". (p. 67).

Tânărul Ion, asemeni lui Darie al lui Zaharia Stancu, să nu uite nimic. Cartea aceasta este şi un gest de răscumpărare, „cerere de iertare adresată celor care au suferit pe nedrept". Lăsaţi sub cerul liber, „marcându-li-se viaţa printr-un ţăruş şi printr-o identitate falsă, de „coreeni" soarta deportaţilor în Bărăgan este identică, pentru toţi, până la un punct. În particular, fiecare familie deportată are o istorie proprie". (Maria Mândroane, p. 149). Autorul „amintindu-şi în amănunt lucruri şi fenomene surprinzătoare, creionând, cu migala unui pictor, peisaje şi frumuseţi imprimate adânc în cutele sufleteşti", se subliniază în Postfaţa semnată de dr. etnolog Maria Mândroane (o excelentă sinteză a cărţii, reuşind acel „multum in parvo !"), pe drumurile Bărăganului, poartă în suflet imagini din Banat.
Moş Puric, din Vărădia, „proprietar peste pomicultură", îi explică unde se află „Banatul nostru":
„ - Vezi vrăneamţule, mă face atent vărădeanul Puric, de acum proprietar prim peste pomicultură. Vezi tu unde se apropie soarele de pământ ? Acolo e Banatul nostru!" (p.47).

Nostalgia îi cuprinde pe toţi. „Condeierul se odihneşte muncind. Iartă iubind. Nimic nu îi poate înfrânge orgoliul de bănăţean" (Maria Mândroane, p.151). Personajele din memoria lui Ion Colojoară sunt reale, ca şi locurile prin care a trecut. În Bărăgan au fost strămutate „suflete de doruri pline": „Că din Beba, până-n Gruia/ Am fost fiii nimănuia..." (p.123). Sunt versurile „pietrificării" puse la loc de cinste în poezia „Lacrimi şi rouă" (p.117-136).

Speranţa revenirii la locul natal creează sens, nevoia de apărare şi luptă: „ În orice zi ştiam că, odată şi-odată, vom merge înapoi acasă într-un tren bou-vagon, fără santinele. Orizontul culturii generala a mărit, trăind, puterea răbdării" (p.66). Bărăganul pentru Ion Colojoară - ca şi pentru Maria Mărilă, Ion Jurcă, Marioara şi Gheorghe Boţoc, Pavel Muntean, Viorica Henţ, Elena Raia, Angela Călăraşu, Zoe Rogojan, Dorina Tănaţcu, Ana Babeţi, Mircea Popovici, Radu Antonescu, Ion Micşa, Gligore Talianu, Angela Puicea, Elisabeta Roth, Caxi Hristu, Romulus Pop, Ştefan Iştoc, Elena şi Molan Milosav - doar câteva nume din cartea doamnei Smaranda Vultur, „una dintre cele mai profunde reflecţii asupra relaţiilor dintre memorie şi istorie sub comunism în România" - a fost un Purgatoriu, „fiindcă toţi cei care s-au reîntors, din lungul drum al deportării, au devenit oameni foarte puternici. Şi-au refăcut gospodăriile, parcă mai frumoase decât au fost, au rămas creştini şi au împrumutat generaţiilor de azi un sistem de valori demne de toată cinstea" (p.151):
„S-ar mai prăpădit duşmanii,/ Cu istoria pripită.../ Noi am pro-venit acasă/ Cu speranţa... împlinită !" (p.136)

Din păcate, la întoarcerea acasă, la 15 aprilie 1956, „ne-am acomodat anevoie printre consăteni. Nimeni nu ştia sau nu putea să mai fie, într-o astfel de situaţie artist al teatrului uman. Unde oare a fugit extazul, iubirea de aproape, omul de altădată? În jur se foiau suflete otrăvite... Aşa a fost să fie primul cincinal, al partidului venit din Răsărit" (p.145)

„Albumul" condeierului plugar este cuprins „în cele trei caiete, scrise în perioada vieţii de deportat, caietele nr. 16, 17, 18, am încercat şi am reuşit să recuperez, prin curata ţinere de minte... Nu simt niciun scăzământ în puterea de a scrie. Muzele îmi dau târcoale..." (p.145).

La cei 80 de ani, Ion Colojoară a reuşit şi prin această carte „În a ne păstra ca amintire viitorimei de orice vârstă, spre memoria pietăţii !". „Caracterul testimonial al povestirii", „funcţia tămăduitoare a povestitorului, catarsisul", „eticizarea politicului", „povestirea vieţii, a naraţiunii autosugestiei", sunt câteva „paliere" despre „mărturia ca poveste a vieţii" pe care doamna Smaranda Vultur, le apleacă în lucrarea citată, care se potrivesc şi cărţii despre Bărăgan a lui Ion Colojoară footer