Revista Art-emis
Cerul ca o lacrimă PDF Imprimare Email
Maria Diana Popescu   
Duminică, 31 Octombrie 2010 23:16
Cerul ca o lacrimăSe ridică din nou din profunzimile sale, într-o continuă căutare a întregului, pentru a reapărea pe relieful înalt al suprafeţei lirice, general maior (r), conf. univ. dr. Ilie Gorjan, un poet focalizant, pentru care naşterea unui volum este o mărturisire de iubire înscrisă într-o succesiune de fidelităţi faţă de valoare, într-un salt din perspectivă în perspectivă; un poet sever şi activ, înţelegîndu-şi natura şi dîndu-i girul în careul unei poezii tumultoase, prin ataşament pentru tematică şi idee. Reiau cîteva afirmaţii făcute la apariţia volumului „Pămîntul meu cu gust de seceră", pentru că şi prezenta serie de poezii vorbeşte, în aceeaşi linie, despre atitudinea lirică a unei fiinţe superioare. Ilie Gorjan, poetul cult şi responsabil, fiind şi doctor în drept, în speţă un bun legiuitor al cadrelor poetice, dă dovadă de multă abilitate şi talent în a-şi pune în valoare pledoariile lirice. Ca şi cel amintit, volumul în discuţie redă integral imaginea fiinţei morale a poetului, care, repet, posedă ştiinţa rarisimă de a se raporta exclusiv la lucrurile cheie, la imagini care reproduc cu maximă eficienţă formule de viaţă. Răbdător şi afirmativ, acest lingou etanş de pietre preţioase, a cărui structură îl cuprinde generos şi stăpîn pe autor, iese din mantia de pluş a talentului şi a inspiraţiei. O nouă înţelegere, o mare apropiere, o mare separare, o distanţare de bună voie, o nevoie de purificare, aşa a luat naştere, în volum, poezia ca teritoriu terapeutic, între pământul cu gust de seceră şi cerul cu lacrima între gene, ca orizonturi ale sensului şi ale valorii: „Pentru moartea morţii voi trage la ţintă/ Cu un băţ de chibrit descântat şi optuz,/ Voi ruga cerbii din codru să mintă/ Şi să-şi ierte pădurea cu un veşnic refuz./ ...Şi când moartea-şi va plânge ea însăşi de milă/ Că nu poate să-şi frângă sărutul mieros,/ Îi voi ţine la cap o albastră feştilă/ Şi-i voi cere să moară solemn şi frumos."

Fiecare din aceste poezii încrustate pe răbojul arcuit spre infinit îl readuc pe poet la el însuşi, la spiritul producător de sensuri înalte, aglutinîndu-se cu ele, într-o bucurie plurală. Poetul avansează în mod nobil, împins de spirit, din vers în vers, vorbind despre toate cîte nu se ştiu, dar se petrec sub Cerul ca o lacrimă sau pe Pământul cu gust de seceră. Viziunile domniei sale, una estetică, cealaltă filosofică, par a fi modalităţi de înţelegere a fiinţei, o „metafizică de poet", prin care descifrează lumea, versul fiind miezul zemos, dulce-amar al lumii - tragică prin natura ei. Citîndul pe Nietzsche, Ilie Gorjan, poetul în străfundurile căruia curge un torent impetuos de iubire, tristeţe, morală, de patriotism şi de credinţă, poate fi numit „poetul cauzei estetice", pentru care „totul trebuie să fie pe înţeles ca să fie frumos". De fapt, în multe poezii îl descoperim pe Nietzsche, cel care afirma că viaţa este un „flux care devoră continuu formele": „...Secase noaptea pe la unu şi ceva/ Când ni-l furară, Doamne, pe Vieru,/ Tocmai ieşise moartea la plimbare/ Cu mantia de smoală şi hangerul./ Părea o nuntă de zăpezi şi gheaţă,/ Ce îşi luase adăpost tot cerul,/ Sărutul lui Thanatos, fir de plumb,/ Căzu fecund pe lacrima lui Vieru." Undeva, în sufletul său încăpător dar sever, trăieşte sentimentul apartenenţei la spiritul unui alai nobil şi solemn, care nu-şi va pierde patria valorii, atîta vreme cît îşi va putea păstra, ca o muzică wagneriană, forţa estetizantă. Resimţind golul tot mai mare din miezul lumii, poetul are el însuşi, prin contagiune, gînduri de distanţare protectoare de nucleul destructurant al existenţei, fericindu-se cu umbra acompaniatoare a metaforelor, cu amintirea unor fiinţe superioare reîntoarse la izvoarele veşniciei: Grigore Vieru, Ştefan Iordache, Jean Constantin... Cu prezentul volum, se apropie tot mai mult de Olimp, pentru că simte în dependenţa faţă de exprimarea poetică siguranţa menţinerii inspiraţiei într-o „linişte intelectuală" şi productivă: „Deşi aud cum verbul sună/ Ca un triunghi cu unghiuri lungi,/ Tot mai aştept să mă ajungi/ În cercul meu bronzat de lună./ Deşi din nou începi să curgi/ Ca o cometă fără strună,/ Nu laşi nici anii să apună/ Pe un răzor cu raze-n dungi./ Deşi culeg muguri din tine/ Cu degete de lemn şi de răcoare,/ Tu te prefaci că-nvingi destine/ Cu aripi de lumină şi de boare,/ De acea-n crezul meu se-nfig căderi adânci/ În care tu rămâi şi veşnic urci."

Poezia îşi murmură reflecţiile sale ca o prezenţă la urechea cititorului, acesta rămînînd multă vreme nemişcat, pierdut în meditaţie, desenînd cu beţişoare de cuvinte arabescuri în nisip, iar cînd, deodată, va ridica ochii spre cer, va simţi lacrima lui: „Cerul meu e-o lacrimă strivită între gene,/ Şi-un vechi sărut cuprins de remuşcări târzii,/ Un stol de sânge călărind prin vene,/ Şi-un punct de soare adormind făclii." În mod cert, o asemenea carte va fi primită bine pe tărîmul criticii româneşti, ca verigă strălucită a lanţului comunicării literare, care îl poate converti pe autor la sinele cititorului. Poezia dezvăluie adevărata identitate artistică, îşi pune în lumină autenticul său statut ontic, acela al unui fenomen de conştiinţa poetică. Volumul dă expresie prin genialitate unui spaţiu liric armonios şi sigur, care realizează sub ochii noştri, precum afirma Dufrenne, trecerea miraculoasă a cuvîntului de la inspiraţie la statutul de operă şi la cel de obiect estetic: „Mi-a şoptit în glumă vara un sonet/ Tocmai când pornise teiul la plimbare,/ Şi mi-a zis că l-a găsit lângă izvoare/ Unde timpul îşi aflase loc discret." În urma lecturii, cititorul va invoca competenţa poetică a autorului, dar şi potenţialitatea valorică a creaţiei sale, ajungînd la o proiecţie imaginară a ei în conştiinţa sa, pentru că poetul Ilie Gorjan oferă alternativa unei lecturi cu grade, pe cît de valoroasă, pe atît de provocatoare. Nu vorbim despre un poet care practică scrisul ca pe un fel de hoby deconectant, ci de unul care recidivează pentru a treisprezecea oară în volum, în ipostaze esenţializate, în întruchipări lirice de o tulburătoare relevanţă. Ne aflăm în faţa unui artist al cuvîntului, cu tot ceea ce presupune o astfel de apreciere. E vorba de un poet emblematic, un spirit cult, încrezător şi ofensiv, implicat constant în curgerea dramatică a timpului, ca sursă a expresivităţii, care instituie un limbaj adecvat structurii sale de adîncime.

Grafica - Ion Măldărescu
footer