Revista Art-emis
Sinceritatea și ardența trăirilor poetice PDF Imprimare Email
Ion Roşioru   
Sâmbătă, 21 Iulie 2012 16:13
Un sezon cât o viaţă - Carmen Tania GrigoreNăscută la Nehoiu în1962, poeta Carmen Tania Grigore s-a stabilit din 2007 în Anglia unde lucrează ca asistentă medicală. Chemarea poeziei a simțit-o de la foarte frageda vârstă de 12 ani. A obținut numeroase premii literare prestigioase, dar debutul editorial s-a întâmplat abia în 2009 cu placheta, Pulsul țărânii. I-a urmat o carte de convorbiri cu Alexandra Noica Wilson, fiica Gânditorului de la Păltiniș, Pași spre comoara din suflet (2010). În anul 2011 a scos de sub tipar cea de a doua carte de versuri, Minutul de sinceritate, pentru ca în anul următor să-și lanseze cel de al treilea volum de creații originale, „Un sezon cât o viață".

La baza plachetei apărute la Editura RAFET din Râmnicu Sărat, Minutul de sinceritate, (în a cărei posesie am intrat grație poetului și publicistului Marin Ifrim) stă sentimentul poetei că a ajuns la amiaza creației sale, poate și a vieții, și că e deci musai să-și personalizeze la maximum vocea. În primele poeme ale cărții ea pledează pentru o poezie de autentică și originală respirație, mimările și simulările poeziei de dragul modelor, și așa pasagere prin definiție, nemaiavându-și de aici înainte rostul. Ea pune semnul egalității între naşterea unui copil și elaborarea unui poem. Vârsta experimentărilor a trecut, cochetările lirice cedau locul unei sincerități împinse până la limita extremă: „Mă retrag/ în dimensiunea mea/ încadrată de jugulare/ mă adun într-un cerc vitruvian/ mi-am spălat carnea de simulări/ mi-am stors epiderma/ de punctele vulnerabile// m-am primenit ceremonial// nu mai sunt femeia/ în haine ponosite// am devenit indecent de sinceră/ gândurile îmi sunt la vederea/ ca un acordeon" (Am devenit indecent de singură). Poeta, căreia îi stă bine orice ambiție, își propune și ne propune o poezie ruptă din sufletul, carnea și sângele ei, o poezie îmblânzită aidoma unui animal sălbatic care poate fi scos din lanț sau din cușcă fără teama că ar mai putea araca pe cineva. O asemenea poezie își are propria ei realitate sau, cum ar spune Nichita Stănescu, se este. Un titlu precum Poemul meu de identitate este elocvent în acest sens, ca, de altfel, și mesajul său programatic ori emblematic pentru o artă poetică. Poeta și poemul fac corp comun, contopirea fiind una androgenică precum a îndrăgostiților ce se regăsesc după căutări febrile inimaginabile: „mă grăbesc/ anticipez o fuziune controlată/ ca o lacrimă îngenuncheată/ peste o altă lacrimă" (Fuziune controlată). Drumul acestor căutări nu este, cel mai adesea, unul presărat cu lauri și el implică sacrificii și însingurare până la asceză: „mi-am strâns degetele/ până când singurătatea/ mi-a transpirat în palmă/ licăreau curcubee în amprente/ dar t n-ai știut// mi-am trecut hieratic/ mâna prin iarbă/ fără să-mi pese că/ m-aș fi putut răni/ în amintirile ciuntite" (Gest hieratic).

Devenirea exemplară întru poezie presupune o comuniune neprecupețită cu natura care-i împrumută poetei ceva din măreția și din misterele ei, acest transfer sau transfuzie efectuându-se cel mai adesea pe cale ludică. Eul liric se lasă cu stoicism lucrat, la rându-i, în chip rimbaldian, adică întru obținerea alterității eului creator și a virtuților sale vizionare: „Sunt lacrimă/ înainte de a fi mângâiere/ sunt plăsmuire/ înainte de a fi început/ accelerează prin mine/ ritualul căderii/ din cortex/ în inima unei sibile și râd// și râd/ în mână cu nisipul/ împrăștiat din clepsidră/ lipindu-mi urechea/ de un prun înflorit/ care-mi oferă memorii/ înmiresmate// polenul îmi definește/ corsetul de carne/ și mă îmbracă/ în ipostaze de joc" (Ipostaze de joc). Poeta înaintează în genunchi prin cuvinte și își făgăduiește „un sine fecund/ undeva/ în insula unui dor semantic" (Insula unui dor semantic). Ca expulzare a gândurilor, poezia e direct proporțională cu tăcerile care o bântuie sau pe care poeta și le impune ea însăși (Jocul absorbit e neant). Conștiința apropiatei extincții o determină pe poetă să fie mai circumspectă sau mai avară cu timpul fizic ce i-a fost hărăzit și pe care se simte obligată să-l exploateze cât mai judicios și mai eficient: „nu plâng// sufletul îl agăț/ cu o agrafă de-un înger/ se va usca/ de la sine curând// dacă aș fi fost/ mai departe de moarte/ m-aș fi întors/ să iau sărutul uitat" (Jurnal de spital).

Toți comentatorii de până acum ai poetei au observat în poemele ei motivul dorului și au stăruit asupra lui socotindu-l unul central și cu mari reverberații lirice: „știu un sat/ unde pot să beau/ apă din clopot/ și gura mea ar putea/ grăi memoria dorului" (Monologul capacană). Creația poetei, ca și cea divină dintru începuturi, are printre funcțiile ei și pe aceea a absorbirii durerilor din existența noastră de toate zilele, a temperării angoaselor ce ne cuprind atunci când cineva dintre cei dragi și apropiați nouă se mută la cele veșnice (Nesfârșita creație). Spre deosebire de foarte mulți alți poeți care râvnesc o libertate fără margini, dar nu mai știu în ce s-o investească atunci când aceasta se ivește, Carmen Tania Grigore se simte bine în condiția ei de femeie având nevoie de ocrotirea pe care o acceptă liniștitor. Trebăluitul printre cuvinte îi creează un sentiment de confort spiritual. Capcanele în care se lasă prinsă sau pe care și le întinde ea însăși pot fi mult mai propice stării de creație. Uneori și certitudinile (pe care, conform unei aserțiuni filozofice, le au doar proștii, restul oamenilor având doar îndoieli) pot fi dăunătoare: „nici printre cărți/ nu mai trec neobservată/ toate personajele uită/ cât au suferit prin uitare/ și mă somează să renunț/ la certitudini/ dacă vreau să văd/ partea a doua a compromisului/ succesiunea lui temporală// adevărul e că Borges/ a setat această ordine/ să dureze doar cât ai clipi/ restul trebuie plătit/ cu renunțări și motive/ confidențe/ plus nebunii" (Ordinea lui Borges). Zisele Apostolului Pavel: „Dacă iubire nu e, nimic nu e!" îi smulg poetei sonuri elegiace în care vechiul îndemn „carpe diem" sau „carpe rosam" e subînțeles de la sine: „dincolo de anatomia feminină/ așteaptă doar/ amurgul mascat" (Amurgul mascat). Aceeași melancolie care impregnează condiția umană este emanată de poemele de dragoste unde se insinuează abia perceptibil un sentiment de împăcare, fără reproșuri capitale sau disperări metafizice de anvergură: „Am crezut că niciodată/ nu mă voi desprinde/ din lacrima ta/ era atâta înserare în mine/ încât m-aș fi putut transforma/ într-un meteorit// cuvintele mă provocau/ și eu tresăream activând primăvara// am ieșit din noapte/ pentru a mă întoarce/ în propria mea realitate// cum chipul tău/ nu mai știa de mult cine sunt/ m-ai lăcrimat inocent/ între două mărturisiri" (Desprinsă din lacrimă). Savuroase sunt și acele mici parabole ingenioase despre truda neștiută a făuritorului de slove: „Cum să diger/ carnea mieilor de lapte/ tot mai dureros mă încearcă/ o foame de cuvinte/ mă bate memoria între/ ciocan și nicolvală/ până se lipește cerul gurii/ de foița inimii!" (Foame dureroasă). Crochiurile erotice, de o senzualitate remarcabilă, au carate și sclipiri diamantine: „Această clipă/ acest acum/ este o fereastră/ năpădită de strigăt/ eu nu mai pot ascunde/ sânii nebuni/ sunt atât de transparenți/ încât privești direct/ intimitatea mea" (Fereastra năpădită de strigăt). Ca și: „aştept închisă în strigăt/ ca într-un clopot fierbinte/ sânii mă ard/ și se zbat răscopţi/ de singurătate!" (Invocare).

Poeta își gestionează trăirile cu tot mai multă responsabilitate. Deşi simte/intuiește că în chiar clipa următoare ar putea face un pas decisiv sau să demareze un zbor înalt, ea amână, retractilă, orice risc capital și-i analizează/cântărește cu luciditate consecințele. O stare de scepticism funciar o reține în mrejele lui amare (În gările ruinate). E o modalitate de a preveni viitoarele eșecuri, de a evita trădările oricum inerente din partea celor în care și-a pus cândva nebănuite speranțe. Nutrește teama că visații ei nu vor fi la înălțimea așteptărilor și singura cale de preîntâmpinare a unor dezamăgiri este de a nu-i da curs necondiționat primului impuls sau avânt romantic al sufletului pe cât de învăpăiat pe atât de credul. „Alteori îmi era/ atât de ușor să recunosc/ umbrele din cărarea încinsă/ încât golul dintre sinapse/ devenea o nouă speranță// acum visul meu/ se răsfrânge în alb/ roua căzută din nuduri/ se rostogolește spre întuneric/ lăsând ca sărut/ o eclipsă de lună" (Roua căzută din nuduri).

Trecutul cu tooată încărcătura lui psihică și afectivă i se pare mai bogat și mai intens decât prezentul în care experiențele acumulate par să tempereze/frâneze elanurile noilor vârste când poate normal ar fi fost să le aviveze. La rândul lui, viitorul care cade în prezent nu e niciodată cel scontat, dată fiind imprevizibilitatea lui de cele mai multe ori dureroasă: „la ușă îmi plânge/ îmbătrânit și desculț un amnezic// își caută timpul pierdut/ ca pe o cheie monogramată// de prea multă singurătate/ am ezitat să-l alung/ și a intrat direct în versul/ anume pregătit pentru tata" (Un semn și-o întâmplare). Curgerea timpului e percepută cu acuitate sporită, iar singurătatea, chiar de-a fost invocată cândva, e din ce în ce mai apăsătoare și mai greu de îndurat.

Într-un univers prin excelență fragil, răul și dezechilibrul pot să se declanșeze de oriunde și în orice moment. Poeta suferă efectiv că puritatea și paradisul copilăriei nu sunt veșnice, tenebrele putând să se succeadă fără drept de apel luminii: „mieii de lapte/ zburdă prin rouă/ fără niciun instinct de precauție/ oricând/ ei pot stârni o înserare/ răcoroasă/ oricând/ întunericul ar putea frânge/ mugurii zemoși" (Plantații de cuvinte). Există, însă, și momente de calm, de respiro, de împăcare și de încredere a ființei racordate la pulsul celest al iubirii netrădătoare, când ambii îndrăgostiți intră pe aceleași lungimi de undă astrală: „Zâmbești!/ E doar un joc de rol/ îmi spui/ și clipa mi se arată din nou/ îmbelșugată/ cu respirația ta" (Moment de reculegere). Poeta își evaluează/salută cu extaz evadările din timpul cosmic și plonjările în cel personal sinonim cu confortul unei oaze de fericire, de iubire, de poezie și, mai ales, de stare de invulnerabilitate: „am blocat minutarul/ fără a lua în calcul însă/ ceasul biologic// reglat de brațul tău înflorit" (Ceasul biologic).

Cutie neagră a copilăriei, poezia o ajută pe autoare să descifreze clipele de rătăcire nefastă, de ieșire din fluxul destinului care nu a fost întotdeauna lin, deciziile neinspirate având, nu o dată, un impact regretabil (Cutia copilăriei). Poezia e percepută, așadar, ca un S.O.S., ca o pavăză împotriva agresivității timpului și a spațiului ostil (Desculță în vârsta de afară). De aici până la viziunile escathologice nu-i decât un singur pas: „Am văzut șobolani morți/ la gura metroului/ între argumente și/ contradicție/ câteva femei își măturau/ umbra spre/ un subteran fumuriu/ mirosea a mlaștină/ și la fiecare stea/ atârna un cordon ombilical/ din care picura/ o pălasmă fierbinte" (Vedenie apocaliptică).

Sentimentul morții nu mai poate fi escamotat: „amurgul se plimbă prin poarta de lut", „lacrima cade îngenuncheată/ în așternutul de crini", inima îi e „disputată de umbre flămânde", săgeata letală se înfige în fruct și iubitul ezită s-o smulgă: „Speram să înțelegi/ foșnetul meu/ să-mi absorbi răsuflarea/ pliată pe frunze// săgeata letală/ să o smulgi din fruct// cu fiecare clipă/ speram să ridici/ crucea înflorită/ în nervii adânci// m-așteptam chiar/ să treci prin cortina/ îngreunată de frig/ înveșmântat în aripi siderale" (Speranțe în regresiune). Faptul că verbele acestui ultim poem citat integral sunt la timpul imperfect spune că, vorba lui Eminescu, pierdut e totu-n zarea tinereții.

Carmen Tania Grigore este întru totul o poetă temerară și care, în căutarea unui timbru liric inconfundabil, își reînnoiește/împrospătează stăruitor expresia. Ne raliem, în finalul acestor impresii de lectură, concluziilor Mariei Diana Popescu, poeta, eseista și editorialista de la Agero-Stuttgart şi ART-EMIS, care salută, pe Blogul ei, „jocul subtil dintre confesiunea plină de sinceritate și măiestria interesantă a registrului liric în care este surprinsă atmosfera de luptă permanentă cu sinele". Respectiv: „Admirabil este și jocul abil organizat între inspirație și ardența trăirilor, pe rugul cărora pare să ardă, pe de-a-ntregul, conglomeratul de imagini și de forță pasională a expresiei, făcându-l pe cititor complice raportului dintre fiorul liric și harul poetei".

footer