Revista Art-emis
Pseudo-discursuri oratorice în „O scrisoare pierdută” (1) PDF Imprimare Email
Prof. Dr. Constantin Miu   
Miercuri, 18 Iulie 2012 08:52
Prof. Dr. constantin MiuAvând ca temă demascarea sistemului electoral, a minciunii şi farsei alegerilor, era firesc ca piesa O scrisoare pierdută să aibă nucleul unuia din acte axat pe discursurile oratorice. După cum se ştie, fiecare partid şi-a desemnat în teritoriu câte un candidat: conservatorii - aflaţi la putere - îl au pe Farfuridi, iar independenţii - din opoziţie - pe Caţavencu. Cele două discursuri relevă incultura pseudo-oratorilor. Ascultat în prelungirea celui al lui Farfuridi (sau pus alături de al acestuia), „discursul" lui Caţavencu pare a fi mai coerent. Dar şi unul şi celălalt sunt pline de inepţii, având totuşi un punct comun: paradoxul. Farfuridi îşi încheie speach-ul cu faimoasa inepţie: „Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimic; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe acolo, şi anume în punctele... esenţiale..." „Dilema" aceasta, din care - avertizează „oratorul" - nimeni nu poate ieşi, este deviza guvernamentalilor, care se tem de schimbare pe plan politic, ei fiind adepţii mimării schimbării. Caţavencu lasă impresia că se gândeşte la „ţărişoara lui", „la fericirea ei! (...) la progresul ei! (...) la viitorul ei!" Prin urmare, când se referă la starea jalnică a economiei, declamă: „Industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire." Absurdul aprecierii făcute de candidatul „liber-schimbist" şi „ultra-progresist" se vădeşte în fraza: „Noi aclamăm munca, travaliul, care nu se face deloc în ţara noastră!"

Dacă aşa-zisele fraze labirintice ale lui Farfuridi sunt sacadate, indicaţiile regizorale ale dramaturgului punctând nu atât emoţia „oratorului", ci vizibilul efort de a comunica, cele ale lui Caţavencu, deşi lasă impresia a fi coerente, relevă necunoaşterea sensului unor neologisme. Bunăoară, „a aclama" în accepţia „oratorului" (aşa cum reiese din contextul citat mai sus) ar însemna „a condamna", „a respinge". De asemenea, dublarea unui cuvânt neaoş printr-un neologism duce la o construcţie pleonastică: „munca, travaliul, care nu se face deloc în ţara noastră" trebuie a se aclama – opinează Caţavencu. Dacă avem în vedere ideile conţinute de studiul lui Tudor Vianu - Dubla intenţie a limbajului şi problema stilului – putem spune că Farfuridi foloseşte un limbaj tranzitiv, el forţându-se a comunica ceva - un mesaj ininteligibil, iar Caţavencu un limbaj intranzitiv, autocomunicându-se. De aceea, „discursul" primului este dezlânat, fără mesaj precis, al celui de-al doilea are drept scop exaltarea eu-lui.

De remarcat elementele de teatralitate, de gestică, ale fiecărui „orator", acestea fiind indicate de către dramaturg, ca fiind inerente jocului scenic. Dacă Farfuridi este natural, pentru că atâta poate (asudă, se îneacă abundent, se încurcă, se rătăceşte din ce în ce [în încrengătura cuvintelor fără noimă (n.n.) - precizează Caragiale), Caţavencu este un excelent mim: spre a impresiona auditorul, când se referă la destinul ţărişoarei sale, „plânsul îl îneacă", tirada sa fiind voit sacadată, pentru că în prima ei parte actorul vrea să impresioneze prin mimică, respectiv plânsul pe o variată gamă. Pe Farfuridi îl biruie oboseala după efortul suprem depus, spre a comunica; pe Caţavencu îl biruie plânsul, când pronunţă numele României. Câtă făţărnicie! Farfuridi e sincer în neputinţa sa, Caţavencu e un prefăcut: gestica sa - plânsul - are rolul acelui captaţio benevolentiae, inerent oricărui orator. Sesizând că şi-a înduioşat suficient auditorul („Ionescu, Popescu, Toţi [foarte mişcaţi] Bravo!" (s.n.), acesta „ştergându-se repede la ochi", îşi începe de fapt discursul „cu tonul brusc, vioi şi lătrător" (s.n.). Remarcăm că la Caţavencu schimbarea tonului ţine nu atât de oratorie, cât mai cu seamă de talentul său actoricesc: este şi aceasta o modalitate de a teatraliza, comunicându-se de fapt, prin reliefarea celor două feţe ale sale: insul înduioşat de soarta ţării şi politicianul intransigent, care doreşte cu orice chip schimbarea, aceasta trebuind să aibă în prim plan volens nolens personalitatea sa.

Să mai spunem că neavând exerciţiul oratoriei (aşa cum pozează a-l stăpâni Caţavencu), Farfuridi îşi maschează un handicap (neputinţa de a comunica ceva) cu alt handicap (transpiratul abundent şi înecatul cu propriile vorbe). Dezinvolt, Caţavencu mimează emoţia (se îneacă de plâns), dar când schimbă tonul şi devine declamator în discurs, e ridicol, pentru că deşi par coerente, frazele sale mustesc de nonsensuri, paradox şi construcţii pleonastice - semne evidente de incultură. La Farfuridi confuziile de sens nu există, pentru că el nu are ce comunica şi, ca atare, nici proprietatea termenilor. În afara ultimei fraze bazate pe nonsens în ceea ce priveşte modalitatea ingenioasă de revizuire a Constituţiei, „discursul" său nu are nici o noimă, pentru că nu există măcar o comunicare cu subiect şi predic footer