Revista Art-emis
Metamorfozele singurătății (1) PDF Imprimare Email
Mihaela Rădulescu   
Miercuri, 18 Iulie 2012 08:22
Coca Farago - Poeme pentru singuratate
Poezia Cocăi Farago - Evadare în reverie

Atât în teatru, cât şi în proză, Coca Farago e poetă, căci tema predilectă a scrierilor sale rămâne fiinţa umană, cu toate implicaţiile ei sufleteşti. Creaţia lirică a Cocăi Farago impresionează prin tonul sincer, născut dintr-o necesitate sufletească de a cânta liber toate dorinţele şi tristeţile unei inimi aflate în căutarea sensului vieţii. Poeziile sale constituie melodia tristă a unui suflet ce-şi cântă singurătatea, iar singura salvare este însăşi arta. Versurile devin refugiul perfect al unei inimi ce nu mai primeşte pulsaţiile vieţii şi caută cu disperare o fărâmă de înţelegere, de afecţiune. Coca Farago şi-a impresionat contemporanii, prin faptul că a scris versuri la vârsta de şase ani, talentul liric moştenindu-l de la mama ei. Venind în contact cu universul artei la o vârstă fragedă, era inevitabil ca acest domeniu să nu-i devină familiar şi să nu se manifeste de timpuriu.

Poeta a scris primele versuri închegate, când nu avea nici 12 ani, iar Lucian Blaga a fost impresionat de naivitatea şi simplitatea acestora. Lucian Blaga era prezent la Craiova, deoarece Teatrul Naţional îi punea în scenă piesa Tulburarea apelor, şi atunci a citit versurile scrise de micuţa Coca Farago. Debutul propriu-zis al poetei, îl reprezintă poezia Primăvara, apărută în „Viaţa literară", din 7 aprilie 1928. Coca a avut contact direct cu cenaclul „Sburătorul", sub impulsul căruia a creat o poezie nouă, cu valenţe moderne. Creaţia sa poetică aparţine generaţiei moderne, versurile sale având ca notă definitorie o subiectivitate intensă şi un limbaj de o expresivitate aparte. Referitor la apartenenţa poetei la generaţia modernă, Livia Grămadă afirmă în Dicţionarul scriitorilor români: „Remarcată de Lucian Blaga, Farago frecventează de timpuriu cenaclul «Sburătorul» făcând parte – după însăşi afirmaţia lui E. Lovinescu din «noua generaţie», ale cărei «abuzuri juvenile» justifică într-o oarecare măsură mefienţa călinesciană."[1]

Poezia Cocăi Farago stă sub semnul unei maturităţi lirice, căci regăsim în versurile sale trăsăturile expresionismului. Poeta lasă în urmă uneltele simbolismului şi pune în valoare elementele expresioniste. Emoţiile sunt transmise direct, dar expresiile metaforice dau o suavitate deosebită versurilor născute dintr-o nevoie a destăinuirii. Deşi atmosfera pare monocordă, nedefinită, muzicalitatea regăsibilă în versuri nuanţează stările sufleteşti descrise. Poeziile Cocăi Farago au fost reunite într-un volum cu un titlu sugestiv, Poeme pentru singurătate, publicat în 1943. Tema centrală o constituie singurătatea, un sentiment care conduce către meditaţie, reflecţie sau confesiune. Arta devine o metodă de expresie sufletească, prin intermediul căreia fiinţa se poate destăinui şi îşi face existenţa mai frumoasă. Această temă a singurătăţii reflectă o viaţă trăită în dimensiunea ei dramatică, sub auspiciile unui destin tragic. Versurile Cocăi Farago sunt expresia unui suflet ce se caută permanent şi nu se mai regăseşte. Confesiunile lirice, meditaţiile profunde asupra unei vieţi trăite din amintiri constituie universul tematic al poeziilor. Elegiile sunt poeme adresate propriului suflet, chinuit de melancolii şi tristeţi, refugiat în amintiri şi trăind prin prisma unui trecut pierdut. Sentimentul singurătăţii e proiectat pe fundalul unei atmosfere nedesluşite, pictată în nuanţe şterse, monotone. Pastelurile realizate de poetă sunt decoruri sumbre, în cadrul cărora fiinţa umană meditează asupra unei vieţi stinghere.
Tăcerea devine o formă de manifestare a spiritului într-un cadru al singurătăţii depline, iar fiinţa se pierde într-un gol existenţial fără ieşire. Astfel e prezentată această temă a singurătăţii fără sfârşit în prima poezie a volumului Poeme pentru singurătate: „M-am oprit cândva lângă singurătatea mea/ Şi am simţit/ Că înfăptuiesc ceva minunat,/ Am simţit că răspund unei chemări/ Şi m-am înfiorat/ Pentru că-n aceiaşi clipă am gândit: «Singurătatea nu are glas»/ «Singurătatea nu e nicăieri»/ «Atunci cui răspund şi lângă cine m'am oprit?»..."[2]. Versurile trădează frica poetei faţa de această singurătaţe, căci comunicarea lipseşte, iar fiinţa e condamnată să poarte un monolog cu ea însăşi. E vorba despre neputinţa destăinuirii, despre îndurarea propriei vieţi, într-o singurătate devastatoare.

Nu întâmplător, multe din creaţiile poetice ale Cocăi Farago nu au titlu. Poeziile sunt prelungiri ale aceleiaşi meditaţii grave asupra singurătăţii, reflecţiile continue devenind confesiuni ale unui suflet ce se consumă în tăcere. Meditaţiile nesfârşite asupra vieţii pierdute în amintiri exprimă intensitatea trăirilor intime şi neputinţa evadării din acest spaţiu captiv, ce ţine sufletul prins în lanţurile trecutului. Astfel, poeziile care nu au un titlu propriu-zis constituie parafrazarea asupra solitudinii şi a tăcerii, care inundă viaţa poetei. Amintirile alcătuiesc o melodie ascultată în tăcere, iar gândurile sau închipuirile inundă trupul obosit de-atâta singurătate. Versurile Cocăi Farago vorbesc despre o tristeţe ce inundă sufletul şi îl copleşeşte, conştiinţa părăsind la un moment dat fiinţa. Gândurile se răspândesc într-un gol infinit, iar întunericul pune stăpânire pe fiecare sentiment sau idee: „Gândul a despicat zarea, asemenea unui tăiş de stea,/ Care cade, arzând,/ Apoi s-a depărtat de conştiinţa mea./ O clipă, două, n-am mai avut gând, / Nici viaţă,- / N-am mai avut decât/ Ochi a căror privire îmbrăţişa întunericul/ Adânc şi mare." Observăm în aceste versuri o expresivitate deosebită, limbajul împrumutând ceva din lirica impresionistă. Poezia debutează cu o metaforă comparativă, ce subliniază pierderea ideilor, a gândurilor. Întunericul „adânc şi mare" potenţează risipirea acestora într-un spaţiu al indeterminării.

Poeziile Cocăi Farago sunt confesiuni lirice, în care gândurile şi amintirile formează o muzică sumbră a unui suflet chinuit de singurătate şi tăceri îndelungi. Trăirile intime sunt puternice, iar fiecare vers devine mărturia vie a unei conştiinţe încărcate de drama unei blazări spirituale. O altă poezie vorbeşte despre tăcere, ca despre o minune, căci sufletul pare că şi-a găsit liniştea şi împăcarea. Viaţa apare proiectată într-o formulă vizionară, trecând dincolo de percepţia şi înţelegerea profană. Astfel e zugrăvită viaţa trăită prin prisma amintirilor şi a tăcerilor în următoarele versuri: „Nemărginirea gândirii/ A cuprins minunea tăcerii/ Şi a auzit-o, ca pe un cântec/ Rătăcit în tainele-albastre ale serii." Observăm aici o apropiere de concepţia lui Lucian Blaga, în ceea ce priveşte tema tăcerii. Aceasta pare să capete note misterioase, capabile să se concretizeze într-un cântec al vieţii. Vraja, misterul acesta al tăcerii potenţează înţelesurile vieţii. Atât la Lucian Blaga, cât şi la Coca Farago, viaţa capătă sens, atunci când e înconjurată de mister. Fiinţa pare că se pierde într-o înşiruire de amintiri şi gânduri, ea nu se mai regăseşte şi nu poate să-şi definească propria existenţă. Înfrângerile oferă însă un mijloc de a înţelege cotiturile vieţii şi în acelaşi timp, acestea devin uneltele necesare pentru desluşirea tuturor trăirilor interioare. Reflectarea asupra tuturor evenimentelor trecute e comparată de poetă cu răsfrângerea într-o oglindă. Prin procedeul analizei retrospective, e posibil ca fiinţa să se regăsească, chiar dacă unele amintiri provoacă durere. Practic, e nevoie să te priveşti pe tine însuţi, să-ţi asumi trecutul şi să ai puterea să treci prin amintiri, chiar cu riscul de a întâlni pe drumul înspre trecut şi învingeri. Astfel e redată imaginea unei fiinţe care renaşte din propriul trecut, aşa cum pasărea Phoenix renaşte din propria-i cenuşă: „Am trecut prin amintirile oamenilor despre ruine,/ Şi acolo mi-am aflat începutul vieţii,/ Iubirile,/ Uitările,/ Dar unde eram eu?/ De nicăieri nu mi s-a răsfrânt fiinţa,/ Cu toate că pretutindeni fiinţa mea doar s-a oglindit,/ Întâmplarea m'a durut, ca o înfrângere/ Şi din înfrângere mi-am apărut clar, ca dintr-o oglindă." În aceste versuri se poate sesiza uşor naivitatea expresivităţii poetice, însă conţinutul ideatic are un grad intens de complexitate. Răsfrângerea persoanei în oglindă înseamnă asumarea adevărului, regăsirea propriei identităţi, şi nu în ultimul rând, resemnarea faţă de trecut. Imaginile poetice au o relevanţă puternică, în ceea ce priveşte raportul dintre fiinţă, trecut şi regăsire. Coca Farago reuşeşte în mod surprinzător să configureze în imagini poetice o definiţie a fiinţei care se regăseşte în amintiri. Comparaţia metaforică a reflecţiei în oglindă sugerează o serie de idei poetice interesante. Pe de-o parte, e vorba despre acceptarea propriei vieţi, a propriului trecut; pe de altă parte, e vorba despre curajul de a înfrunta orice înfrângere, orice obstacol. Oglindirea fiinţei în trecut e o imagine ce relevă semnificaţii alese, care conduce cititorii la o reflecţie aproape filozofică. Regăsirea trecutului alcătuit din amintiri însemnă înainte de toate, recunoaşterea şi acceptarea propriei fiinţe.

Volumul „Poeme pentru singurătate" vorbeşte despre o tăcere constantă, prelungită dincolo de cuvinte, singurătatea fiind elementul care duce la o analiză profundă asupra vieţii şi a sufletului. Toate poemele ce alcătuiesc acest volum ne vorbesc despre o lume aflată dincolo de realitatea palpabilă şi trădează aspiraţia poetei către un absolut, ce rămâne mereu la stadiul de reverie. Universul poetic e conturat din penumbre tematice, căci niciodată poeta nu se confesează direct, ci lasă mereu senzaţia unei mărturisiri aluzive. Aşa apare de pildă, confesiunea melancolică ce degajă puternice trăiri interioare în versurile următoare: „Învaţă-mă, Doamne,/ Să desprind melodia cântecelor mele,/ Din tăceri pe care doar trecerea Ta poate/ Să le înfioare,/ Şi cu ea să-mi cuprind/ Nopţile şi zilele toate." Ruga adresată divinităţii exprimă disperarea unui suflet cuprins de teama singurătăţii. Eul poetic vrea să înveţe ce este răbdarea, pentru a putea suporta tăcerea şi a-i desprinde toate sensurile. În versurile Cocăi Farago întâlnim o muzică interioară a versurilor ce stă sub semnul unei monotonii stinse, născută din umbrele trecutului. Şoaptele sunt singurele elemente ce trăiesc în această atmosferă apăsătoare. E o tristeţe adâncă, ce poartă gândurile spre amintiri pierdute. Chiar şi adolescenţa apare ca o tăcere îndepărtată, abia perceptibilă. În versurile poeziei Adolescenţă, această perioadă care ar fi trebuit să reprezinte un moment de energie sufletească, e creionată pe fundalul unei atmosfere sumbre: „Cântecul mă cuprinde ca pe o tăcere înaltă/ Şi mă opreşte la vagă răspântie de amintiri,/ Îndemnându-mă să-l aud crescând în singurătatea/ Din care ochii nu mi-au ştiut culege până acum,/ Nici surâs,/ Nici lacrimă." E un cântec trist al unei adolescenţe trăite fără exaltare sufletească, pierdută în vagul sentimentului de solitudine. Atmosfera de tristeţe e definită prin intermediul decorurilor pictate în culori închise, neclare, monotone. Uneori vagul, imprecizia devin elementele ce compun cadrul exterior, care se răsfrânge şi în interiorul sufletesc. Poezia apare ca o taină ce se prelungeşte într-o tăcere grea, apăsătoare, provocând tristeţe şi durere. Poezia intitulată Scrisoare din Craiova e o meditaţie asupra spaţiului copilăriei care evocă un timp al copilăriei, ce nu mai poate fi recuperat. Spre deosebire de alte creaţii poetice, versurile debutează într-un ton blând, calm, aproape optimist: „Mi-e drag oraşul în care m'am născut:/ Mă întâmpină copilăria la fiecare început/ De stradă, în fiecare casă şi din ochii/ Fiecărui cunoscut." Craiova e spaţiul regăsirii, al recuperării unui trecut luminos, evocarea fiind duioasă. Copilăria e prezentată într-o notă melancolică, dorul pentru locul natal provocând nostalgie. Poeta se regăseşte în fiecare element ce-i aparţine acestui spaţiu: fie că este vorba de casă, sau de ochii vreunui necunoscut. Oraşul natal rămâne în viziunea poetei, locul în care se redescoperă şi poate să-şi redefinească propria existenţă.

Ceea ce valorifică această creaţie, e complexul de sentimente relevat în aceste versuri sincere: „M'am întors. Şi e de parcă, n-aş fi plecat niciodată/ M-am întors. Şi-e de parcă pretutindeni/ M'am cunoscut/ Dar numai aici mă recunosc,/ M-am întors pentru că mi-e drag oraşul în care m'am născut .../ De-aici nu-mi dau seama că anii trec,/ Pentru că totul e la fel ca «altădată»./ Pentru că prea nu mai aveam de unde vrea să plec." Într-adevăr, i s-ar putea reproşa poetei lipsa unui simţ rafinat al expresiei poetice, însă consistenţa versurilor e susţinută de valoarea sentimentelor exprimate. Această poezie poate fi citită într-o cheie, care deschide drumul lung al înţelegerii unui trecut capabil să renască şi să redefinească sensurile unui destin. Muzicalitatea versurilor Cocăi Farago compensează lipsa ritmului sau a tehnicii poetice. Muzicalitatea monocordă e în raport direct cu sentimentele şi emoţiile exprimate în poezii. Tăcerile, singurătatea compun un univers poetic trist, încărcat de nostalgii şi dureri. Într-una din poeziile Cocăi Farago întâlnim tema reîntoarcerii către un timp al poveştilor pierdute în umbra sumbră a timpului. Poemul intitulat Epilog sugerează o stare de tristeţe împovărătoare, căci sufletul poetei şi-a pierdut chiar şi visele, credinţa în poveştile de demult. Se pare că sensul basmelor a dispărut, şi nimic din tot ce era magic, nu mai reprezintă interes. Poveştile au secat, semnificaţiile mitice s-au golit de sensuri. Întâlnim şi de această dată o trăsătură comună cu versurile lui Blaga, în ceea ce priveşte viziunea despre lume şi univers. Şi aici, ca şi la poetul expresionist, miticul şi magicul sunt două elemente fundamentale, iar dacă şi-au pierdut valoarea, viaţa devine golită de orice sens. Poeta nu mai găseşte „mărul de aur", adică nu mai poate să resimtă bucuria unor vremuri îmbrăcate în haina visului magic: „M'au întors amintirile înspre povestea cu mărul de aur,/ Ascultată în toate singurătăţile mele vechi ... Azi,/ Mă pândeşte umbra de balaur/ Scuturată pe viaţă-mi din liniştile cu brazi,/ De prin însinguratele pâlpâiri ale stelelor, - poate/ Prin toamnele primăverilor toate ...// M'au întors amintirile înspre povestea cu mărul de aur,/ (Unde e mărul de aur?)/ N'am cui să pot spune cât/ Mi-e de frig şi de urât/ În singurătatea asta cu limbi de balaur."[3]

Versurile Cocăi Farago sunt adesea învăluite în pânza unei singurătăţi deprimante ce merge până la degradare spirituală. Aici găsim similitudini cu imaginile zugrăvite în lirica bacoviană. Ce trebuie subliniat e faptul că la G. Bacovia această degradare sufletească merge până la macabru, pe când la Coca Farago declinul sufletesc rămâne la stadiul neputinţei sau al eşuării. Tonurile şi nuanţele ce formează paleta coloristică a poeziei Cocăi Farago prezintă de asemenea similitudini cu cea bacoviană. Nuanţele de albastru, tonurile de gri, fumuriul, cenuşiul sunt culorile ce formează decorurile Cocăi Farago. Acestea exprimă în manieră sugestivă stările sufleteşti fluide, apoase, incerte. Diferenţa e că la G. Bacovia, culorile predominant mortuare sunt redate în tonuri puternice. La Coca Farago, paleta de culori e redată doar în nuanţe, vagul rămânând trăsătura dominantă a decorurilor realizate. Anotimpul autumnal e adesea evocat în lirica Cocăi Farago, exprimând melancolia, regretul, tristeţile şi singurătăţile poetei. Toamna aduce o profundă nelinişte zugrăvită pe fundalul unei stări depresive. Frica se instalează în suflet şi trezeşte amintiri triste despre o viaţă irosită. E o poveste despre o inimă răsfrântă într-o oglindă spartă, iar imaginea nu se mai poate recompune. Astfel e zugrăvită această stare de deprimare spirituală, în poezia intitulată Toamnă: „Ca-ntr-un gând despre mine,/ Mă simt, acum, singură. Şi uit/ Să-mi iau din amintiri viaţa privirilor/ Şi din viaţă/ Cântecul în a cărui tovărăşie/ Să trec dincolo de zare,/ Asemenea veşniciei luminilor..." Poezia debutează ca o confesiune de o amară sinceritate, în care poeta îşi plânge singurătatea. Dorinţa poetei este aceea de a se pierde în zare, de a se cufunda în infinit, dincolo de realitate. Neliniştea sufletească ajunge chiar să se metamorfozeze în teamă, atingând punctul de maximă intensitate. Frica şi singurătatea sunt sentimentele exprimate în poezia Toamna, gândurile fiind împovărate de durerea înăbuşitoare a unei vieţi anodine. Clipele se dilată, timpul e resimţit sub presiunea unei prelungiri a secundelor, căci senzaţia neliniştii atinge cote maxime: „Ca-ntr-un gând despre mine,/ Sunt, acum, departe de oriunde/ Şi fiecare clipă/ Trăieşte-n neliniştea mea/ Cât n'am trăit ei nicicând ...// Ca'ntr'un gând despre mine,/ Mă gârbovesc sub aripa spaimei." Gândurile toate se prelungesc în momente fără sfârşit, căci spaima singurătăţii aduce în suflet o nelinişte dureroasă. Tristeţea vine parcă din vremuri imemoriale, depăşind însăşi existenţa poetei. Starea de Rădulescu Mihaelaangoasă şi deprimare se prelungeşte dincolo de timp, dincolo de existenţă.

Într-un alt poem, intitulat An nou, inima şi sufletul devin bolnave din cauza singurătăţii. Regăsim cadrul funebru al liricii bacoviene, unde totul se descompune, se diluează, piere. Eul poetic trăieşte o însingurare distrugătoare. La Coca Farago, singurătatea anulează chiar şi sentimentele specific umane. Comparaţia de la începutul poeziei e sugestivă, în acest sens: „Mai singură decât frigul dintr-o peşteră,/ Mai singură decât mine mi-e inima." Aceste versuri sunt reluate şi în finalul poeziei, constituind lait-motivul versurilor. Inima nu mai poate să supravieţuiască acestei singurătăţi, e bolnavă şi amarul unei vieţi fără sens o îneacă în marea uitării de sine. Nimeni nu mai încântă sufletul cu surâsuri, nimic nu mai are valoare, totul se pierde în zarea uitării. Poezia aceasta e plânsetul straniu al singurătăţii, e cântecul tragic al uitării, e zbuciumul halucinant al unui suflet bolnav de tăceri şi absenţe. Sentimentul e învăluit în nuanţa cenuşiului, a vagului, creând impresia incertitudinii obositoare. Chiar şi dragostea devine un sentiment nesigur, o simplă amintire sau doar o ipoteză asupra unei posibile poveşti de dragoste, rămasă doar în stadiul de reverie. În poezia intitulată Cântec de nepăsătoare, iubirea se manifestă într-un cadru de singurătate, departe de viaţa adevărată. Verbele la condiţional optativ, timpul trecut, reflectă o simplă prezumţie asupra unei poveşti care ar fi trebuit să devină realitate. Poeta imaginează o idilă, însă viaţa reală nu i-a oferit această deschidere către un univers fericit. Versurile sunt plânsetul unei stranii singurătăţi, care a împiedicat-o să primească magia sentimentului de iubire: „I-aşi fi spus: / «Dacă m-ai privi,/ Aşi înţelege că sunt frumoasă/ Şi aşa cum n-am zâmbit nimănuia,/ Ţi-aşi zâmbi.»" Poezia sugerează dorinţa poetei de a întâlni iubirea, însă viaţa solitară nu i-a îngăduit această fermecătoare experienţă. Versurile devin mărturia directă a unui suflet care a visat la iubire, dar visul a murit în singurătatea amară. Poezia e construită pe principiul reveriei fanteziste, unde realitatea se confundă cu imaginaţia. Iubitul nu poate fi surprins în imagini vizuale, căci imaginea acestuia recompune o lume aflată la graniţa dintre vis şi imaginaţie, ca în cazul poeticii lui Leonid Dimov. Dragostea e înfăţişată sub vălul imaginaţiei, al reveriei, concretizarea ei în planul realităţii devenind imposibilă. Acest sentiment alunecă spre lumi îndepărtate, rămânând doar în stadiul de proiecţie imaginară. De-aici provin regretul, melancolia şi deziluzia unei fiinţe condamnate să trăiască în tăcere şi singurătate.

Iubirea evocată în lirica poetei nu exprimă căldură sufletească, ci se desfăşoară într-un cadru de singurătate, dincolo de viaţa adevărată. Poezia Semn de carte înfăţişează dragostea ca pe un sentiment puternic, dar cunoscut de poetă doar din poveştile lumii. Versurile conturează o definiţie proiectată dintr-un spaţiu necunoscut poetei. Iubirea nu a fost trăită, ci doar recunoscută din vorbele şi amintirile oamenilor. Poeta îi găseşte o definiţie originală: marele cântec, metafora stabilind semnificaţii profunde. Sintagma „marele cântec" se repetă la începutul fiecărei strofe, excepţie făcând ultima. Acest procedeu stilistic evidenţiază viziunea poetei asupra iubirii, care apare ca o melodie a universului, a lumii, ce ascunde toate „sunetele" sufletului: „Marele cântec, marele cântec,/ Ascultat în muta svârcolire a rădăcinilor,/ Răsfrânt în inima mea,/ Ca-n toate iernile şi primăverile grădinilor.// Marele cântec, - singurul/ Pe care-l rostesc mugurii şi putregaiul mormintelor,/ În aceiaşi negrăită flacără/ Ce mistuie rostirea tuturor cuvintelor." Poezia este străbătută de o muzicalitate sumbră, monotonă, fiind în acord cu tristeţile şi regretele din sufletul poetei. Durerile, zvârcolirile, melancoliile sunt rezultatul unei vieţi trăite în singurătate, fără căldura unei iubiri. Acest sentiment fondator al întregului univers apare în aceste versuri doar sub forma unei închipuiri, a unui vis. În această creaţie, mediul descris aparţine lumii citadine, unde inima se pierde în plafonări şi speranţe deşarte.

În alte creaţii, dragostea e reînviată din amintiri, e reînsufleţită şi readusă în planul prezentului. Nostalgia e sentimentul care pune stăpânire pe inima îndurerată, iar dragostea se pierde în întunecimile timpului. Amintirea, gândul alunecă spre un trecut, ce nu mai poate fi refăcut. Poemul Într-un album pare o divagaţie lirică, o confesiune adresată propriului suflet în care meditaţia se împleteşte cu analiza trecutului: „Amintirile adulmecă în amurgul inimii tale/ Cu fiecare tăcere-n care-ţi creşte privirea înstrăinată./ Ţii minte?/ Ascundeai, cândva, prin cărţi, scrisori şi petale/ Şi-ţi prindeai în cosiţa stângă flori, aduse-n legănările trăsurii/ Cu mătase verde capitonată." Versurile ne vorbesc despre un timp al iubirii, unde fiinţa resimţea bucuria vieţii. Perioada adolescenţei revine în amintirile poetei şi surprinde momentele unei dragoste pure: „Ţii minte? Gândind la mâinile şi ochii profesorului de pian,/ Ţi se părea că n-ai să poţi adormi/ Nici după ce vor veni/ Zorile, să te privească, prin jaluzele, ca printr-un ochean,/ Îndreptat către dansul lebedei sidefii ... Ţii minte?" Reînvierea amintirilor unei iubiri adolescentine se face printr-un proces al retrospecției. Întrebările sunt adresate propriului suflet, într-o singurătate deplină. Finalul se constituie ca o concluzie generală asupra vieţii, asupra trecerii fiinţei prin lume. Oricine e egal în faţa morţii, însă deosebirea între oameni este următoarea: unii au avut şansa de a cunoaşte iubirea, iar alţii se sting într-o singurătate deplină: „Când o să murim, ori tu, ori eu, se va spune printre vecine:/ Sărmana.../... Că nu făcea nimănui nici rău, nici bine/... Că o uitaseră şi oamenii şi gândurile parcă, Dumnezeu s-o ierte./... Că nimeni nu s-a priceput – în atâţi amari de ani/ Nici s-o mângâie, nici s-o certe/... Şi s-a topit neştiută, ca o lumânare./ ...Sărmana./... Numele tău şi al meu e al oricăreia dintre noi, Raluca sau Ana." Finalul poemului apare ca o lamentaţie a sufletului ce surprinde din exterior, fiecare clipă a vieţii. Amintirile sunt în fond, imortalizări ale unor clipe ce formează puncte de sprijin moral, atunci când viaţa trece nepăsătoare. Titlul creaţiei poetice, Într-un album, are o semnificaţie simbolică. Amintirile sunt „pozele" unui trecut îndepărtat, iar meditaţia şi reflecţia fac apel la acest „album al vieţii". O viaţă trecută nu mai oferă altceva, decât nostalgia răsfoirii unui „album" cu amintiri. Versurile sunt simple, sinceritatea devine emoţionantă, iar mărturisirea poetică este autentică. Intimismul trăirilor e redat prin intermediul unui limbaj poetic transparent, cuvintele fiind expresia clară a unui suflet sincer.
---------------------------------------------------
[1] Livia Grămadă, Coca Farago, în Dicţionarul scriitorilor români (coordonator Mircea Zaciu), vol. II (D-L), Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1998, pp. 253-254.
[2] Coca Farago, Poeme pentru singurătate, cu coperta şi desene de autoare, Bucureşti, Editura Tipografică, 1944, p. 7.
[3] Ibidem, p. 21. footer