Revista Art-emis
„Concepte critice” de Ovidiu Ghidirmic PDF Imprimare Email
Prof. Cristian Gabriel Moraru   
Duminică, 08 Iulie 2012 21:12
Concepte critice
Criticul la ora Adevărului

Plecând de la premisa că „O activitate critică, în măsura în care se respectă, trebuie să ajungă, în cele din urmă, la câteva concepte-cheie, fundamentale, care o explică, o structurează şi o motivează."[1], în cartea sa, Concepte critice (Craiova, Editura Scrisul Românesc, 2008, 149 de pagini), criticul universitar Ovidiu Ghidirmic pune pe tapet trei dintre concepte sale critice preferate: romantismul, fantasticul şi hermeneutica. În primul capitol al volumului, Romantismul privit dicronic şi sincronic - Perspective comparatiste, criticul Ovidiu Ghidirmic afirmă că romantismul este unul dintre cele câteva stiluri literar-artistice permanente sau recurente, în istoria culturii universale, alături de clasicism, baroc, manierism şi realism. Încă din argumentul cărţii, acesta recunoştea că romantismul e o „o formă deschisă de cultură".

În opinia criticului, romantismul are trei sensuri mai importante. Din punct de vedere diacronic, romantismul are un sens istoric, de curent literar-artistic, manifestat în următorul interval temporal: sfârşitul secolului al XVIII-lea - prima jumătate a secolului al XIX-lea. Din punct de vedere sincronic, romantismul cunoaşte două sensuri mai importante: tipologic şi stilistic. Pentru a observa mai bine particularităţile romantismului, autorul e de părere că trebuie raportat la celelalte stiluri. Astfel, „Tipologic, se poate spune că există un «homo romanticus» ce se opune unui «homo classicus»."[2] Antinomia clasic - romantic este una dintre cele mai importante antinomii ale culturii universale, ale cărei rădăcini le aflăm în opoziţia mai veche dintre antic şi modern, iar embrionul îl găsim în studiul lui Friedrich Schiller, intitulat Über naive und sentimentalische Dichtung. Teoreticienii cei mai importanţi ai romantismului, în opinia autorului, rămân fraţii Schlegel. Friedrich Schlegel e primul care foloseşte în estetica germană termenul de romantic şi netezeşte calea studierii romantismului. În lucrarea sa, Despre studiul poeziei greceşti, Fr. Schlegel afirma, de pildă, că arta clasică se caracterizează prin perfecţiune formală, în timp ce arta romantică e superioară prin conţinut. Fratele său, August Wilhelm Schlegel, în lucrarea Prelegeri despre artă şi literatură dramatică, va enunţa mai multe opoziţii între clasic şi romantic, dintre care cele mai importante sunt: simplu - complex, plastic - pictural, mecanic - organic, puritatea genurilor - amestecul genurilor, finit - infinit.

A. W. Schlegel trece drept creatorul opoziţiei clasic - romantic, deşi nu el a inventat această antinomie. Ea se găseşte într-o formă latentă, incipientă, în scrierile lui Friedrich Schiller şi Friedrich Schlegel. A. W. Schlegel nu a făcut decât să formuleze această opoziţie cu mai multă claritate, pregnanţă şi precizie. Totuşi, consideră autorul, nici Schiller şi nici fraţii Schlegel n-au reuşit să facă diferenţa clară dintre sensul istoric şi tipologic al romantismului, acest lucru constituind exclusiv apanajul esteticii moderne.

Relativ la caracteristicile romantismului în opoziţie cu cele ale clasicismului, criticul Ovidiu Ghidirmic afirmă: „Romantismul nu s-a mai caracterizat printr-un cod de norme şi reguli fixe, ci printr-o serie de trăsături specifice: cultul sau primatul pasiunii (estetica inimii), aspiraţia spre absolut (cu punctul de plecare în doctrina «eului absolut»), descoperirea dimensiunii interioare a fiinţei, visul ca modalitate de investigare a inconştientului, valorificarea miturilor şi a creaţiei populare, regresiunea spre natură, cadrul nocturn, evocarea trecutului istoric, cultul imaginaţiei şi fanteziei, revolta, ironia şi autodedublarea."[3] Autorul declară că romantismul a mai creat şi patru mari mituri: Mitul Inconştientului, Mitul Nopţii, Mitul Visului şi Mitul Unităţii Primordiale. Cele mai importante studii despre romantism apărute în cultura română sunt, apud Ovidiu Ghidirmic, Clasicism, romantism, baroc, de George Călinescu, „ unul dintre cele mai strălucite studii critice din bibliografia universală a temei."[4] Metamorfozele lui Friedrich Schlegel şi Novalis şi drumul înăuntru, din vol. Puncte cardinale europene. Orizont romantic, de Alexandru Philippide, în care acesta creează o nouă antinomie: realist – romantic, criteriul după care pot fi definite şi diferenţiate cele două (arhe)tipuri fiind atitudinea în faţa existenţei şi volumul Existenţa romantică, în care Edgar Papu „îşi propune să definească romantismul sub raport stilistic..."[5]
În al doilea capitol, Conceptul de literatură fantastică reexaminat, criticul face, aşa cum transpare şi din titlu, o reexaminare a conceptului de fantastic. Ovidiu Ghidirmic afirmă că dicotomia imaginaţie – fantezie este un punct de plecare pentru o posibilă definiţie a literaturii fantastice, după care trece în revistă toate dezbaterile importante în jurul acestei dicotomii din istoria esteticii universale.
O. Ghidirmic afirmă că „Plină de sugestii preţioase pentru încercarea de definire a literaturii fantastice se poate dovedi şi privirea «fantasticului» ca o categorie mentală, întreprindere realizată, cu succes, de Ion Biberi, cu mijloacele criticii psihiatrice, în eseul Fantasticul, atitudine mentală, din volumul Eseuri literare, filosofice şi artistice."[6]
Mai departe, criticul universitar face un excurs prin fenomenologia şi poetica fantasticului, discută despre fantastic în raport cu celelalte categorii estetice, creionează apoi un scurt istoric al literaturii fantastice, iar, în cele din urmă, vorbeşte despre vocaţia fantasticului a literaturii române.
În ultimul capitol, Hermenutica - disciplină şi metodă, autorul opinează despre concept: „În terminologia latină, «hermeneutica» este echivalentă cu «ars interpretandi» (arta interpretării) şi presupune un «interpretandum» (obiectul), un «interpretans» (subiectul) şi un «interpretatum» (rezultatul interpretării). De regulă, «hermeneutica» se confundă cu «exegeza»."[7] Însă, „Obiectivul final al demersului hermeneutic îl constituie (la fel ca la Mircea Eliade, n. m.) «înţelegerea» (comprehensiunea)."[8]
Autorul cărţii mai disociază şi între „două tipuri fundamentale de hermeneutică, a căror evoluţie este aproape simultană, sincronică, şi care se confruntă de-a lungul istoriei: hermeneutica culturală (hermeneutica spiritului) şi hermeneutica ontologică (filosofică)."[9] Pentru cei interesaţi de conceptul de hermeneutică, îi trimitem la cartea din 1994 a aceluiaşi critic literar, intitulată Hermeneutica literară românească.
Criticul Ovidiu Ghidirmic ne surprinde plăcut cu Conceptele sale critice, această strălucită sinteză critică, ce vine ca un fel de mărturisire de credinţă a întregii sale activităţi de critic literar. Cartea ni se revelează drept un important ghid de teoria literaturii, care poate fi consultat cu folos atât de specialişti cât şi de studenţi la Filologie.
--------------------------------------------------------------
[1] Concepte critice, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 2008, p.5
[2] Ibidem, p.11
[3] Ibidem, p.12
[4] Ibidem, p.27
[5] Ibidem, p.33
[6] Ibidem, p.53
[7] Ibidem, p.109
[8] Ibidem, p.110
[9] Ibidem, p.112 footer