Revista Art-emis
Poetul, în numele său PDF Imprimare Email
Mircea Lungu   
Miercuri, 20 Iunie 2012 10:39
Lampa mea cu ganduri mov-copertaDupă „Cântece din Prepeleac" (cronică pictată-n rime) scrise fără intenţia de le publica vreodată (după propria-i mărturisire) şi apărute anul trecut, iată-l, azi, pe poetul Marian Ilie coborât din prepeleac spre a ne invita la o întâlnire cu poezia sa, luminându-ne spiritul să-i vedem haina metaforică, cu o lampă în care s-a mutat, comod, pentru o clipă. „Lampa mea cu gânduri mov" (Ed. Rafet, 2012), este cartea unui lirism subiectiv în filigranul căruia întrezărim chipul poetului. Vorbesc aici de un lirism nemediat - o voce la persoana întâi străbate întreg volumul, cu o exprimare explozivă, specifică, spunea Platon, exprimării poetice directe în numele său. Marca subiectivă are câteva componente care se cer a fi subliniate: atitudinea lirică, fără a ne-nvălui cu imagini suave, monotone, cuplată cu aceea socială, a martorului revoltat; tensiunile spaţio-temporale centrate pe iluzia omului că durata vieţii ar sta în puterea sa şi trei, expresivitatea limbajului, uşurinţa versificării şi sinceritatea gândirii cu nuanţe silogistice, folosind un amestec de libertate şi constrângere idendificat şi în poezia de dragoste de altădată, regăsit şi azi, pentru că năzuinţa recuperării interioare a rămas la fel de vie. Structurat pe trei paliere, „Cosmogonica frunză", „Memoria apei" şi „De Apocalipsă", volumul dă impresia unui echilibru valoric subţire, datorită unora dintre poemele din ultimul ciclu.

Şi, dacă Whitman cântă firul de iarbă şi ritmurile sevei sale în poeme ample, mobilizatoare, Marian Ilie cântă frunza în „Cosmogonica frunză", cu trimitere la un singur model cosmogonic, cel în care se aşează pe sine în centrul universului său, şi nu e vorba doar de cel poetic: „Frunză verde-a mea de altădată/ Ce-mi foşneai pe trup ca-ntr-un copac/ Cum mai simt eu lumea asta-n roată/ Dacă tu mă laşi aşa sărac/...Mă tocmesc cu vântul şi lumina /Să mai bată-n trupul meu eteric/ Cade frunza de pe el iar mâna/ Parcă-mi şterge-o filă de-ntuneric" (Cântec de frunză). Cosmosul frunzei creşte în inima sa, alimentează codurile scrisului zilnic mustind de contraste stilistice armonioase: ,,Când mi se frunzăverde mie/ Îmi plec privirile-n câmpie/ Şi-ntreb sfios din ochi tăcut/ Cu ce-am greşit când eram lut" (Când mi se frunzăverde mie). Chiar dacă titlul cărţii ar trimite la o construcţie cu iz melancolico - patetic, eul poetic ştie să-şi dozeze elementele care altfel ar deveni banale şi să le dea nuanţe rafinate, ba mai mult, lampa devine chiar cartea de faţă, exact cum a plănuit: „Scriu la cartea asta rară/ Şters de-un fulger creator/ Ca-ntr-un fel de abator/ Dau cuvintele afară/ Şi m-aşez în locul lor" (Recreare). În şi din bucla temporală Marian Ilie intră şi iese călare, calul, o mai veche obsesie a sa, (o identificare chiar cu acesta, din varii motive), revenind ca principiu logic şi nu ca exponent al velocităţii: ,,Ieşeam în zori cu cai perechi/ Fără să le fi pus căpestre/ Păşeam pe-aceleaşi urme vechi/ Din întâmplările terestre/ Când setea ne dădea ocol/ Beam timp din siderale ciuturi/ Apoi pierduţi în spaţiul gol/ Ne întorceam spre începuturi" (Am tot săpat fântâni) şi „Mânaţi aşa regeşte de stăpâni/ Frumoşii cai făli-se-vor în frâu/ Vor bea din apa limpede de râu/ Şi paşte-vor câmpii întregi de fân" (Doar cu căpestre caii) sau „Stau încă-n coama ta cea murgă/ îmbătrânesc şi nici nu-mi pasă / prin cer e-acelaşi zor de coasă/ şi gem livezile de pârgă" (Galop).

Pe una dintre cele două axe ale spiritului imaginativ - imaginaţia materială, îl vom găsi pe poet construind „Memoria apei", o construcţie care acoperă titlul ciclului şi-n care vom identifica relaţia directă cu unul dintre elementele cele mai valorizate în poezie şi anume apa, care dă, prin simbolistica ei, dinamică imaginaţiei şi contribuie la chimia poetică. Elegiac sau tragic, într-un spaţiu deschis „Lumea vine lumea trece", poetul ni se-arată: „Iată-mă sorbindu-mi apa/ Într-un rit fără istov/ Măsurând tiptil cu şchioapa/ Gândurile mele mov" (Gânduri). Dialogul său cu limita, introdus în discursul poetic tocmai pe iluzia că durata vieţii stă, cum spuneam, în puterea sa, conturează şi în acest caz, o poezie a destinului. Surprinzându-ne metaforic, şi-ntr-un registru ce ţine de inocenţa intimităţii notează: „Sunt însăşi memoria/ apei primare tandru gherghef/ de cristale slobod în torent/ energii înspre toate şi Tot..." (Sunt memoria apei), pentru ca apoi, dintr-un impuls cristic să ne amintească faptul că suntem parte a unei ape aparte: „Curge prin apa din trup şi din jur/ tâlcul firii şi - iată - metafora/ muntelui cel din Scriptură / şi-a lăsat în mulţimi infinite/ impactul şi logica" (Dintr-o apă aparte).

Cu ,,De apocalipsă" (un clişeu ce putea fi evitat) Marian Ilie trece - mai că e gata să o facă în pas de marş! - spre registrul social, inventariind caustic subiecte geopolitice, actuale oricând – Ordinea Mondială, Guvernul Mondial, încălcarea Drepturilor Universale ale Omului – dar şi câteva fundamente ale democraţiei: libertatea cuvântului şi a atitudinii publice, partidele şi perfidia culorii lor politice; e un semn că instinctul social nu arde la foc mărunt, că ochiul estet citeşte şi notează nu pentru posteritate, că ar fi gata să treacă la arme (nu doar ca fost militar de carieră) pentru sufletul şi istoria adevărată a patriei sale.Torentul verbal pare volatil, dar e sobru şi plin de expresivitate: „Atâta curgere am strâns în oase/ C-aş tot împărtăşi la lumi întregi/ Ce-am pătimit prin vremile ceţoase/ Cu împăraţi cu domnitori cu regi"... (Descălecat universal) sau „Apocalipsa bate-n vad/ - Scăpa-va numai cine crede/ Vai Doamne cum de ne-ai lăsat/ Să-ţi frângem Unicul Erede/ Întoarce Lumea Înapoi/ Presară-n cer lumină pură/ Şi dăltuieşte Legea-n noi/ Cu Cartea Ta de-Nvăţătură" (Apocalipsa). Invocarea divinităţii, ca ultimă şi necruţătoare instanţă care ne mai poate vindeca de cangrenele instituţionale, morale, de decadenţa conştiinţei şi de cruzime, are ceva din ultima dorinţă a muribundului: „Vino scapă-ne Tu de prea lungul calvar/ Unic Tu Înviatul din moarte/ Cerul Gurii de Rai însenină-se iar/ Înstelat precum scrie în carte/... Să scăpăm de vânduţi şi de proşti de hoţi/ Voia Ta de Satan să ne scape/ Să ne strângem alăturea-Ţi toţi/ Mai curaţi şi mereu mai aproape" (De smerenie).

Ştiind că prestigiul unic al poeziei sale se poate întemeia nu doar pe coborârea constantă în agora, Marian Ilie cred că va continua să experimenteze, fără a rămâne însă un poet al socialului, oricât agresivitatea acestuia va sta camuflată în fapte (şi el va dori să-l igienizeze), pentru că drumul direct şi abrupt spre profunzimea eului său liric, care poate fi parcurs doar călare pe adevăraţii cai ai cuvântului şi cosmosului, legitimându-i întradevăr identitatea, şi nu ai retoricii, e schiţat în aceste versuri: „Reaşez în mine Universul/ Grăunţos ca pulpa de gutuie/ Şi-mi reverberez în mine Crezul/ Alungând miroazna de tămâie ". footer